Muzica electronică şi unda de şoc a viitorului

Pare şocant, dar primele piese de muzică electronică au fost realizate în anii ’50 ai secolului 20. În faza sa incipientă, genul a avut la bază muzica clasică de avangardă. Cei mai importanţi reprezentanţi ai muzicii electronice de atunci sînt consideraţi Karlheinz Stockhausen şi Iannis Xenakis, ambii compozitori clasici consacraţi. E de menţionat că Xenakis a fost originar din Brăila.

 În acea perioadă, exista deja o serie de instrumente electronice, ca Undele Martenot şi Teremin, create în anii 1920, prima orgă electrică a fost construită la sfîrşitul secolului 19 şi chiar prin anii 1870, Philip Asher realizase pe baza aparatului de telegraf un instrument ce amintea sunetul de vioară. Modulaţiile devastatoare ale Undelor Martenot au ilustrat „invaziile extraterestre” din filmele fantastice ale anilor ’50-’60, printre care şi Fantomas. La fel de bizar e instrumentul Teremin, care constă dintr-un senzor de mişcare ce transformă în sunet gesturile mîinii.

 Deşi astăzi nivelul tehnologic al anilor ’50 ne pare rudimentar, posibilităţile de atunci au fost suficiente pentru crearea unei muzici ce continuă să ne impresioneze chiar şi la acest început de secol 21. Prin modalităţi simple, prin imprimarea unor sunete naturale, ca, de exemplu, sunetul ploii torenţiale, sau cel al mulţimii, pe benzi magnetice, şi transformarea acestor sunete cu ajutorul unor dispozitive electronice de studio, s-au obţinut sonorităţi deosebit de spectaculoase. Acesta e principiul genului „musique concrete” fondat de Pierre Shaeffer.

Muzica electronică iniţială s-a definit printr-o renunţare totală la modalităţile de expresie convenţionale ale muzicii instrumentale, prin absenţa ritmului percutiv şi a melodiei, un flux intermitent de semnale electronice, care se asociază cu suprasolicitarea senzorială, specifică actualei ere digitale, şi cu emergenţa unei forme de „supraom”, generată de interacţiunea cu mediul tehnologic. Genul a marcat tranziţia de la redarea mesajelor muzicale prin intermediul tonalităţii şi a ritmului spre valorificarea sunetelor noi ca resursă de expresie. Mijloacele electronice au oferit libertatea extraordinară de a crea orice sunet posibil. Procedee preluate din muzica clasică de avangardă, ca dodecafonia, explorarea spaţiului intertonal şi ritmul conceptual, elemente de tehnică serială şi combinatorică, aplicarea unor principii matematice au transformat muzica electronică într-un limbaj artistic deosebit de complex.

Muzica electronică este o formă de disciplină spirituală, un instrument al introspecţiei, ce oferă acces la cele mai profunde straturi ale realităţii şi spiritului uman. Ca parte componentă a artei de avangardă, ea constituie trecerea spre un nou mod de gîndire, tranziţia de la limbajul dualist, al contradicţiilor: minor - major, „vesel” - „trist”, întuneric - lumină, spre un limbaj de gîndire monist, bazat pe o viziune asupra lumii ca un tot întreg. Muzica de gen explorează impersonalul, substratul realităţii, misterul ascuns în tăcere, cel mai evident şi cel mai profund lucru.

Asociată unor cunoştinţe din domeniul psihoacusticii, acţionînd direct asupra frecvenţelor de rezonanţă ale corpului uman şi punînd în valoare proprietăţile infra- şi ultrasunetelor, muzica electronică poate provoca efecte foarte precise. Experienţele psihedelice inimaginabile pe care le poate oferi această muzică sînt capabile să-l trans­forme radical pe eventualul ascultător.

În anii ’80 ai secolului 20, un grup de muzicieni din Detroit au creat genul techno, independent de predecesorii lor din anii ’50. Acest gen avea un mesaj social accentuat, inspirat din cartea lui Alvin Toffler Al Treilea Val. Conform lui Toffler, sfîrşitul secolului 20 a fost marcat de tensiunea dintre două plăci tectonice majore, exprimînd tranziţia de la civilizaţia modernă de tip industrial, caracterizată prin standardizare şi centralizare, spre o nouă formă de societate emergentă, bazată pe principii radical diferite, cu accentul pe forţă individuală şi descentralizare, în care schimbarea tehnologică este doar unul din multiplele aspecte ce vizează, în esenţă, valorificarea cunoaşterii şi inteligenţei umane ca resursă primară.

 Spre sfîrşitul anilor ’80, muzica techno s-a răspîndit în întreaga lume. Concertele techno, aşa-numitele rave party-uri, întruneau mii de persoane. Paradoxal, o muzică simplă a fost suficientă pentru a oferi inspiraţia şi forţa de a schimba lumea. Adepţii muzicii techno se pronunţau pentru individualism şi libertate de autodeterminare, refuzînd transformarea societăţii într-o masă uniformă obedientă. Mişcarea techno tinde să împlinească ceea ce au început tinerii hippie în anii ’60-’70. Amploarea mişcării rave a contribuit la afirmarea unor forţe pozitive din societate, marginalizate de sis­temul industrial-modern dominant, şi chiar a schimbat atmosfera politică din anumite ţări, în cazul Germaniei, Franţei, Olandei.

