Relaţiile moldo-ruse şi fractura transnistreană

Vă prezentăm în cele ce urmează textul unei dezbateri difuzate la Radio Europa Liberă, duminică, 3 iulie 2005, în cadrul emisiunii „Punct şi de la capăt”, moderată de Vasile Botnaru. Invitaţi: analiştii politici Petru Bogatu, redactor-şef al cotidianului FLUX, şi Dumitru Ciubaşenco, redactor-şef al ziarului de limba rusă Moldavskie Vedomosti de la Chişinău. Această discuţie ni s-a părut relevantă pentru pluralitatea opiniilor exprimate pe marginea conflictului separatist şi a eventualelor scenarii de rezolvare a acestuia. E vorba, în mare, de două puncte de vedere: găsirea unei formule în limitele câmpului juridic şi constituţional al Republicii Moldova (cum este recent adoptată Lege pentru principiile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului) şi negocierea unui plan care să recunoască prioritatea intereselor ruseşti în regiune. Oricât de limpede ar fi scopul, problema se rezumă, până la urmă, la mijloace, la „mecanisme de implementare”. Ele lipsesc şi nu se ştie când şi cum vor fi identificate. Tot ce s-a propus până acum a venit în contradicţie cu ceea ce îşi doreau una sau alta dintre părţile implicate – Moldova şi Federaţia Rusă –, iar o soluţie de compromis nu pare posibilă, fără a se ajunge, mai devreme sau mai târziu, la o nouă escaladare a conflictului. Dezbaterea de mai jos surprinde acest blocaj care, pe lângă faptul că amână pe un termen indefinit „dezlegarea” nodului transnistrean, pune sub semnul întrebării însăşi existenţa Republicii Moldova ca stat. Un stat a cărui legitimitate istorică constituie, în egală măsură, un aprig subiect de discuţii în ultimii 14 ani.

Vasile Botnaru: Astăzi discutăm despre relaţiile autorităţilor moldovene cu Rusia, mai bine zis, cu piscurile puterii de la Moscova care, la fel ca şi cea de la Chişinău, nu este nici omogenă şi nici foarte previzibilă. Cei doi cunoscuţi analişti şi editorialişti, Petru Bogatu şi Dumitru Ciubaşenco, invitaţii emisiunii de azi, sunt situaţi pe poziţii diferite, cel puţin în acest subiect, dacă nu chiar pe poziţii diametral opuse. Prima mea întrebare este dacă divergenţele între Chişinău şi Moscova în jurul reglementării transnis­trene au contaminat alte domenii din relaţiile ruso-moldoveneşti? Vă întreb acest lucru, gândindu-mă la o ştire recentă, în care cetăţenii moldoveni erau preveniţi în mod expres că atunci când merg în Rusia să aibă actele în regulă. În subtextul acestor rânduri am citit îngrijorarea Chişinăului faţă de nişte posibile persecuţii la adresa moldovenilor şi poate chiar o campanie orientată din partea autorităţilor ruseşti.

Dumitru Ciubaşenco: Relaţiile actuale dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă se află la cota cea mai scăzută din ultimii ani. Rusia are, momentan, relaţii mult mai bune cu ţările foarte îndepărtate, Noua Zeelandă sau Argentina, decât cu fosta „republică-soră” Moldova. La sfârşitul lunii iunie curent, Chişinăul a fost vizitat de un funcţionar de la Kremlin, domnul Modest Kolerov, şeful Departamentului pentru politici interregionale. Oamenii care s-au întâlnit cu Kolerov la Chişinău mi-au spus că mesajul lui a fost următorul: „vechea prietenie”  s-a terminat, intrăm în faza unor relaţii foarte pragmatice şi, dacă va fi necesar, chiar dure. El a declarat textual: „pe cei care nu ne iubesc pe noi, noi nu îi vom iubi deloc.”

V.B.: Dar n-a precizat ce fel de iubire aşteaptă...

D.C.: Kolerov a declarat că Moscova doreşte azi trei lucruri: garanţia unei atitudini neduşmănoase faţă de Rusia, apărarea drepturilor conaţionalilor săi şi relaţii economice juste şi corecte.

V.B.: Domnule Bogatu, ce factor lipseşte în această ecuaţie?

Petru Bogatu: Eu aş vrea să observ mai întâi că este foarte uşor să ai relaţii bune cu Noua Zeelandă, cu Burchina Faso... În politică nu există dragoste, din păcate sau din fericire, ci doar interese. Din acest punct de vedere înrăutăţirea relaţiilor moldo-ruse nu trebuie să ne mire. Este firească dacă o privim şi în afara  contextului creat de conflictul trans­nistrean. Rusia, nu Occidentul, a renunţat la ideea unei integrări în lumea liberă după venirea lui Putin la putere. Relaţiile ruso-moldoveneşti s-au degradat nu numai pentru că Voronin a adoptat de la o vreme o poziţie mai dură faţă de Moscova, nu doar pentru că Moldova a declarat că doreşte să se integreze în structurile pan-europene. Cauza esenţială, din punctul meu de vedere, este chiar Rusia şi noua ei poziţie antioccidentală, visurile sale de a redeveni o putere mondială, fiindcă statutul de putere regională nu o mai satisface. 

