Interviu cu scriitoarea Gabriela Adameşteanu, preşedinta PEN Centrului Român

- Dragă Gabriela Adameşteanu, am participat împreună la cel de-al 71-lea Congres al PEN Centrului Internaţional, la Bled, în Slovenia. Cât a mai rămas din vechea, tradiţionala imagine, a scriitorilor români asupra a ceea ce reprezintă PEN Centrul, imagine acreditată mai ales sub fostul regim, în epoca disidenţilor anticomunişti? Ce impresii generale, pozitive sau negative, ţi-a lăsat Congresul de la Bled?

- A fost o bucurie să ne întâlnim la Bled şi cred că ar fi bine să ne coordonăm activităţile în această asociaţie mondială, unde eu am descoperit, în ultimii cinci ani, de când am activat mai mult în PEN, cât de izolată este literatura română. Cât de marginală este. Şi aici. Nu avem nici un coleg în ierarhia internaţională PEN (în conducerea vreunui comitet, cum sunt slovenii şi macedonenii), în board, secretariat sau preşedinţie (cum sunt croaţii, din nou slovenii, cehii). Lobby-urile se fac regional, pe limbi, iar limbile latine, franceza îndeosebi, sunt departe de noi şi, în plus, într-o cădere vizibilă. Acest congres nu mi-a adus date noi faţă de ceea ce am înţeles din ce am discutat cu colegi din alte centre PEN, inclusiv cu cei care activează la nivel internaţional. Cooperarea scriitorilor se face (şi) prin intermediul limbii, de aici competiţia: am văzut, de pildă, dorinţa vorbitorilor de spaniolă de a-şi impune limba la statut de egalitate cu engleza şi franceza, am văzut felul cum se votează în congrese (doi candidaţi ai aceleiaşi limbi îşi diminuează reciproc şansele dacă votează pentru aceeaşi funcţie, la fel ca doi candidaţi ai aceluiaşi electorat). Mie mi s-a părut un spectacol interesant, ca oricărui om trăit fără drept de vot timp de decenii: aceasta este democraţia.

 Noutatea la acest congres au fost atelierele în care fiecare a putut alege ce temă vrea să discute, şi au fost teme referitoare la relaţia dintre centre sau dintre centre şi centrul de la Londra, şi au fost voci critice, de pildă, despre plictisitoarele mese rotunde unde se citesc texte.

Tradiţionala imagine a scriitorilor români despre PEN se datorează lipsei noastre de informaţie. Comitetul PEN pentru scriitorii din închisori care a ajutat pe disidenţii noştri în comunism ajută şi acum alţi scriitori din Vietnam, China, Cecenia, Turcia etc. Probabil, înainte de primiri trebuie să explicăm colegilor noştri care doresc să intre în PEN că nu vor avea mari avantaje, şi că PEN este, cel puţin în acest moment (dar eu cred că aşa era şi înainte, pe vremea comunismului) o asociaţie care se conduce după valorile democraţiei occidentale, incluzând corectitudinea politică, cu respectul minorităţilor (unul dintre cele cinci comitete este cel al femeilor scriitoare). Intelectualitatea vestică este mai ales de stânga, o stângă fireşte diferită de cea comunistă, şi acesta este în genere spiritul Pen pe care l-am simţit eu de când am mers prima oară la o conferinţă internaţională PEN, tot la Bled, în 1999 şi am făcut un interviu cu Terry Carlbom, secretarul general de atunci, nou ales. Ai văzut centrele nordice, care nu au probleme de libertate de expresie în ţările lor, că sunt branşate mai ales pe sprijinul acordat scriitorilor din ţări sau comunităţi cu mari probleme, de la ceceni la kurzi.

 PEN, ca organizaţie internaţională, încearcă să pătrundă cât mai departe, în continentele unde libertatea de expresie nu este o valoare recunoscută. S-a vorbit la Bled mult des­pre congresul de la Dakkar, din Senegal, primul congres internaţional PEN pe continentul african. Colegii noştri, pentru care lumea se rezumă la Europa Vestică şi Statele Unite, cei care cred că PEN est doar clubul scriitorilor de valoare din ţările bogate, se înşeală profund.

Nu e vina PEN dacă nu corespunde imaginii scriitorului român, tradiţional mai la dreapta decât colegii lui din Vest, dar poate fi vina noastră dacă nu o spunem deschis la ce să se aştepte.  De aceea, îţi mulţumesc pentru întrebare.

