Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 1-3 (147-149), ianuarie-martie : Cronica literară : Mircea A. Diaconu : Aurel Pantea. Poezia ca hermeneutică

Cronica literară

Mircea A. Diaconu

Aurel Pantea. Poezia ca hermeneutică

Negru pe negru (un alt poem) se numeşte ultima carte a lui Aurel Pantea. De ce un alt poem? Poate prin raportare la volumul omonim din 1993, poate din nevoia delimitării (discret polemice) de confraţi. Deşi cred că mai degrabă prima dintre ipoteze e valabilă (căci Aurel Pantea se luptă cu sine, nu cu alţii), aş remarca decisa angajare a lui Aurel Pantea în articularea unei poetici proprii: o „poetică vetustă”, a cărei miză ţine de o cunoaştere trans-subiectivă. Propriul sine, limbajul, moartea fac obiectul acestei cunoaşteri care-şi trăieşte interogativ limitele. Nişte limite pe care aş îndrăzni să le numesc înseninate, şi vom vedea de ce. Oricum, în centrul poeticii lui Aurel Pantea nu se află un subiect, ci un obiect. De aici, trimiterea la Trakl. Citim în unul din primele poeme: „Iar e seară. Drumurile toate duc tot ca la Trakl, în Grodek”. Or, în Grodek, poemul lui Trakl, „Toate drumurile duc în negru putregai”. Nu vorbim aici despre expresionismul lui Pantea, temă incitantă în sine (dragă, să zicem, lui Al. Cistelecan, dar, asta e, şi nouă), cu atît mai mult, cu cît imaginarul, oricît de aspru în tendinţa sa către concept, e uneori copleşitor. Un expresionism care se hrăneşte din proiectarea în fiinţă nu prin peisaj, ci prin interiorizare implicit-hermetică a imaginarului. Iată poemul din care citam ceva mai devreme: „Ineficient ca îngerul Domnului dintr-o poetică vetustă / e simţul meu neexersat al morţii / cînd toate simţurile sunt plecate şi rămîn găurit / ca o pupă din care ce era de ieşit a plecat de mult, // îţi mulţumesc, Doamne, pentru simţul acesta precar, / acum, / cînd toate mamele stau deschise / să primească morţii ce nu vor învia”. În fine, avînd în centru un subiect devenit obiect, poetica lui Aurel Pantea exclude „exasperarea sau bucuria”, privite elementar, ca stări ale unui eu individual, lăsîndu-se pradă unei imaginaţii devenite natură în sine. „A sta în mut” – sintagmă reluată de cîteva ori de-a lungul poemului, cu un oarecare caracter de centralitate – presupune tocmai această participare a subiectului, care şi-a pierdut orizontul individual, la identitatea lumii. Tocmai de aceea „prezentul e o simplă iluzie”; subiectul însuşi devine una.

Cît despre moarte, limbaj, sine precar, toate acestea, complementare, intră într-o zonă de contemplare unde neliniştea tragică se iluminează. Nu despre vreo cădere e vorba în poezia lui Aurel Pantea, ci, dimpotrivă, despre un salt într-un fel de conştiinţă a materiei care trăieşte din cădere. Iluminare? Mult – şi poate – greşit spus, din moment ce nu despre un salt în afară e vorba, ci despre o plonjare înăuntru. Citim într-un loc: „Dacă mi-aş pune instinctele / pe o creangă carbonizată şi ea ar înverzi, înflori, / asta înseamnă o înţelegere între automatul din mine / şi un alt fel de inconştienţă, / în faţa căreia raţiunea pură şi raţiunea practică / stau şi se socotesc”. Despre un alt fel de inconştienţă e, aşadar, vorba în această definire a sinelui, o inconştienţă (sau o raţiune) incorporată în materie. Consecinţa e un fel de glorificare surdă a morţii, asemănată unei devorări erotice. Cît despre limbaj, el este mijlocul prin care moartea se realizează: „Şi moartea, da, ea, în timp, cu tot timpul, cu tot timpul în gură, / iubindu-se cu timpul, metresa văzîndu-mi sarcasmele şi invitîndu-mă, / cu timpul în toate gurile ei, are tot timpul şi toată vremea de spus, / ea are verbul în care sensurile sînt negre, cu el ne / iubeşte, ne spune acest verb, / cu timpul în gură şi în noi toate limbajele / devin nisip, nisip lichid, o subţire placentă în care ei îi place să se tot nască, / rosteşte-ţi moartea, naşte-ţi moartea şi amuţeşte / pe veci, stau cu moartea în gură / şi vorbesc în neştire”. În fine, în această fenomenologie a depăşirii subiectului, salvatorul e totuna cu nimicitorul, victima, totuna cu cel care agresează. Moartea, „bestia neagră”, stă „la umbra tuturor sensurilor”, sau, cum citim în alt loc, „numai oboseala, un fel de iubită a sorilor morţi, / mai face lucrurile să semnifice”.

