Cântaţi mai tare, Doamnă!

Această povestire am scris-o în 1982, la sfârşit de octombrie. Eram la Casa de Creaţie Dubulta, localitate spre care cât să faci o plimbare cu bicicleta din capitala Letoniei, oraşul Riga. Tot atunci am mai scris, cum se scrie uneori, pe nerăsuflate, alte nouă povestiri - Într‑o noapte şi-a visat oile, Tu, soare, gât tăiat, Dimineaţă în faţa oglinzii, Urmele.... Toate au fost incluse în volumul „Şi azi ne întoarcem acasă”, respinse de editură printr-o recenzie care îţi taie apele, semnată de Arhip Simion Cibotaru, actualul de la Audiovizual. Pot spune că nici una din acele proze nu au mai încăput în cărţile pe care le-am editat ulterior. Traduse în limba rusă, unele au avut norocul să fie selectate şi pentru antologii, fiind editate şi în alte limbi.

Din întreaga carte respinsă am reuşit să păstrez, de acum spre norocul meu, doar această povestire - Cântaţi mai tare, Doamnă!  - graţie faptului că regretatul scriitor Victor Teleucă acceptase să o publice, pe 11 noiembrie 1982, chiar în ziua sau în ajun de a se trece Leonid Brejnev.

A fost o istorie şi cu această coincidenţă. Mai mult, însă, mă interesează că s-a pierdut acea carte respinsă. Din care, dacă voi răsfoi colecţia „Literatura şi arta”, poate să dau de două fragmente din nuvela care a dat şi titlul cărţii. Un fragment, parcă îmi amintesc, se numea „Să nu fugi de mine”. Grigore Vieru, căruia îi apăruse în acele zile volumul „Fiindcă iubesc”, a trecut pe la redacţie, lăsându-mi următorul autograf: Lui Haralambie Moraru - să nu fugă de sine.

Mă întreb acum - unde oare să mai fug? Chiar şi pentru a da pe undeva de cartea care s-a pierdut. (H.M.)

Nu-şi mai amintea aproape nimic, nici măcar luna sau anul când a început să slăbească şi să dea înapoi. Dar adevăru-i următorul: e mai uşor de cum a fost şi e atât de josuţ!

Astfel că a trebuit să renunţe la hainele vechi. O parte le-a vândut, a dăruit şi prietenilor, dar cele mai multe le-a vândut, totuşi. Avusese splendida şi salvatoarea idee - să strângă bani. Nu ştia ce se va întâmpla până la urmă, de unde? Cazul era fără precedent. Aşa că s-a pus să strângă bani. Banul, la nevoie, prinde bine. Te salvează. Ori te poate salva. Ori îţi creează iluzia că te va salva. Şi el a început să pună deoparte, fie şi sume mici, depinde, fiindcă, vă daţi seama, noi ne mulţumim cu puţinul, dar aşteptăm, în schimb, ziua când vom scăpa mâna mai în adâncul buzunarului. Buzunarul altcuiva, desigur, în caz contrar, n-are haz.

El însă conta doar pe forţele şi mijloacele proprii. Iar forţa şi mijloacele proprii au fost mai întâi hainele. Îi erau mari. Şi a ieşit cu ele la piaţă. În rând cu ceilalţi, stând şi aşteptând, gândurile lui băteau departe. Îşi închipuia, bunăoară, cum va arăta cutare şi cutare în hainele pe care le-a purtat el. Şi s-a înşelat, absolut, de fiecare dată. Era şi normal. El se gândea doar la oamenii pe care-i cunoştea. Iar cumpărătorii se anunţau tocmai din rândurile oamenilor pe care nu-i văzuse şi nu-i auzise vreodată.

