Despre compromis. Marginalii pe teme din Czesław Miłosz

Să ne închipuim că trăim un coşmar sau că suntem personajele unei piese absurde în care nu putem alege situaţiile şi decorurile, ele fiindu-ne impuse din afară. Tot ce ne rămâne este să reacţionăm, să fim mereu în tensiune, la pândă. Având întotdeauna puţine opţiuni la dispoziţie, alegerea trebuie să fie rapidă. Miza unui asemenea joc ar fi tocmai viaţa noastră, iar piesa s-ar juca zi de zi. Cum am numi o asemenea reprezentaţie: tragică, comică (cu ironia de rigoare), melodramatică, absurdă? Probabil că în nici unul din modurile de mai sus. Sau am putea alege în chip arbitrar un cuvânt. De exemplu, “comunism”. De ce nu? Nu are comunismul ceva tragic şi apăsător; nu este adeseori comic şi ridicol prin situaţiile pe care, cu voie sau fără voie, le produce, descreţind frunţile celor ce-i sunt victime? Şi nu are el aspectul unei melodrame, mai ales atunci când membrii de partid trebuie să-şi facă autocritica, etalându-şi păcatele pe care dacă nu le au trebuie să le inventeze, pentru a fi mai apoi recuperaţi în dialectica iertării colective, după principiul Metodei (teză, antiteză, sinteză) – care, fie vorba între noi, nu dă greş niciodată pentru că acoperă totul? Iar dacă nu acoperă totul, adică dacă realitatea se încăpăţânează a nu se supune raţiunii, atunci nu au ei tot dreptul să ucidă sau să bage la puşcărie acea realitate care nu vrea să se supună principiului că tot ce e real e raţional?

Este comunismul tragic? Urmând indicaţiile unui teoretician în domeniu, ne-marxist şi nepărtinitor, vom considera tragică doar situaţia în care un personaj trăieşte o serie de întâmplări nefericite aparent fără motivaţie, fapt ce îl singularizează în masa celorlalţi semeni ne-(a)semeni. Esenţa tragicului ţine de singularitatea cazului şi, totodată, de imposibilitatea de a găsi o explicaţie rezonabilă întâmplărilor care îl covârşesc pe personaj. De aceea se şi spune că el este lovit de zei. Doar ei lovesc fără motiv. Asta la greci. Pentru că la evrei Iahveh dă mereu explicaţii, el are profeţi, purtători de cuvânt. Dacă tragicul dă peste tine, uite-aşa, ziua-n amiaza mare, atunci musai ai păcătuit, ai un păcat ascuns, tăinuit în sufletul tău, pe care Dumnezeu îl cunoaşte şi pentru care te pedepseşte, chiar dacă păcat înseamnă tocmai lipsa păcatului (inerent omului). Prin urmare, putem trage o învăţătură: tragicul este atributul doar al celui care cutează a fi mai mult decât om. Trebuie să fii excepţional, ieşit din comun pentru a fi tragic.

Comunismul nu întruneşte nici una din circumstanţele tragicului. Nu este un tragism al individualităţilor; aces­tea nu sunt extraordinare şi, în plus, mereu există câte o explicaţie, căci Metoda nu lasă nimic la întâmplare: tot ce e real e raţional şi invers... Este vorba de un “tragic” anonim şi mediocru, pe care îl suportă nu cei “văzuţi” de zei, cei extraordinari şi singuri, ci corpuri sociale în ansamblul lor. Este un “tragic” anost şi plictisitor, caracterizat mai curând prin uzură şi banalitate decât prin măreţie. Şi, în afară de asta, spre deosebire de tragicul clasic, nu este paradigmatic. Este pur şi simplu mărunt. Asta nu îl face însă mai puţin chinuitor sub aspectul suferinţei. Uzura fără rost a suferinţei este numele său. Asta înseamnă că este absurd? Nu, în nici un caz, şi vom vedea de ce.

Am putea vorbi de tragism la nivelul unei epoci? Am putea spune, cel mult, că o epocă este tragică, că epoca în care trăim (sau am trăit) este tragică. Sau că ea ar putea fi paradigmatică la scara unei istorii mai ample, care să includă cele mai importante cicluri ale umanităţii. Tragismul a coborât sau a urcat dinspre individ spre vremuri. Progres într-un sens, regres în celălalt. Procedeu dialectic pe care nu îl vom explicita din lipsă de spaţiu. Curioşii sunt invitaţi să consulte Metoda, căci aceasta explică totul şi cine o are este infailibil.

