Sensul... nonsensului

La tânărul, pe atunci, britanic de acum peste un secol şi jumătate, poet, pictor şi muzician londonez Edward Lear, întâlnim următorul pentastih (lemerick):

„There was an Old Man of Moldavia, / Who had the most curious behaviour; / For while he was able, / He slept on a table, / That funny Old Man of Moldavia”, una din variantele româneşti a căruia ar putea fi (şi) aceasta:

„În Moldova trăia un bătrân / De-o purtare tare curioasă; / Dat fiind că era abil, / Nimicfăcător stătea la masă, / În Moldova, zic, acel ciudat bătrân”.

Este curios şi captivant să ne gândim, să presupunem, să aproximăm, pentru a încerca a ne dumeri cam care a fost motivul, imboldul ce aveau să-l aducă, imaginar, pe respectabilul autor de pe malurile Tamisei – pe malurile Siretului, Prutului sau Dunării (dar nu şi pe cele ale Nistrului, acesta fiind deja încorporat în teritoriile nesăţiosului vecin-Moloh (peste timpuri, ajuns... Moloh-tov...) de la nord; însuşi Edward Lear se născuse în acel an 1812, nefast pentru noi, când o parte de români fusese izolată de patria-le de origine). Vede-se, pe atunci Europa se preocupa, dar mai mult, totuşi, doar... discuta pur şi simplu despre destinul Principatelor Moldovei, vreo frântură de idee (geografică) ajungând şi la tânărul domn Lear, care se gândi să scrie c­inci versuri despre acel There was an Old Man of Moldavia.

În ruseşte, întâlnii şi următoarea traducere (nu e exclus să existe şi altele):

„Bîl kur’oznîi starik iz Moldavii, / I kurioz’nei edva li vidali vî; / Na svetu i vo mgle / Pocival na stole / Nenasîtnîi starik iz Moldavii”, varianta în cauză „ducându-te” cam dincolo de sensul originalului, chiar deformându-l, aş zice, uşor... insinuant, „ne-amical”, englezescul that funny (amuzant, hazliu, ciudat) fiind sublimat prin depreciativul nesătul, ceea ce reprezintă, de fapt, precum s-ar spune la Odesa, „dve bol’şie razniţî” (două mari deosebiri). E drept că traducătorul (Boris Arhipţev) face o remarcă: „Multiplele tentative de a familiariza cititorul rus cu creaţia acestui autor englez au confirmat că, în esenţa lor, poemele sale din cinci rânduri sunt intraductibile în sensul direct al cuvântului, în cel mai bun caz presupunând interpretări/expuneri libere sau imitaţii mai mult sau mai puţin talentate à la Lear, din greşeală sau, din contră, cu bună ştiinţă date drept traduceri din creaţia regelui nonsensului. E curios că însuşi Vladimir Nabokov, care a dat traducerea unui limerick leareian, una din cele mai convingătoare şi inventive, adică apropiată originalului, a numit-o, simplu, „parafrază rusească”, limerick-ul propriu-zis, ca gen, considerându-l „ceva asemănător cu o ceastuşcă (strigătură, cuplet popular – L.B.) de o formă foarte riguroasă”.

Dar totuşi, ce reprezintă, propriu-zis, limerick-ul? E ceva care i-a fost aplicat pentastihurilor dlui Edward Lear... post-factum, deoarece, în prima jumătate a secolului XIX, pe când îşi scria aceste poeme, termenul încă nu exista, fiind zămislit abia în a doua jumătate a veacului respectiv, derivat din numele oraşului irlandez Limerick, unde, la chefuri şi hore, cam ca pe la noi, lumea zicea şi strigături, ţipurituri. Este plastică, poetică, dar, evident, onomastic-mimetică varianta ce se propune ca derivând din numele autorului, Lear, plus liric, ceea ce pare, spunea cineva, „foarte extravagant şi fantastic, ca să fie şi adevărat”. Însuşi autorul prefera termenul de „nonsens”. E de menţionat că aceste lipsuri de sens erau foarte gustate de copii, anume ei asigurându-le popularitatea. (Însuşi autorul se născuse într-o familie fantastic de numeroasă şi frumoasă, având douăzeci de fraţi şi surori, dânsul fiind al doisprezecelea!) Nu este exclus că respectabilul domn cu perucă, pictorul şi poetul Edward Lear, „trăgea de păr” ciudatele nonsensuri pentastihale şi pentru regina Victoria, pe când îi era acesteia profesor de desen. Ar fi avut grijă de buna dispoziţie a feţei încoronate, citindu-i pe dinafară din volumele sale apărute în 1846, Cartea de absurdităţi şi Poezii hazlii, în care ciudatele personaje fac echilibristică, stând în cap, papă... vopsea, încearcă să înveţe peştii a păşi omeneşte, dansează cadril cu ciorile, locuiesc în cui­buri de păsări sau chiar în craterul vulcanului Etna!... (E drept că, la acel 1846, regina nu mai era copil, ci avea 27 de ani...).