În cele din urmă, şi-a dat seama - faptul ca atare nici nu contează. Cerea preţul corespunzător, privea în ochii cumpărătorului, număra atent, fiecare rublişoară, să nu-l păcălească, şi se grăbea spre casă. Avea o cutiuţă specială unde-şi păstra capitalul. Şi se bucura când o scotea din secţia de sus a dulapului. O cântărea îndelung. Naivul! Credea că se poate întâmpla o minune. Spera să găsească într-o zi mai mulţi bani. De ce nu? E foarte simplu, doar,  şi e posibil. Să admitem că încurcase socotitul şi i s-a părut că are mai puţine parale, ori că un anume cumpărător s-a înşelat şi a scăpat pe deasupra o bancnotă de zece. Orice s‑ar spune, dar zece ruble e o sumă, mai ales pentru dânsul. Şi el aştepta minunea.

Avea încă putere să răscolească prin dulap. Să-l fi văzut cum îşi scutura hainele. Le întorcea pe o parte, pe alta, aprecia, se întrista ori se bucura, pribluia preţul, pe care-l schimba uneori zile la rând.  Şi tot aşa, până ieşea din casă. Atunci însă ştia ce are de făcut. Să fie dârz. Să reziste. Să nu se lase învins. Fiindcă orice cumpărător, chiar cel mai prost, nu vine cu gând curat la piaţă. Toţi îmblă după chicuşuri. Şi el rezista. A scos întotdeauna preţurile pe care le găsea potrivite.

După haine a venit rândul încălţămintei. I s-a făcut şi piciorul mai mic. Mai întâi cu-n număr, apoi cu două, cu trei numere, cu patru.  Şi s-a oprit. Îşi cumpăra pantofi sau ghete la magazinul „Lumea copiilor”. Iar pantofii lui, gro­zavi, de-aţi şti ce încălţăminte a purtat până să cadă peste el nevoia asta! Deci, încălţămintea de odinioară şi-a scos-o la piaţă. A trăit clipe de adevărată satisfacţie. Încălţămintea, poţi spune, a bătut toate recordurile. Neînregistrate, din păcate, la piaţă. A avut un succes extraordinar cu o pereche de ghete fabricate în Finlanda. Erau aproape noi. S-au adunat în jur vreo zece oameni. N-a mai fost nevoie să fixeze preţul. Nu! Ei, cumpărătorii, hotărau. Au pornit de la şaizeci de ruble. Şi s-au ridicat... s-au ridicat, au ajuns la nouăzeci în doar câteva secunde. Nu se zgârceau. Drept că de la nouăzeci încolo a mers mai greu. Cifra creştea, dar mai încet. Dau încă o rublă, spunea cineva. Încă una - se auzea alt glas.  Încă... încă... Şi el număra. Unu...  doi... trei... patru... cinci... şase... Adică, nouăzeci şi unu, nouăzeci şi doi, nouăzeci şi trei...

Se bucura, desigur. Intrase în joc. Obţinuse de două ori suma pe care o plătise pentru ghetele scoase în vânzare. De două ori mai mult, vă închipuiţi! Şi totuşi, aştepta parcă un salt, o minune. S-a produs, spontan, căci un bărbat a pus mâna pe ghete şi a stabilit preţul definitiv, mărind dintr-o dată suma cu douăzeci şi cinci de ruble. Cu douăzeci şi cinci de ruble! Ameţise. N-a fost niciodată mai fericit. A numărat banii şi s-a grăbit să dispară de acolo. Scosese aproape trei preţuri.

A intrat în casă ca un vânt. A răscolit amândouă dulapurile. A căutat pe sub pat. S-a dus şi la bucătărie. Căuta. Doar cumpărase două perechi de ghete finlandeze. Şi asta era o şansă care nu trebuia scăpată. S-a chinuit însă zadarnic. Nu le-a găsit. Acest amănunt i-a pricinuit o durere de cap care l-a chinuit zi de zi.  Şi-a pierdut chiar şi somnul. Şi atunci, în acea perioadă, s-a topit ca o lumânare.

 Nu mai avea ce vinde. Dulapurile le golise. Unica lui preocupare ajunsese cutia cu parale. Şi-o punea pe genunchi. O cântărea, trecând-o dintr-o palmă în alta. Număra banii. Îşi amintea care bancnotă de la cine a obţinut-o, pe care pereche de haine sau încălţăminte, şi viaţa lui a prins, parcă, să capete un sens... Dar tocmai atunci a dat peste el o şi mai mare nenorocire.