De un deceniu, techno a devenit muzica dominantă din Europa. Există cîteva milioane de muzicieni techno, zeci de mii de case de discuri specializate. Un exemplu relevant al dimensiunilor mişcării este festivalul techno Love Parade, care, din 1996, adună anual pe străzile Berlinului 2 milioane de oameni.

Muzica techno, cu numeroasele sale subgenuri şi ramificaţii, tinde să integreze elemente din toate culturile lumii. Techno e punctul de convergenţă dintre tribalismul aborigen şi tehnologia marilor metropole. Unul din „ideologii” mişcării, etnobotanistul Terence McKenna, a intuit în concertele rave noi forme ale unor comuniuni şi ritualuri preistorice şi revigorarea unor spiritualităţi arhaice. Genurile Goa-trance şi psychedelic trance, apărute în regiunea Goa din India, se bazează pe tradiţia hindusă, iar genul dub exprimă cultura rastafar din Jamaica.

Prejudecăţile şi antipatia faţă de muzica electronică ale adepţilor „muzicii vii” par acum total depăşite. Muzica electronică este în egală măsură un produs al creativităţii umane, uneori superioară utilizării mecanice şi lipsite de imaginaţie a instrumentelor acustice. Există o mare diferenţă între muzica făcută la computer, şi cea făcută de computer.

În prezent, numeroşi fani techno din generaţia tînără încep să descopere muzica electronică a anilor ’50. Anumiţi muzicieni combină influenţe din muzica electronică veche cu resursele tehnologice recente. Una din cele mai interesante tendinţe muzicale este genul noise, actualmente foarte în vogă. Noise este probabil cel mai nonconformist gen muzical, cu siguranţă cel mai distanţat de muzica pop. Utilizînd ultimele tehnologii de transformare a sunetului, genul noise poate fi în egală măsură paradisiac şi infernal. Cel mai important reprezentant al genului este muzicianul japonez Merzbow, care, în ultimele două decenii, şi-a lansat peste 50 de albume. Apar case de discuri specializate, dintre care se disting Staalplaat din Germania şi Tibprod din Norvegia. Genul noise pătrunde chiar şi în Europa de Est, reprezentat de Simlog Records din Polonia.

Cu regret, situaţia nu e la fel de bună în Moldova şi România. Aici, piaţa muzicală este dominată de o serie de persoane care nu numai că au o idee vagă despre muzica contemporană, dar ignoră ostentativ lumea occidentală a anului 2005. Aceştia sînt preocupaţi intens de promovarea unui „autohtonism” fals, pe care îl utilizează ca pretext pentru a impune cu o aroganţă ieşită din comun atît publicului, cît şi muzicienilor, muzici pur şi simplu insuportabile, de un primitivism revoltător, care nu au nici o valoare artistică şi al căror unic scop este afirmarea autorităţii absolute a „elitelor” muzicale ale regimurilor precedente. Ei preferă să impună orice, numai nu muzica de calitate, apreciată internaţional, şi cea pe care şi-o doreşte publicul. Artizanii pretinsului „autohtonism” muzical consideră restul societăţii ca persoane inferioare, îşi exprimă deschis dispreţul faţă de tineri şi de tot ce e nou, şi, culmea aroganţei, se declară unica autoritate legitimă să realizeze „divina” misiune de a-i educa sau, mai exact, de a-i „învăţa minte”, nu numai pe tineri, ci pe toţi membrii societăţii. Trebuie să fim conştienţi de răul pe care îl cauzează aceste muzici arhiprimitive, cu versuri stupide, menţinîndu-ne pe toţi într-un primitivism, o iluzie şi o ignoranţă atît de neobligatorii acum, la acest început de secol 21, cînd în lume se produc evenimente de o importanţă vitală, fără precedent în istorie. E trist că, de regulă, nu este vorba de compozitorii, instrumentiştii şi vocaliştii de valoare, ci de muzicieni minori, a căror motivaţie se reduce la a obţine un statut social şi puterea de a-i comanda pe alţi oameni.

 Unii sînt mai „autohtoni” şi mai „naţionali” decît alţii. Reprezentanţii „autohtonismului” sînt culpabili de alterarea adevăratei identităţi româneşti. Nu e nimic autohton în acest „moldovenism” abject, îngîmfarea, ipocrizia, laşitatea şi egoismul sînt aceleaşi oriunde în lume. Acestea sînt reacţii agresive la valul de schimbare care ia amploare pe întreaga planetă. Lucruri ca muzica electronică sînt expresia unei lumi care depăşeşte cu mult aceste fosile anacronice, o lume în care aceştia nu mai au nici o autoritate. Dacă o simplă piesă techno poate face doar pentru o clipă ca un om să simtă bucurie şi satisfacţie, să vadă că în lume poate exista ceva bun, că lumea poate fi altfel, atunci acest gen de „dictatori” nu mai au nimic de oferit acelui om. Lucruri ca techno sînt ciocanul care sparge ţăndări această minciună, această iluzie, această falsitate.