În fond, limerick-ul presupune un amplu context sugestiv, ce oferă multiple şi imprevizibile posibilităţi de interpretare şi re-interpretare. Paradoxul, jocul de cuvinte, excentricul, abracadabra amuzantă în cele cinci versuri sunt în elementul lor, absurdităţilor ce se întâlnesc în viaţa omului răspunzându-li-se cu un zâmbet care poate fi perceput ca adiere de ironie condescendentă sau aluzie subtilă, ca undă de tristeţe sau suspans îngăduitor, până la momentul în care poate interveni, brusc, o schimbare de situaţie (şi de sens). Aşadar, în doar câteva rânduri se pot întâmpla multe, în primul rând... idei, fulminante proiecţii de sensuri, ceea ce-l îndreptăţea pe un exeget să susţină că limerickul ar reprezenta secţiunea de aur dintre amploarea unui roman şi concizia proverbului. Iar în aria acestui ingenios gen literar Edward Lear e considerat dintâiul autor care a început să scrie în spiritul absurdismului pur, „absolut”, aflând nonsensul în toate ale lumii, inclusiv în filosofie, floră, faună, politică, joc, cântecel pentru copii etc. Mai era şi un bun interpret la pian, compunând melodii pentru versurile sale mucalite.

Dar, revenind la complicata artă a traducerii, la inerentele dificultăţi ce le implică ea, poate că nu ar trebui să bănuim sus-amintitul dragoman rus de rea intenţie în acea rocadă de verbe din limerickul despre bătrânul nostru din Moldova de acum un secol şi jumătate, poate şi mai bine, „consolarea” venind dintr-o întreagă comedie (leit theatrum mundi!) ce li se întâmplă altor cinci versuri ale lui Edward Lear în mai multe variante ruseşti. Poemul e următorul:

„There was a Young Lady of Russia, / Who screamed so that no one could hush her; / Her screams were extreme, / No one heard such a scream, / As was screamed by that lady of Russia”, pe care, cu ajutorul fidelului meu pieten PROMT^xt, dragoman „specializat” în tran(s!)spuneri juxtalineare (acest Enkidu virtual, electronic, ce locuieşte în Mesopotamia computerului!), am adaptat-adoptat-o în româneşte astfel:

„Era o fetişcană în Rusia / Ce ţipa de-nspăimânta pustia; /Ţipătu-i avea forţă extremă – / Nimeni n-o-ntrecea la astă temă / Pe cea fetişcană din Rusia”.

Numai că, la traducere, unii ruşi au renunţat – aproape incredibil! – la Rusia-matuşkă. Spre (prim) exemplu, celebrul Vladimir Nabokov, în 1954, dă primul vers ca: „Est’ strannaia dama iz Krakova”, adică – „Există-o ciudată doamnă la Cracovia”. Iar Mark Freidkin, în 1992, localizează gălăgioasa lady blond-boreală în metropola filipineză: „Bezuteşnaia miss iz Manilî” (Neconsolata miss din Manila). Un alt traducător, Boris Arhipţev, readuce domniţa isterică din exilu-i din emisfera sudică în emisfera-i nordică (de origine geografică), însă nu-i află loc în imensa ei Rusie natală, ci o lasă să ţipe prin curtea fraţilor slavoni din Macedonia: „Diko voiet deviţa iz Skopje” (Sălbatic ţipă leliţa din Scopje). Barem bine că a readus-o tot într-o capitală – acolo populaţia e mai densă (pe etaj pătrat) şi ţipătul i-l poate auzi mai multă lume! Dar, anticipând lejerul conflict diplomatic dintre Grecia, cu celebra ei regiune, fostă stat antic, Macedonia, şi contemporanul stat postiugoslav Macedonia, traducătorul Grigori Krujkov, în 2000, răpeşte din Scopje neconsolata fiinţă acut-vociferantă, trecând-o, „pe ascuns” (fraudulos), graniţa macedono-elenă şi ducând-o hăt la... Termopile! Însă nu numai atât: dragomanul preschimbă protagonista în... protagonist, adică în băiat; ba nici atât, ci, colea, într-un mucos de băieţel-ţipăluş: „Jil mal’cik vblizi Termopil” (Aproape de Termopile trăia un băieţel). După atâtea mile depărtare ţinând cont, probabil, că la Termopile au luptat bărbaţi sadea, spartanii lui Leonidas, şi nu, mă rog, nişte amazoane ţipătoare...