Era dimineaţă şi a vrut să bea un ceai. A întins mâna spre cană. Doamne, şi l-a împuns ceva la inimă. O împunsătură iute. Care i-a cuprins fiecare fibră a corpului. Nu putea ţine cana în mână. Era prea grea. Cana care-l servise atâţia şi atâţia ani! Şi iată că n-o mai putea ridica. Cum s-o ducă la gură? Iară de aici şi următoarea întrebare: s-o vândă sau nu?

Altfel cum! A scos-o la piaţă. Greu, de-aţi şti cum s-a chinuit. Norocul lui că piaţa nu era departe de casă. Ajungea la timp. Cumpărătorii îmblau în cruce. Se uitau şi la cană. Unii strângeau din umeri. Alţii nu ziceau nimic. Şi el se îngrozea. Avea un gând de care nu mai scăpa: dacă n-o cumpără nimeni? Se şi vedea doborât de povara efortului. Acelaşi drum, înapoi... nu va mai suporta, probabil... Şi era gata s-o dea pentru un preţ derizoriu.

Dar există şi un anumit dram de dreptate în viaţa noastră. S-au apropiat două femei, s-au uitat la cană, una din ele şi-a deschis portmoneul, a scos o bancnotă de trei, n-a întrebat de preţ, n-a zis nimic. A lăsat banii şi s-a dus. Fireşte, luându-şi cana. Şi el a răsuflat uşurat. Acum se putea întoarce acasă.

Până în toamnă a venit mai în fiecare zi la piaţă. Şi-a vândut lingurile. Câte una. Două n-a reuşit să aducă niciodată. Nu-l ţineau puterile. Şi-a vândut furculiţele. De asemenea - câte una. A scos şi polonicul de vânzare. Şi el avea polonic din cele de altădată, făcut din lemn de stejar, nici prea mare, nici prea mic, numai bun pentru o gospodină. În ziua aceea a fost înjosit. L-a necăjit o femeie ţâfnoasă. S-a dat lângă dânsul şi când i-a ţipat odată, mamă!

- Puturosule! - i-a zis. Eşti c-un picior în groapă. Ce mai vrei? Aduci toate hârburile din casă. Fără pic de ruşine. Măcar de le-ai spăla. Miroase a borş de până la patruzeci de la dânsele.

Nu i-a răspuns. Aştepta să-i ia cineva apărare. Dar lumea, mă rog... Nu s-a găsit nici un om care să intervină. Să-l fi ţinut  puterile, ar fi ridicat polonicul şi ar fi plesnit-o peste obraz pe femeia ceea. Dar nu putea. Şi a răbdat. Mai spre spartul târgului, s-a apropiat de dânsul un tinerel. S-a uitat la polonic, i-a zâmbit şi a întrebat dacă e de vânzare. De vânzare, s-a grăbit să-i răspundă. Îl cumpăr, a zis tinerelul. Cât ceri? Şi el a numit preţul. Tinerelul a scos banii, a plătit şi a prins să examineze polonicul. În cele din urmă, a mai zis: lucrez la Academie. Noi... achiziţionăm obiecte vechi. Mai ai ceva? Dă-ne adresa, să ne prezentăm la dumneata. Că suntem nevoiţi să ne deplasăm prin sate. Şi uneori e glod. Drumurile-s rele. Da aici, în oraş, e foarte comod. Mai ai ceva?

Din păcate, s-au întâlnit prea târziu. În afară de polonic, nu mai avea nimic.

Zilele treceau. Şi lunile, şi anii. Patul pe care dormea s-a făcut atât de mare, încât uneori stătea ore în şir până să decidă anume în care parte să se aşeze. Şi se întreba: nu cumva patul ista al meu creşte? Începuse să-l măsoare. C-o aţă. Îl măsura o dată, de două ori, de trei ori în fiecare zi. Patul nu creştea. Şi, deoarece judeca foarte limpede, a înţeles că el descreşte.  Adică, iată, avea necaz şi din partea patului. Trebuie să-l vândă.