Atît în România, cît şi în Moldova există autori de muzică electronică de nivel internaţional, dar care sînt total marginalizaţi, şi sînt apreciaţi mai mult în exterior decît în patria lor. Cei mai valoroşi compozitori de muzică electronică din Moldova sînt Mihail Afanasiev şi Oleg Palymski, unii din cei mai importanţi muzicieni clasici academici de la noi, care se bucură de un succes deosebit în Occident. Mihail Afanasiev a semnat numeroase contracte cu case de discuri occidentale. Un alt autor de muzică electronică de valoare internaţională este Mithos Micleuşanu, care e originar din Chişinău, dar s-a realizat în România. Aces­ta e, de asemenea, un pictor şi un scriitor deosebit.

Personal, am fost implicat activ în promovarea muzicii electronice în Moldova. Sînt muzician, autor al proiectului Megatone. Timp de 9 ani, între 1994 şi 2003, am realizat programe de muzică electronică la Radio Moldova, printre care emisiunile „Techno Mix” şi „Zona De Limită”. Sînt autorul a numeroase articole în presă.

Recent, albumul meu „A Journey To The Core Of Reality”(„Călătorie Spre Centrul (Nucleul) Realităţii”) a fost lansat la casa de discuri Tibprod din Norvegia (www.tibprod.com). Albumul este un fel de egotrip inspirat din filosofia indiană Advaita Vedanta şi doctrinele despre iluzie, integrînd un spectru larg de influenţe, de la şamanism la cyberpunk, şi de la zen buddhism la Dante, percepute din perspectiva identităţii mele occidentale. Tehnic, muzica este formată din armonii clasice dodecafonice, ritmuri techno experimentale şi modulaţii extreme, combinate cu elemente de muzică de film (gen „Total Recall”, „Dune”) şi de jocuri de computer (în special, gen survival horror). Un prim segment al albumului are o sonoritate digitală, urmat de un al doilea segment cu o acustică analog, „materială”, foarte profundă şi introspectivă, după care pe segmentul trei, mult mai luminos şi mai soft, asistăm la o mişcare spre exterior. Astfel am încercat să exprim concepţia conform căreia realitatea însăşi este un circuit de semnale, de relaţii cauză-efect. Uneori, aceste semnale pot fi percepute diferit, rearanjate, după cum e în cazul stărilor de vis şi transă. Ideea de bază a muzicii mele este de a evoca prin simboluri diverse nivele ale realităţii şi de a oferi o călătorie spre originea acestor semnale, spre sursa a tot, locul unde întregul univers infinit este un singur punct şi unde probabil se află soluţia enigmei. De altfel, se spune că toţi oamenii pleacă în fiecare noapte spre acel loc, în somn, dar nu ne amintim de acest moment, pentru că nu există o legătură stabilă cu starea de veghe.

Fiecare piesă tinde să exploreze un anumit sentiment de plenitudine şi satisfacţie, care persistă ca intuiţie în fiecare om, în fiecare moment al vieţii sale şi, probabil, nu poate fi pierdut niciodată. Cred că e important ca în această lume contemporană, dincolo de toate aceste catastrofe şi toată suferinţa, să găsim ceva indistructibil ce nu poate fi pierdut. Specificul nostru, al celor din Moldova, face introspecţia o condiţie vitală. Atunci cînd identitatea naţională este anihilată şi o identitate falsă ne este impusă cu forţa, după cum a fost în cazul trecutului nostru socialist, începem să ne întrebăm cine sîntem, de fapt, şi tindem să aflăm identitatea şi realitatea finală. Cred că identitatea umană este inseparabilă de libertatea de autodeterminare, sîntem într-o anumită măsură cei care alegem să fim. Această libertate este cel mai valoros atribut al unei persoane. Libertatea de a alege ce e bine pentru tine, de a-ţi decide propria viaţă este însuşi binele, iar răul e cînd libertatea de autodeterminare este alterată. Respectul pentru libertatea de autodeterminare a fiecărei persoane şi valorificarea acesteia este concepţia centrală a muzicii mele. Aceasta poate fi descrisă prin următoarele fraze: Lumea materială este o iluzie. Viaţa e doar un joc şi acesta e cel mai serios mod de a fi. Miza vieţii e deja cîştigată şi nu poate fi pierdută niciodată. Această lume nu are un început şi nici un sfîrşit, la fel ca şi spiritul infinit şi etern din noi. Odată găsită o dovadă sigură a adevăratei naturi a spiritului nostru, nici o forţă din univers, nimeni şi nimic nu ne pot influenţa.

Muzica electronică este o sursă de inspiraţie şi o forţă capabilă să ne ghideze în căutarea adevărului.

1