Prin urmare, cu titlu de concluzie... ludică, s-ar putea spune că nu e deloc obligator ca traducătorul să fie un... u(lt)ra-patriot!... Însă, dat fiind că în imensa Rusie translatorii sunt cât frunză şi iarbă (şi nămeţi!), dând multiple variante ale unuia şi aceluiaşi text din străinătăţile lingvistice, era imposibil să nu se afle şi din cei fideli originalului domnului Edward Lear, precum şi originar/originalei lor ţări, respectând şi prozodia, dar şi Rusia, printre ei fiind Evgheni Kliuiev („Vot vam nekaia Miss iz Rossii” – Iată-o oarecare Miss din Rusia), Iuri Sabanţev („Iunnaia deva odna iz Rossii” – O fiştece copilă, una,  din Rusia) şi deja amintitul Boris Arhipţev care, probabil, ros de remuşcări că a înstrăinat ceva din bunul patriei, readuce fata acasă, ruscuţă lăsată, anterior, pe la machedoni: „Golosila deviţa v Rossii” – Vocifera o fătuleană în Rusia.

Bineînţeles că în toate aceste cazuri/variante s-a umblat, deloc uşurel, şi la conţinutul propriu-zis al limerick-lui (involuntar, sunt ispitit să-i spun... metecului) edwardleareian, uneori rămânând valabilă doar o adiere ideatică, „mecanismul” originar fiind modificat serios, alteori – şi mai radicală apărând deosebirea între textul rus şi cel englez, precum ar fi să compari un automobil „Moskvici” cu un „Roll-Royce”. Şi nu e rău, zic, dacă metamorfozele sunt adecvate şi pot ajuta cititorul să înţeleagă mai bine de ce ţipă, totuşi, tânăra aia (viitoarea matrioşkă) din Rusia. Pe de altă parte, dacă a captat şi captează atenţia atâtor traducători (nici preşedintele Putin nu are atâţia!) care îl duc spre zeci de mii de cititori, este îndoielnic ca acest text să fie tocmai ceea ce spusese cu cinci decenii în urmă V. Nabokov, clasificându-l drept „glupaia ceastuşka” (o strigătură prostească). Ba chiar se teoretizează serios despre faptul de ce un limerick britanic nu poate ajunge a fi o ceastuşkă rusească, “deoarece – scrie B. Arhipţev – strigătura e ceva lansat conştient, cu adresă precisă, uneori satirizând vehement, pe când, în definiţia şi predestinaţia sa, limerick-ul evită răutatea, pentru că un nonsens elaborat conştient ar fi – iertată-mi fie calamburul – un nonsens absolut, din motivul că, de fapt, nici pe departe nu mai e un nonsens!”

În literatura română, unul din textele care ar întruni calităţile limerick-ului ar fi, probabil, des invocatul enunţ prozodic al lui Mihai Ursachi despre omul din Tecuci ce avea un motor, dar care nu i-a folosit la nimic. E în el ceea ce s-ar numi şi suflu popular, şi lirism, şi – esenţial – absurditatea, nonsensul presupus de această specie de poezie gnomică (delicat... agnostică în rostul şi finalitatea ei, însă savuroasă în sugestia şi perplexitatea pe care le generează).

De ce nu am presupune că dl Edward Lear* ar fi pus piciorul şi pe pământurile româneşti, o dată ce a călătorit în Italia, Grecia sau Albania? Pe aproape, nu? Poate că anume în una din aceste călătorii s-a şi născut pentastihul despre Old Man of Moldavia care, acum, la această depărtare în timp, ne-ar fi străbun sadea. Iar în ce priveşte literatura, în special (şi în cazul nostru) poezia, însăşi distanţa istorică se transformă în fenomenologie artistică, estetică, inclusiv – în (tr)aducere pe înţelesul (şi – întru ştiinţa) mai multora.