S-a înţeles cu nişte oameni. De data asta era imposibil să se descurce de unul singur. Şi a fost nevoit să-i cinstească. Le-a dat şi câte două ruble la fiecare. În total, cheltuielile neprevăzute de la vânzarea patului s-au ridicat la unsprezece ruble optzeci şi patru de copeici. Când te gândeşti, e mai mult de cât a câştigat pentru lingurile vândute. Fără doar şi poate, era o pierdere pe care nu a uitat-o multă vreme.

Acum, cel puţin, dormea mai liniştit. Nu mai avea senzaţia că se cufundă într-un hău. Nu mai era nevoie să caute marginea patului cu picioarele. Nu mai întindea mâinile să-şi tragă perna care-i fugea de sub cap. Trăia ca un om normal. Aşa cum era deprins. Aşa cum îşi amintea că a trăit de la începutul vieţii sale. Mai întâi la părinţi, apoi cu soţia, apoi cu fratele soţiei şi cu nevasta acestuia, apoi c-un chiriaş, apoi c-un oaspete nepoftit, care a intrat în casă şi nu i-a spus nimic. A rămas să locuiască la dânsul şi asta e toată povestea. La fel s-a şi dus. A ieşit într-o dimineaţă, n-a plătit, n-a mulţumit, dar nici nu s-a mai arătat. A doua zi, îşi aminteşte, a schimbat lacătul la uşă. Simţea că oas­petele cel nepoftit nu mai revine... Un timp, după aceea, a fost chiar fericit. Se trezea devreme. Făcea gimnastică. Era singur, era liber, era stăpân şi se îngrijea de sănătate.

Zilele, săptămânile, lunile, anii... Câţi ani? Câţi au trecut? Şi el a început să uite. Uita c-a fost mai înalt. Uita c-a fost mai zdravăn. Uita că şi-a vândut hainele cele vechi. Şi încălţămintea. Şi lingurile. Şi farfuriile. Şi furculiţele. Şi cele două cuţite: unul pentru carne, altul pentru pâine, varză, cartofi, morcovi, ceapă, roşii şi altele. Cuţitele le-a vândut şi cuţitele i-au adus bănişori buni. Aveau mânere făcute anume, care impresionau, iar femeile se lasă uşor momite în asemenea cazuri. Se aprind, pur şi simplu, şi nu mai vor să audă nimic: cumpără obiectul pe care au pus ochiul. Şi-a uitat patul. Şi pernele. Scaunele. Masa. Acum era, probabil, cel mai fericit. Dar iată că o nouă nenorocire s-a abătut asupra lui.

Într-o după-amiază, înainte de a se culca, a intrat în salon. Parcă l-ar fi lovit cineva. Nu-şi recunoştea bibelourile, micile sculpturi, vazele şi ulcioarele cele mari, de lut, o adevărată mândrie a casei. Neamul său păstra aceste ulcioare de aproape un secol.  Tatăl le moştenise de la bunic, iar bunicul de la celălalt strămoş. Ulcioarele rezistaseră şi fuseseră apreciate câteva epoci de rând. Şi acum, nici să-ţi închipui, nu le mai recunoştea. În genere, şi camera devenise alta. De alte proporţii. Geamurile se schimbaseră din locul unde era el deprins să le vadă. Uşa îşi găsise alţi uşori. Iar bibelourile, micile sculpturi, vazele, acuarelele!... A pătruns aici un spirit strein. I le-a schimbat. Şi el a oftat. N-a mai adormit în acea după-amiază. S-a aşezat jos, pe podea, şi-a cuprins capul între palme şi a plâns îndelung. Poate o zi, poate două, poate mai mult.

Iar într-o dimineaţă a priceput că fără de ochelari vede exact ca şi cu ochelari. Când i s-a întâmplat, vânduse de acum bibelourile. Şi micile sculpturi. Şi vazele. Şi ulcioarele. Toate. Unul câte unul. Le vânduse şi câştigase şi reuşise chiar să uite de bibelouri, de micile sculpturi, de vaze şi de ulcioare.