În poezia lui Aurel Pantea, aspră, austeră, rigidă, subiectul îşi interoghează în permanenţă identitatea. Acea inconştienţă de care aminteam mai devreme nu elimină spaima alienării. Dimpotrivă, ea capătă o energie elementară, mutînd-o din psihologic (şi din modernitate), în organic (şi în arhetipal). În unele poeme, totul se articulează pe înregistrarea seacă a unei identităţi în alertă, mascate de indiferenţă: „Aşa, acum, cel ce se anunţă este altceva decît tine, este / cu totul altceva decît om, pentru că asta este, de fapt, să fii / altceva decît om, este aşa cum ai pieri şi nu ţi-ar păsa, fiindcă / nu ţi-ar păsa cine ar pieri [...]”.  Alteori, ea este metamorfozată într-un fel de fascinaţie a morţii, care anulează conştiinţa de sine: „Întinsă, gust placid de peştoaică moartă are azi iubirea. Îmi place / să mă uit la privirea mortului, acolo se mişcă nimicul / şi secretele lui festinuri, / acolo e prădătorul ce se complace în a fi victimă, e un scandal, azi / iubirea mea a venit la mine şi s-a plîns că va muri, / niciodată n-a fost pradă, a fost violatorul. Mi-e scîrbă să pun la lucru limbajul, / scriu, eu, acum, / şi nu ştiu cine vorbeşte în poem”. În lumea lui Aurel Pantea, totul este altceva. Un vers o spune explicit: „Azi m-a văzut cel cu totul altcineva”. Aşa încît, orice eşec la nivelul subiectului este o proiectare în sens. O reîntocmire, cum îi place poetului să spună. De aceea, moartea şi limbajul sînt una. Negru pe negru mi se pare că semnifică tocmai suprapunerea limbajului peste moarte în identificarea lumii – şi a subiectului – ca obiect, ca fiinţă care depăşeşte subiectul. Penultimul poem vorbeşte foarte clar despre mesajul care transcende individualul şi în căutarea căruia subiectul se află: „Pulverizează-te, fii lumina pe care o vede limbajul / cînd îl simte în tine / pe cel care va muri, / azi sînt voios, iar simt nevoia de a corespunde, / dincolo şi dincoace de graniţe se fac transferuri, / vreau să fiu informat în legătură cu mesajul / pe care taţii îl poartă, îl uită / şi-l aruncă în morman”.

Astfel, poezia este, în accepţiunea lui Aurel Pantea, un mijloc de înţelegere a  subiectului ca obiect, ba chiar o exegeză a lui. Cum eu e altul sau e altceva, poetul depăşeşte moderna criză a înstrăinării: pierderea e şi o împlinire, iar moartea, tocmai experienţa ei. Pe terenul alterităţii, salvarea este, aşadar, posibilă. Dar este vorba despre o salvare care rămîne ancorată în craterele subiectului. Fiind altceva, subiectul nu se uită pe sine şi tocmai această urmă a sinelui dă forţă poeziei lui Aurel Pantea. Aparţinînd unei generaţii (de fapt, mai degrabă biologic) care a coborît în biografic, Aurel Pantea a scris un studiu despre „transcendenţa plină”. El însuşi, un poet al ei. Oricum, din biografic el a scos la lumină, cum face, dar altfel, şi Ioan Es. Pop, strigătul spaimei. Iată: „Am sorbit din pahar, / în muţenia dinlăuntru n-am mai aflat nici o privire, / în cîrciumă creştea încet arătarea ce ne însoţeşte, / printre rîsete, printre ges­turi, printre foarte fireşti întîmplări, / se aşeza crîncen şi lent evenimentul fără nici o urmare”. Dacă moartea e poarta care face posibilă trecerea subiectului în obiect, acea reîntocmire de care aminteam mai devreme, ea rămîne, totuşi, o experienţă a subiectului. Întemeiat de moarte, subiectul îi simte apropierea nu ca pe un concept, ci ca pe o agresiune.

În fond, hermeneutica lui Aurel Pantea (a se citi poezia lui) are ca obiect tocmai alteritatea. Ultimul poem, din care abia am citat, conţine un comentariu al autorului, asupra pronumelui la acuzativ din versul „[...] dispare un glas [...] trezind în tine [...]”. Spune Aurel Pantea într-o notă de subsol: „Un acuzativ despre care, deşi e întîlnit adesea în poeme, nimeni nu va şti niciodată nimic. Cel mult, retorii, de toate vîrstele. Poate şi ontologii ar face oarece exerciţii exegetice. Acel acuzativ e de dinainte de textul poemului [...]”. Nu ducem comentariul pînă la capăt. Ce e de reţinut este că acest tu la acuzativ, adică oblic, face obiectul poeziei lui Aurel Pantea. Acest tu care este tot una cu propriul sine şi, deopotrivă, altceva.

Aurel Pantea. Negru pe negru (un alt poem), Prefaţă de Ion Pop, Postfaţă de Irina Petraş, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2005.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova