Carnavalul din Carpaţi (Yuri Andrukhovych despre un nou început al ţării sale)

Yuri Andrukhovych (45 de ani) este în acest moment cel mai cunoscut în lume scriitor contemporan  ucrainean. Autor polivalent (poet, prozator, eseist şi traducător), este tradus şi apreciat în Germania, Polonia, Finlanda, Austria, Ungaria, Rusia şi în ţările anglofone, fiind răsplătit cu numeroase şi prestigioase premii, inclusiv Premiul Herder în 2001. Yuri Andrukhovych a reprezentat Ucraina în cadrul  proiectului „LiteraturExpress Europa 2000”, un traseu literar la care a participat şi redacţia „Contrafort”.  Editura germană „Suhrkamp” a publicat în 2004 traducerea romanului său „Douăsprezece cercuri” – o naraţiune complexă, plină de idei şi cu destule proiecţii suprarealiste. Yuri Andrukhovych a publicat de asemenea, tot la „Suhrkamp”, împreună cu polonezul Andrzej Stasiuk, volumul de eseuri „Europa mea”(tradus în româneşte la Editura Polirom în 2003). Dialogul cu Yuri Andrukhovych, pentru revista germană "Die Welt" (iulie 2005), a fost realizat de Beate Pinkernail.

Die Welt: Domnule Andrukhovych, aţi obţinut o bursă care vă permite să staţi un an de zile la Berlin, perioadă în care veţi scrie un nou roman. Sunteţi mai inspirat în Germania decât în Ucraina?

Yuri Andrukhovych: E doar o atmosferă mai liniştită. Germania e pentru mine ca o a doua casă, aici am scris deja câteva romane.

- În Europa Occidentală, Ucraina e percepută ca fiind divizată în două părţi: Estul prorusesc şi Vestul prooccidental. S-a schimbat ceva în aceste „două Ucraine” după revoluţia portocalie din decembrie 2004?

- Divizarea naţiunii noastre e un fenomen trecător. Ucraina se schimbă acum văzând cu ochii, vestul şi estul ucrainean se apropie tot mai mult şi asta tocmai datorită faptului că sunt atât de diferiţi (diferite). E adevărat ce afirmaţi, că estul ţării gravitează mai mult spre Rusia, iar vestul spre Occident, însă acesta e doar un „adevăr”, cel de la suprafaţă. Un alt adevăr este acela că atât estul, cât şi vestul se influenţează reciproc şi se schimbă, dând naştere unei noi mentalităţi pentru întreaga Ucraină. Primele simptome ale acestei schimbări au fost observate încă în timpul revoluţiei portocalii, când principala lozincă a participanţilor la demonstraţia maraton din Piaţa Independenţei a fost  „Ves­tul şi Estul sunt împreună!”. Aici văd eu potenţialul ţării mele.

- De partea cui se situează majoritatea ucrainenilor: cine e simpatizat mai mult, Victor Iuşcenko sau primul ministru Iulia Timoşenko?

- Ultimele sondaje au arătat că Iulia Timoşenko este susţinută de 60% din ucraineni, iar Victor Iuşcenko se bucură de încrederea a peste 50% din populaţia ţării. Sunt cele mai mari rating-uri pe care le înregistrează cineva dintre conducătorii ţării după declararea independenţei Ucrainei în 1991, ceea ce demonstrează marea încredere pe care o au ucrainenii în noua putere politică de la Kiev.

-  Dar ce s-a întâmplat cu vechii politicieni, unde au dispărut?

- Principalii criminali figurează în listele persoanelor căutate de poliţie şi serviciile speciale. Mulţi dintre foştii funcţionari/politicieni au fost arestaţi şi vor fi judecaţi. În neputinţa lor veninoasă, ei afirmă acum că aceste procese nu sunt altceva decât „represalii ale noii puteri”. Sigur, le e greu să recunoască faptul că sunt nişte criminali ordinari, că au sărăcit ţara, că şi-au umflat conturile personale cu milioane şi miliarde de dolari. Corupţia e ca o boală ce a lovit întreaga societate şi care nu poate fi tratată uşor. Un exemplu: oamenii continuă să se teamă de poliţia coruptă şi autoritară. Dacă se întâmplă să fie opriţi cu maşina, ei îi întind poliţistului o sută de grivne, chiar dacă n-au comis nici o greşeală. Însă aceste acte de corupţie sunt nimicuri pe lângă altele în care poliţia estorchează de la întreprinzători sume enorme, ce se ridică până la 100 000 de dolari. Aceste „practici” sunt curmate acum de noua conducere de la Ministerul de Interne, dar pentru o diminuare considerabilă a fenomenului corupţiei este nevoie de timp.

- După dispariţia enigmatică a jurnalistului independent Gheorghi Gongadze şi după venirea la putere a lui Iuşcenko au fost înregistrate mai multe sinucideri ale foştilor funcţionari de mare rang. Se ştie acum ce forţe politice au fost implicate în aceste evenimente?

- Primul care a deschis seria sinuciderilor la sfârşitul lui 2004 a fost fostul ministru al transporturilor, Gheorghi Kirpa. El era implicat în mai multe afaceri dubioase şi se plimba – sfidând sărăcia din jur - într‑un Maybach foarte luxos. Versiunea oficială este că s-ar fi sinucis cu un pistol. Succesorul său la minister a organizat o licitaţie şi a vândut Maybach-ul cu jumătate de milion de dolari, ceea ce a fost interpretat ca o recuperare simbolică a fraudelor care s-au făcut din proprietatea statului în perioada lui Kirpa.

- Probabil că organizatorii acestor pretinse sinucideri au vrut ca aceşti politicieni să nu vorbească prea mult?

- Da, se pare că lucrurile stau tocmai aşa, pentru că după „sinuciderea” ministrului transporturilor a fost găsit mort la vila sa şi fostul ministru al Internelor, Iuri Kravcenko. Înainte de moartea acestuia, au apărut nişte înregistrări pe bandă de magnetofon, iar cel care le-a făcut publice era o persoană din fosta gardă de corp a preşedintelui Kucima. Aceste înregistrări, compromiţătoare pentru fostul preşedinte, l-au obligat pe acesta să afirme că trebuie investigat „cazul Gongadze”, probabil pentru a îndepărta anumite bănuieli care-l priveau. În tot acest film straniu al sinuciderilor, consider simptomatic faptul că cei doi miniştri au fost găsiţi morţi la vilele lor. În ceea ce priveşte ministrul de Interne, e clar că a fost un „suicid” regizat. Pe fotografiile făcute la locul faptei se vede că victima şi-a tras – dacă vă puteţi imagina aşa ceva - două gloanţe  în cap. E ca şi cum fostul ministru şi-a tras un glonte de garanţie.  (Andrukhovych râde – n. cor.)

- Ce stare de spirit domină acum în Ucraina, după revoluţia portocalie: o stare de depresie sau una a speranţelor înăbuşite?

- Aş caracteriza situaţia actuală din Ucraina drept una în care se consumă rămăşiţele unei euforii, şi asta pentru că sistemul totalitar sau posttotalitar apasă încă destul de greu peste societatea noastră. Încă destul de mulţi ucraineni îşi părăsesc ţara.

-  Din cauza situaţiei economice dezastruoase?

- Da. Oamenii se comportă de parcă ar trăi într-o altă ţară. Sunt mereu în căutarea, în aşteptarea unei vieţi mai bune. Iar pentru mulţi dintre ei o „viaţă mai bună” înseamnă o stare materială mai acceptabilă, un standard de viaţă mai ridicat. În timpul unei călătorii cu avionul de la Berlin spre Lemberg, pe care am făcut-o acum câteva zile, am întâlnit mulţi ucraineni din zona de vest a ţării, stabiliţi, „aranjaţi” în America, care se duceau în vizită la baştina lor. Copiii lor vorbeau în engleză. Sunt concetăţeni de-ai mei care au obţinut Greencard-ul şi care lucrează de mai mulţi ani în SUA. În America, dar nu numai acolo, există o importantă diasporă ucraineană.

- Asigurarea materială este mai im­por­­tantă decât libertatea?

- N-aş încerca să contrapun aceste noţiuni. Eu nu cunosc nici un sistem politic în care să nu existe libertăţi democratice, dar să aibă un nivel material de viaţă foarte ridicat. Pentru mine, libertatea unei societăţi, nivelul ei de democratizare este în strânsă legătură cu bunăstarea, cu prosperitatea acelei societăţi. Sunt nişte observaţii pe care le-am făcut vizitând ţările civilizate.

- Ce ar trebui să se întâmple pentru ca oamenii să nu părăsească Ucraina?

- Ar trebui ca nivelul de viaţă să fie mai ridicat. Mulţi oameni nu au de lucru sau câştigă insuficient pentru a-şi aranja viaţa, aşa cum şi-o imaginează şi cum şi-o doresc ei. În orice caz, după revoluţie în Ucraina s‑a instaurat un nou tip de relaţii, mai calitative, în opinia mea, între puterea politică şi societate, relaţii care includ şi mass-media independente şi libere.

- Plecaţi foarte des din Ucraina, însă reveniţi de fiecare dată. Aveţi nevoie de această distanţare pentru a vedea şi a înţelege mai bine situaţia din ţara Dvs?

- Da, este una din cauzele care mă fac să călătoresc mult după schimbările politice radicale de la începutul anilor ’90. Îmi place să trăiesc senzaţiile acestea de despărţire de ţară şi, mai ales, de revenire în ţară. Pe de altă parte, pentru scrisul meu e foarte important să văd peisaje noi, să întâlnesc oameni necunoscuţi şi să trăiesc sentimente noi. Cred că am o structură de Odiseu contemporan, un tip care se află mult timp pe drum, în peregrinări, dar care, în cele din urmă, revine acasă.

- Ce rol au intelectualii în ţara Dvs.?

- În Ucraina există multe minţi luminate, mulţi specialişti cunoscuţi în domeniul sociologiei, psihologiei, filozofiei şi al ştiinţelor tehnice. Probabil că Ucraina nu s-ar fi aflat în situaţia ei de astăzi, adică în plină ascensiune, foarte vizibilă pe plan internaţional, dacă intelectualii n-ar fi gândit şi înfăptuit modelul revoluţiei portocalii, o revoluţie paşnică, fără violenţă. Această revoluţie poate fi considerată un excepţional construct/model intelectual. De aceea, recunosc că sunt destul de optimist în ceea ce priveşte viitorul ţării mele.

- Domnule Andrukhovych, cuvântul „Ucraina” înseamnă în traducere „pe margine” şi în acelaşi timp ţara „de la margine”. E cumva straniu că o ţară se defineşte ca fiind una „de la margine”.

- Nu e totul atât de simplu cu acest cuvânt Ucraina. El are o dublă semnificaţie, chiar paradoxală: e vorba de „margine”, dar această „margine” se află, de fapt, în „centru”. Ucraina e situată în partea de est a Europei, dar se află în acelaşi timp în chiar centrul geografic al Europei. Acest centru se găseşte în localitatea Dilove, la frontiera cu Subcarpaţii şi cu România. E semnificativ faptul că în Dilove există trei vestigii care indică centrul Europei. În 1887, imperiul Austro-Ungar a instalat aici un monument colorat în alb şi albastru. Peste o sută de ani şi Uniunea Sovietică şi-a „fixat” aici o plăcuţă. După destrămarea imperiului sovietic şi declararea independenţei, ucrainenii şi-au instalat şi ei monumentul lor.

-  Reiese din ceea ce spuneţi că trei ţări îşi disputau centrul Europei. De ce totuşi monumentul ucrainean nu are nici o inscripţie? Să însemne aceas­ta că Ucraina se mai află în căutarea particularităţilor sale naţionale şi geopolitice?

- Aş spune că ne aflăm încă în drum spre aceste două obiective. Ucraina îşi caută propria sa identitate, îşi caută centrul de sprijin. Iar în plan geopolitic, ea îşi reafirmă apartenenţa la Europa, lucru foarte important pentru ţara noastră în acest moment. La rândul său, Europa nu poate exista fără un centru al său, iar acest centru se găseşte pe teritoriul Ucrainei. De aceea, aş afirma că Europa fără Ucraina este doar un corp, un trunchi fără cap.

- Ce atuuri are Ucraina pentru a pretinde să devină un candidat pentru intrarea în Uniunea Europeană?

- Ucraina are o tradiţie culturală euro­pea­nă seculară, care este foarte legată de istoria europeană, chiar dacă despre acest lucru nu vor să audă eurocraţii de la Bru­xelles. Cred că, devenind membru al Uniunii Europene, Ucraina poate schimba inerţia tradiţională europeană. Europa are nevoie în acest moment de mişcare şi dezvoltare, de sânge proaspăt, altfel este ameninţată cu dispariţia.

- Credeţi că acest dublu „nu” pe care l-a primit Constituţia europeană din partea Franţei şi Olandei este un semnal că, în momentul de faţă, Europa este în agonie?

- Pentru mine acest dublu „nu” este mai curând un semnal pozitiv. Europenii occidentali au o atitudine rezervată faţă de Uniunea Europeană, faţă de această supraputere şi acest nou imperiu, care li se pare prea tehnocrat, birocratizat şi steril în plan cultural. Cred că francezii şi olandezii au votat împotriva acestui model al Uniunii Europene. Cât priveşte rolul şi locul pe care ar trebui să-l aibă Ucraina în acest proiect, nu ştiu de ce în mintea arhitecţilor europenişti de la Bruxelles s-a instalat imaginea că Ucraina, Belarus şi Georgia mai fac încă parte din teritoriul Rusiei, că ele alcătuiesc „marea Rusie” sau un fel de „a doua Rusie”, şi că aceste ţări sunt şi trebuie să rămână în zona de influenţă a Moscovei. E foarte trist să constaţi acest lucru. Strategii europeni au uitat atât de repede de revoluţia portocalie, o revoluţie pe care au încurajat-o şi pe care au primit-o cu atât entuziasm. Probabil că ei sunt prea legaţi de clişeele trecutului.

Traducere şi adaptare de Vasile Gârneţ

1