Acum se uita la ochelarii care l-au servit amar de vreme. Nu-i mai erau de folos. Şi i-a scos la piaţă. Aceasta a fost cea mai scurtă vânzare. Primul om care s-a apropiat i-a şi cumpărat. Este adevărat, a făcut-o într-un mod foarte ciudat. A scos o vergea din metal, parcă o avea anume pregătită, a stricat lentilele asupra unei urne şi a cumpărat numai montura. Dar de plătit, plătise şi lentilele.

Şi el s-a întors acasă. Înainte de a intra, s-a oprit pentru câteva minute în faţa uşii. Nu se grăbea să deschidă. S-a întors şi a privit spre scările care l-au adus la etajul trei, unde-şi avea apartamentul. Le-a găsit murdare. Plouase, de dimineaţă, şi colocatarii aveau un obicei urât: nu-şi curăţau încălţămintea. Intrau cu tălpile acoperite de noroi. Se şi vede. Şi pereţii erau zgâriaţi. Atâţia tineri, poţi spune numai tineri în casa asta, dar nu se găseşte o familie care să-i mişte şi pe ceilalţi. Să dea cu var.

Apoi şi-a căutat cheile. Le-a găsit, în sfârşit. Încă nu-i venea să intre. Şi balustrada, şi-a zis, numai crestături de cuţit, şi praf - peste tot. Geamurile murdare. Cum să mai pătrundă lumina? Da’ uşa de la apartamentul vecinului? N-a mai spălat-o de cum a trecut pragul apartamentului. Şi cealaltă uşă, de la celălalt vecin. A vopsit-o anul trecut. Poate că mai înainte. N-a găsit însă o culoare ca lumea. Parcă a scuipat-o cineva.

Destul, şi-a zis, iaca îmi bat capul. Şi a băgat cheia în lacăt. L-a deschis. A împins mânerul. Trece pragul. A privit din nou înapoi. Acum nu mai vedea nimic. Scările dispăruseră. Şi  pereţii murdari. Şi geamurile prin care abia mai răzbătea lumina. Şi uşile de la apartamentele vecinilor. Nu mai exista nimic în afara apartamentului său. Aici locuise mai întâi cu soţia, apoi cu fratele soţiei şi cu nevasta acestuia, apoi cu unul dintre copiii lor, apoi c-un chiriaş, apoi c-un oaspete nepoftit, apoi oaspetele nepoftit a plecat, n-a zis măcar merci, şi el a schimbat lacătul şi...

Şi-a vândut hainele şi le-a uitat. Şi-a vândut încălţămintea şi a uitat-o. Lingurile, farfuriile, furculiţele, cana din care bea ceai, cratiţele şi ceaunele, cuţitele, bibelourile, sculpturile cele miniaturale, vazele, ulcioarele, ochelarii...

A uitat de toate. Îşi vedea acum apartamentul pustiu. Încolo - nimic. Uitase că apartamentul său e dintr-un bloc întreg, că are peste o sută de colocatari, uitase că există magazine, autobuze şi troleibuze, străzi şi copaci... Lumea toată se compunea numai din acest apartament pustiu sau aproape pustiu, care mai păstra încă puţină lumină, prin care se orienta şi se mişca. Dincolo de acest apartament se făcuse întuneric.

El a trecut în salon. S-a aşezat pe podea. Şi privea... da, privea extraordinarul său pian, pe care nu-l vânduse, căci numai el nu se schimbase. Rămăsese aşa cum l-a cumpărat. Era grozav. L-ar fi recunoscut dintre toate pianele câte există pe întregul glob.

Şi atunci s-a produs o minune. Cineva a aşezat, ca la marile concerte, un scaun în faţa pianului. Aceleaşi mâini au ridicat capacul. Apoi a apărut scena. Şi o sală arhiplină. Iar el nu era nici pe scenă, nici în sală. Era în mijlocul apartamentului său. Asculta muzică. Şi, în loc să strige „bis”! şi să aplaude, a spus cu vocea omului care devenise mai mic şi mai uşor de cine ştie câţi ani încoace: Cântaţi mai tare, Doamnă!

Doar atât.

1