Este comunismul absurd? Am fi tentaţi să spunem că da, şi am avea mari şanse să avem dreptate. Însă am uita un mic amănunt care ţine de însăşi definiţia noţiunii: absenţa explicaţiei. Or, comunismul este tocmai întruchiparea Raţiunii, a Metodei şi a explicaţiei.  El explică totul şi este, totodată, explicaţia supremă. Cum să fie el absurd, dacă este ştiinţific?

Aşadar, comunismul nu este nici comic, nici absurd, nici melodramatic. El pur şi simplu este (sau a fost). Care este însă modalitatea de a fi a comunismului? Vom spune că este una metodică şi teoretică, ştiinţifică. Este un sistem ştiinţific sau pseudoştiinţific care pretinde că poate să explice orice şi să dirijeze orice, de la numărul de cizme care trebuie fabricate, până la numărul de copii care trebuie să se nască. Prin urmare, comunismul operează cu noţiunea de număr, el cuantifică. Este mai simplu să lucrezi cu numere decât cu oameni. În primul caz, procedezi statistic. Ce exemplu mai bun decât butada lui Stalin: “moartea unui om reprezintă o tragedie, moartea unui milion este doar o chestiune de statistică”. În al doilea caz, procedezi uman, dar acesta iese din discuţie.

Czesław Miłosz, în Gândirea captivă, descrie experienţa intelectualului est-european obligat să trăiască în orânduirea comunistă. Meditaţia lui se axează asupra Poloniei, însă concluziile pot fi uşor generalizate şi asupra celorlalte state din lagărul comunist. Primul aspect pe care trebuie să îl sesizăm este că intelectualului din est tragicul i se refuză. Organizarea sistemului comunist este de aşa natură, încât nu pot fi realizate condiţiile necesare dezvoltării unor individualităţi tragice. A respira şi a pactiza cu regimul sunt noţiuni aproximativ echivalente. Orice nuanţare sau asumare personală este asimilată disidenţei şi exponentul ei este imediat izolat, marginalizat şi lipsit de orice posibilitate de a se dezvolta în plan social. Astfel, este obligat să se autoanuleze sau să facă pactul cu diavolul, explicit sau implicit.

La Miłosz apar patru tipuri de pactizări sau obedienţe faţă de regim: obedienţa din slăbiciune sau laşitate, cea din carierism, prizonieratul gândirii (sau nebunia ideologică) şi obedienţa consecventă lipsei oricărei reacţii împotriva regimului, manifestată sub forma compromisului tacit justificat prin idealuri nobile.

Ultima formă este cea mai slabă, dar nu mai puţin condamnabilă, deoarece, chiar dacă nu captivează, ea justifică: “Eram înclinat să închid ochii în faţa a numeroase fapte mizerabile numai să mi se permită să mă ocup în linişte de prozodia versurilor mele (...)”¹, spune Miłosz. Mulţi intelectuali polonezi din vremurile respective gândeau asemănător, făcând loc compromisului şi resemnării în sufletele lor, acceptând Istoria ca pe o fatalitate şi Metoda marxistă ca pe singura, unica explicaţie de ansamblu asupra lumii, mirându-se înţelept că occidentalii încă nu înţeleg istoria ca pe o fatalitate şi faptul că, inevitabil2, regimul capitalist se va prăbuşi. Or, afirmă Miłosz, cartea sa este “o încercare de eliberare din fatalism”.

Conştient de nocivitatea acestui gen de compromis, autorul îi condamnă pe toţi cei ce i-au căzut victime. Spune că îi înţelege pe cei care au pactizat: “Totuşi “a înţelege” nu înseamnă “a ierta totul”³.

Putem identifica în spaţiul ex-comunist intelectuali care au cedat din laşitate (prin şantaj, ameninţări) sau din carierism, dar şi ca urmare a captivării gândirii în ideologia socialistă. Era imposibil ca mulţi intelectuali să nu cadă pradă, cel puţin implicit, marxismului, cât timp în orice discuţie acesta era subiectul dominant, schema universal-explicativă. Nu te poţi elibera de o ideologie, de marxism, în speţă, atât timp cât respiri în şi prin el, atât timp cât nu există o dezbatere de fond asupra fundamentelor sale, dezbatere care să poată crea premisele unei delimitări. Caracteristica intelectualului, spune Miłosz, este frica de a gândi pe cont propriu, neasumarea. Oriunde ar fi, el nu are tăria de a fi un “în sine”, de a-şi asuma gândirea la modul personal, ci caută să se afilieze, să se înregimenteze cutărei sau cutărei teorii (ideologii). Iar dacă pe piaţă este una singură, atunci se va afilia, aproape inevitabil, la ea.