- Interesele divergente din sânul delegaţilor s-au manifestat în mai multe rânduri. De pildă, atunci când ai venit cu o rezoluţie de condamnare a cazurilor de răpire a jurnaliştilor în Irak (indiferent de naţionalitatea acestora). Iniţial, ai vrut să aso­ciezi propunerile tale proiectului de rezoluţie înaintat de australieni, însă aceştia au refuzat, din motive... ideologice. Problema lor o constituiau „victimele colaterale” ale coaliţiei antiteroriste din Afganistan şi Irak, de aceea au evitat să dilueze „răul” întruchipat de Statele Unite prin condamnarea crimelor comise de cealaltă parte. Până la urmă, ambele rezoluţii au fost votate „la pachet”. Cum vezi aceste tensiuni şi adversităţi politice în sânul unei Organizaţii Mondiale a Scriitorilor?

- Totuşi, colegii australieni m-au îndrumat spre cei care puteau să mă ajute să îmi formulez Rezoluţia şi în final m‑au felicitat. Trebuie să adaug că nu m-au ajutat mai mult nici colegii de la centrul PEN francez, deşi ei avuseseră jurnalişti răpiţi. Eu am fost foarte bucuroasă că Rezoluţia Centrului Român a fost formulată, votată şi se va adăuga la Raportul Congresului. Nu sunt chiar adversităţi politice, pentru că PEN nu trebuie să facă politică, dar sunt opinii diferite asupra unui peisaj politic, şi este normal să fie aşa. Important este să îţi argumentezi punctul de vedere cu argumente care corespund valorilor PEN. Eu mă simt firesc pentru că m-au ajutat cei 4 ani când am făcut parte dintr-o asociaţie de editori şi jurnalişti femei, coordonată de o asociaţie americană, Population Reference Bureau. Aveam colege din Costa Rica, India, Ghana, Africa de Sud, Kenya, Uganda, Filipine, Egipt, aveau acelaşi nivel intelectual şi aceleaşi preocupări ca şi mine, atât coordonatoarele proiectului, Women Edition, cât şi cursantele, ca să spun aşa, mi-au dat o imagine asupra felului cum se gândeşte în lume şi asupra felului în care argumentezi şi cooperezi.

- La Bled ai avansat o idee îndrăzneaţă: să organizăm în România, noi, centrele de la Bucureşti şi Chişinău, Congresul mondial din 2009. Crezi că se va putea conta pe sprijinul instituţiilor statului român într-o asemenea ambiţioasă întreprindere? Te întreb despre statul român, pentru că în ce priveşte... statul moldovean ne putem lua grija, deşi, cine ştie ce se mai întâmplă până atunci, poate redevenim o ţară...

- Am avut o idee îndrăzneaţă să organizăm o conferinţă internaţională PEN în Sibiu, în 2007, şi o idee de-a dreptul disperată, din cauza sentimentului de marginalizare a literaturii române, să ţinem la Bucureşti un Congres internaţional PEN în 2009 (mai devreme, cum ai văzut, locurile erau deja ocupate). Am regretat mult că centrul nostru nu a profitat de sprijinul guvernării 1996-2000 pentru un congres PEN. Am participat la conferinţa de la Bled cu sprijinul Ministerului Culturii şi mi s-a propus sprijin pentru o manifestare internaţională PEN în 2007, la Sibiu, aşa că venisem chiar cu un fel de mandat. Cum crezi că m-am simţit când la întoarcere, la Bucureşti, nu se vorbea decât despre demisia guvernului şi alegeri anticipate? Ce poţi clădi în felul acesta, măcar la noi, în cultură? Mitul întemeietor al României nu este, categoric, doar Mioriţa (cu luptele interne, fratricide), ci şi Meşterul Manole, cu distrucţia care urmează construcţiei. Dar dacă vom fi solidari şi decişi, autorităţile, care or fi ele atunci, s-ar putea să ne sprijine. Ar fi şi în interesul lor, într‑un moment când cultura devine tot mai importantă ca liant al unei identităţi europene cu atâtea probleme.

- Gabriela, te-ai retras de câteva luni de la conducerea săptămânalului 22, din care ai făcut cea mai importantă revistă a dialogului intelectual şi democratic din România, împreună cu Rodica Palade (aleasă în locul tău redactor-şef). Însă nu ai „evadat” cu totul din activităţile publice: eşti preşedinta PEN Centrului Român şi redactezi, în continuare, la revista 22, suplimentul „Bucureştiul cultural”. Totuşi, pentru publicul nostru, care au fost motivele acestei decizii? Speri ca prozatoarea Gabriela Adameşteanu să-şi ia revanşa?