____

* Alte date biobibliografice: pe când Edward împlinise 13 ani, tatăl său este întemniţat din cauza datoriilor pe care nu putea să şi le achite, în strădania lui de a întreţine o familie atât de numeroasă. Cu preţul înstrăinării casei şi a unei părţi din avere, el reuşeşte să iasă la libertate abia peste patru ani. Pe la vârsta de 5-6 ani, Edward este vizitat/atacat de „demoni”, precum avea el să numească tabuistic epilepsia care, de atunci încolo, avea să-l arunce în abisul depresiilor. Înţelege precoce că trebuie să contribuie şi el la ameliorarea stării financiare a familiei şi, graţie neordinarelor sale aptitudini pentru artele plastice, de la 15 ani deja câştigă bani prin mânuirea creionului şi pensulei, elaborând sigle şi panouri publicitare pentru medici, încondeind anunţuri pentru negus­tori, imprimă litografii. Talentul şi devreme maturizata-i măiestrie nu rămân neobservate şi Societatea Zoologică Londoneză îi comandă o serie de desene pentru o colecţie de păsări exotice. Curând, lordul Debry îl angajează ca să-i elaboreze lucrări inspirate de celebra sa colecţie de animale şi păsări aduse de peste mări şi oceane. Peste patru ani, editează un valoros volum de desene cu fazani, papagali, maimuţe, şerpi, broaşte ţestoase etc., de aici încolo bucurându-se de o adevărată celebritate de pictor animalist. Evenimentul se întâmpla în 1846, când Lear mai editează un album cu peisaje italiene şi volumul său de „nonsensuri” (A Book of Nonsense), fiind invitat la c­urtea regală, unde, spuneam, îi dă lecţii de pictură înseşi majestăţii sale regina Victoria. Cărţulia sa de poeme-pentastih se bucură de o excepţională popularitate, fiind reeditată de multe ori, în acele timpuri atingând excepţionalul tiraj de peste 16 mii de exemplare, iar „tainicul” ei autor Derry of Derry (Derry din Derry) renunţă la pseudonim, divulgându-şi numele adevărat: Edward Lear. Probabil, motivul eteronimizării fusese acelaşi ca şi în cazul lui Charles Perrault, întâmplat cu un secol şi jumătate mai înainte: falsa părere că ar fi vorba nu de literatură veritabilă, ci de nişte exerciţii ludice care nu merită prea multă atenţie, adică – nici gravitatea deplină a numelui unui bărbat serios. Era stânjenit de enormul său nas care, probabil, a şi făcut ca Lear să fie celibatar întreaga-i viaţă. A fost un călător împătimit, pe lângă ţările amintite mai hălăduind de unul singur prin Egipt, Ceylon (Sri Lanka), India, Malta etc. A mai editat Istorioare fără sens, cântece, botanică şi alfabet (1870), Încă puţină absurditate (1871), ultima-i carte, Versuri vesele, apărând în decembrie 1876. Se stinse din viaţă în 1888, la vila sa din San-Remo, Italia.

Poemul provocat de realitate

Leo Butnaru

SCRISOARE CĂTRE VELIMIR HLEBNIKOV

noi

Preşedinţii Globului Pământesc*

ÎN MATERIE DE MATERIE

PUTÉM CONSTATA CĂ PÚTEM

(atenţie la Accente!)

(...plus acest Vladimir Pütem

şi pe DEASUPRA

cei doi Vladimirei-vladimir-„aşi” ai BIETEI

şi BETEI  Basarabii...)

(nota bene:

         1/ nu totdeauna DEASUPRA

este antonimul JOSULUI

ci mai curând e

omonimul

sau chiar sinonimul

DE-ASUPRIRII;

         2/ atenţie la subtilităţile

unei limbi pe care

deocamdată nu o cunoşti!)

Ce ne facem

(sau: ce mai faci), Velimire?

Pentru că

precum spuneam:

ÎN MATERIE DE MATERIE

PUTÉM CONSTATA CĂ PÚTEM

[vorba venind vede-se

despre foarte proasta situaţie ecologică

generală – (plus generalii)...]

____ 

* De la titlul eseului/poemului hlebnikovian „Adresarea Preşedinţilor Globului Pământesc”.

1