György Konrád (autor de limbă maghiară), în lucrarea Călătoria, face următoarea afirmaţie: puţini sunt oamenii cu adevărat răi, puţini cei cu adevărat buni; majoritatea sunt indiferenţi, lăsând lucrurile să se întâmple. Pasivi, ei nu intervin, dând astfel drept la cetate unor regimuri cum au fost cele fasciste sau comuniste. O asemenea pasivitate dă posibilitatea de manifestare neîngrădită tiraniei în zone din ce în ce mai intime, mergând până la conştiinţa individuală, care ajunge să se dedubleze. Astfel, se creează Ketman-ul, omul dedublat şi fără personalitate, cel care profesează cu subtilitate acrobaţia disimulării şi arta denunţului, ultima mare plagă a regimului comunist – tocmai pentru că acţionează din interiorul conştiinţei (aproape) fiecărui individ.

Soluţiile la drama intelectualului din est sunt simetrice, tot în număr de patru. Prima – sinuciderea – îi  aparţine lui Sartre, existenţialist francez de stânga, privit cel mult cu condescendenţă în lagărul comunist. Acesta afirmă că, indiferent de situaţiile în care suntem puşi, avem întotdeauna la îndemână o soluţie: sinuciderea – pe care dacă nu o alegem, înseamnă că devenim automat complicii lipsiţi de scuză ai sis­temului. Bineînţeles, o asemenea elaborare ideatică, oricât de promiţătoare sub aspectul libertăţii teoretice, nu avea cum să captiveze mintea cuiva, exceptând probabil cazurile patologice. Iar motivul acestei atitudini nu se întemeiază într-o lipsă de demnitate inerentă fiinţei umane, ci în banala lege a autoconservării, care ne cere să ne adaptăm la circumstanţele în care suntem forţaţi să evoluăm.

 A doua soluţie o reprezintă emigrarea, a treia – martiriul (invocat în literatura poloneză de Tadeusz Konwicki), iar ultima – dedublarea – este soluţia comună celor mai mulţi dintre muritorii de rând. Miłosz (ca şi Gombrowicz) optează pentru emigrare, atrăgându-şi în acelaşi timp ura celor din interior pentru trădare şi a celor din exil pentru “criptocomunism”.

Se impune să facem o nuanţare în ce priveşte raportul dintre sinucidere şi martiriu. Sinuciderea este un act individual, eventual un protest, dar, de cele mai multe ori, o formă de capotare în faţa unei vieţi care devine insuportabilă. Ca act individual, ea nu se poate întemeia pe idealuri, deoarece aces­tea presupun întotdeauna o comunitate. În măsura în care orice ideal este un proiect, sinuciderea este opusul acestuia, manifestare a unei forţe haotice de autodistrugere, revoltă împotriva vieţii înseşi. Or idealul este o încercare de reformare a realităţii, adesea presupunând mari sacrificii.

Martirul se află la polul opus sinucigaşului, el este cel care vine în întâmpinarea vieţii, suportând moartea ca ultimă consecinţă a intransigenţei sale. Martirizarea este sacrificiul suprem care se poate face în numele unei idei, girarea aces­teia prin însuşi sângele martorului său. De aceea eroul lui Konwicki este un martir şi nu un sinucigaş.

În ce priveşte dedublarea, aceasta este descrisă explicit de Miłosz, atunci când se referă la ketman. Paginile sale pe acest subiect sunt extrem de sugestive, motiv pentru care nici nu vom relua expunerile sale.

Este demn de remarcat faptul că toate cele opt posibilităţi logice expuse până acum în interpretarea lui Miłosz se regăsesc punct cu punct şi în România, ca, de altfel, în orice altă ţară socialistă.

Miłosz îşi deschide meditaţia din Gândirea captivă reproducând câteva cuvinte aparţinând unui bătrân evreu din Galiţia. Le vom repeta în loc de încheiere: “Dacă doi inşi se ceartă şi unul are exact 55% dreptate, atunci e foarte bine şi n-are rost să se mai ciondănească. Dar dacă are dreptate 60%? E minunat, e o mare fericire şi n-are decât să-i mulţumească bunului Dumnezeu. Dar ce putem spune de 75%? Oamenii înţelepţi spun că acest lucru stârneşte serioase bănuieli. Ei, dar despre 100%? Cel care spune că are dreptate 100% este un impulsiv oribil, un tâlhar îngrozitor, cel mai mare derbedeu”.

________________

¹ Czesław Miłosz, Gândirea captivă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 14.

² Conform dialecticii marxiste.

³ Ibidem, p. 15.

1