- Am stat şi aşa prea mult la conducerea revistei 22, pentru că sunt în general perseverentă şi am acoperit, ca să spun aşa, ani grei, unul dintre aceştia fiind 1999, cel cu ultima mineriadă. Aşteptam mereu să simt un climat de stabilitate în ţară, pentru că am intrat în presă imediat după1990, la fel ca toţi ceilalţi colegi ai mei din dorinţa de a ajuta democratizarea României: un lucru pe care desigur îl înţelegi prea bine, pentru că de ani de zile faci acelaşi lucru. Mă gândisem să plec de la 22 în 2000, după alegeri, dar anunţul târziu al lui Emil Constantinescu că nu va mai candida a bulversat din nou peisajul politic. Văzând creşterea în sondaje a lui C.V. Tudor, am iniţiat atunci un Apel pentru un singur candidat, sprijinit de Andrei Pleşu şi semnat de mulţi colegi, din păcate, fără efect.

  Pentru că 22 a însemnat pentru mine şi un spaţiu de  iniţiative civice, unele fericite, altele mai puţin, în care am avut o senzaţie de participare solidară. Guvernarea PSD mi-a întârziat plecarea, numai că între timp mă întorsesem, încet-încet, la literatură, am rescris o nuvelă veche, transformând-o în roman, Întâlnirea, publicat în 2003 la Polirom, am terminat traducerea romanului lui Hector Bianciotti Fără îndurarea lui Isus  (abandonat în decembrie 1989) şi publicată tot în 2003, la Cartea Românească, am continuat un alt roman, început foarte demult  (Provizorat) şi abandonat în 1992.

Viaţa la revistă a presupus totdeauna muncă foarte multă, nu doar din cauze redacţionale, ci şi administrative, dar în ultimii ani devenise extenuant, pentru că şi scriam literatură sau traduceam.

Decizia plecării am luat-o foarte uşor, acum un an, când  pentru prima oară politica mea editorială a fost contestată de către câţiva membri GDS. Deci, eu am plecat sufleteşte de la 22 de acum un an, din 2004, de când mi s-a respins o idee de reînnoire a revistei. Până atunci, tot timpul am schimbat câte ceva la 22, ca să o adaptez schimbărilor din societate. Am încercat permanent să o lărgesc: eu nu sunt o adeptă a teoriei elitiste, dimpotrivă, şi s-au purtat în paginile lui 22 polemici frecvente şi dure.

Plecarea efectivă a mea a întârziat pentru că a trebuit să îmi închid proiectele aflate în derulare, între care Suplimentul despre Maramureşul Neturistic, raportul faţă de National Endowment For Democracy, care a sprijinit revista în ultimii doi ani şi o sprijină şi acum.

 Revista 22 însă, aşa cum se vede, este o structură solidă, cu rubrici consolidate în timp, cu colaboratori fidelizaţi.

- În suplimentul „Bucureştiul cultural” ai iniţiat o amplă şi foarte densă anchetă printre scriitori, numită „bursa de valori literare”, ajunsă la ediţia a V‑a. Noutatea absolută a acestei dezbateri o reprezintă nişte grafice care consemnează variaţiile „valorii de piaţă” a diferitor autori români. Chiar crezi că ideea de „bursă” (eventual şi de cea a „jocurilor la bursă”) este compatibilă cu literatura? Înseamnă oare că va trebui de-acum încolo să măsurăm valoarea unei cărţi prin vandabilitatea acesteia? Ar putea căpăta mai multă... rentabilitate munca scriitorului, nu doar laurii platonici ai gloriei literare?

- Bursa Valorilor Literare (BVL) a început ca un joc, dar a ajuns la ediţia a VII-a şi va continua destul de mult, deşi ocupă cam mult spaţiu faţă de cel disponibil. Dar nu o pot opri, deoarece sunt impresionată de seriozitatea cu care au răspuns criticii literari la această iniţiativă de evaluare a literaturii după 15 ani.

Criteriul de vandabilitate nu este cel care a ghidat răspunsurile, pentru că cei ce fac evaluările sunt critici, nu distribuitori de carte. Am şi spus că nu mă refer la literatura de consum, pentru că aceea îşi face drum singură, ci la cărţile resimţite ca importante pentru aceşti ani şi la scriitorii care şi-au crescut sau scăzut cota. Ideea însă o am dinainte de ’90, când am observat că exista o cotă a scriitorilor care circula în mediile literare şi influenţa juriile şi premiile. BVL va mai oferi surprize, pentru că, în ciuda unor inevitabile nedreptăţi, tabloul literar realizat până acum e impresionant. Sper că lumea care s-a dezobişnuit să citească literatura, va reţine măcar numele unor scriitori. De valoare, fireşte.

Interviu realizat de Vitalie Ciobanu,

Chişinău-Bucureşti, iulie 2005

1