 D.C.: După recentele revoluţii portocalii din zonă, Rusia a demonstrat că nu se agaţă de Georgia, de Moldova. Acelaşi Kolerov a remarcat: dacă vreţi să plecaţi undeva, plecaţi, dacă sunteţi o ţară europeană, relaţiile noastre cu voi vor fi la fel ca şi cu orice altă ţară europeană. Vor fi majorate preţurile la gaze, deşi Moscova nu spune „majorate”, ci „aduse în concordanţă cu tarifele europene”. Ruşii afirmă:  „noi nu vrem să înjosim o ţară europeană cu nişte preţuri asiatice.”

V.B.: Bine, acestea sunt ironii ascunse. Dar revenind la condiţiile pe care le-a formulat Kolerov, ca mesager împuternicit al Kremlinului. Are cumva Chişinăul o atitudine ostilă faţă de Moscova?

D.C.: Chişinăul zice nu, Moscova zice da. Moscova crede că Moldova este faţă de ea unul dintre cele mai inamicale state din lume, iar transnistrenii, care sunt consideraţi conaţionali cu ruşii şi mulţi dintre ei chiar au cetăţenie rusă, sunt trataţi rău, în mod abuziv de Moldova, care foloseşte Rusia ca pe o vacă pentru a „mulge” surse de energie ieftină.

P.B.: Haideţi să lămurim nişte lucruri. Republica Moldova nu a provocat niciodată în mod deliberat furia Rusiei. Admit că au fost nişte neînţelegeri, poate chiar nişte bâlbâieli în mesajele diplomatice, totuşi de la o vreme încoace interesele Chişinăului şi interesele Moscovei sunt divergente. Chişinăul vrea să intre într-o altă zonă sau într-un alt regim de securitate europeană decât cel rusesc. Tocmai acest fapt nu place Kremlinului care, ros de ambiţii imperiale, şi-ar dori şi de-acum încolo o stare de vasalitate pentru toate republicile fost-sovietice.

V.B.: Dar acesta-i jocul de-a definiţiile, domnule Bogatu. Dumneata dai un fel de percepţie de la Chişinău, dl Ciubaşenco vorbeşte despre o percepţie de la Mos­cova. Pe noi ne interesează însă cum pot fi juxtapuse aceste viziuni, aceste sisteme de coordonate care există la Chişinău şi la Moscova.

P.B.: În jocul geopolitic despre care vorbim, Republica Moldova se vede nevoită să se ralieze uneia sau altei tabere. Şi atâta timp cât această problemă dintre marile puteri nu va fi soluţionată, părerea mea este că nici o guvernare de la Chişinău, fie actuala, fie alta – de stânga, de dreapta – nu va reuşi de una singură să îmbunătăţească relaţiile cu Rusia, aşa cum ne-o dorim cu toţii. Noi nu suntem nici împotriva Rusiei, nici împotriva poporului rus. Noi nu acceptăm doar reflexele imperiale ale Moscovei, care cred că ar trebui să ajungă în sfârşit în situaţia unei ţări ca Turcia, de exemplu, care a fost şi ea un mare imperiu, dar acum nu mai are ambiţii imperiale. Este o ţară cu ambiţii politice europene, dar nu imperiale. Rusia ar trebui să fie o ţară cum este Canada, cu un teritoriu comparabil cu cel al Rusiei.

V.B.: Domnule Ciubaşenco, dumneata eşti de acord că Rusia are reminiscenţe imperiale în politica externă?

D.C.: În ultimul timp se vede clar că Rusia va lăsa Moldova să se descurce singură. În această dilemă între Vest şi Est, Moldova a nimerit într-o capcană. După referendumul din Franţa, din 29 mai, este foarte clar că poarta Uniunii Europene s-a închis pentru Republica Moldova, pentru un timp previzibil, e clar că acest poster virtual: „Bine aţi venit în UE!” a căzut, iar din spate vine “ursul” supărat.

V.B.: Spuneţi că Moldova nu este o piesă foarte importantă pe tabla intereselor Rusiei. Şi totuşi, Kolerov încearcă să acrediteze ideea că, dacă nu veţi fi cuminţi, vă vom vinde gaze la preţuri mondiale, or asta înseamnă subminarea premeditată a economiei moldoveneşti. Mai mult, o încurajare a secesionis­mului transnistrean. Atunci de ce atâta grijă pentru Moldova şi pentru Transnistria, dacă această zonă nu mai interesează Rusia?

D.C.: Problema transnistreană este o problemă aparte. Rusia nu va renunţa niciodată la Transnistria. Chiar săptămâna aceasta, la o conferinţă internaţională la Moscova, acelaşi Kolerov afirma că Rusia ar trebui să se gândească la posibilitatea recunoaşterii suveranităţii republicilor Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria şi Karabahul de Munte. El a invocat legitimitatea parţială care este asigurată sub auspiciile OSCE: alegerile din Karabahul de Munte, monitorizate de OSCE, alegerile din Kosovo, monitorizate de OSCE, şi acum se vorbeşte că tot OSCE va organiza alegeri şi în Transnistria, în decembrie.

P.B.: Dumitru Ciubaşenco zice că Rusia nu are nimic cu Moldova şi tot aici precizează că Transnistria reprezintă o altă problemă. Păi nu este o altă problemă. Da, aşa gândeşte Rusia: Transnistria este una, Republica Moldova este cu totul altceva, pentru că Rusia ţine cu dinţii de Transnistria şi a lăsat de-acum să se întrevadă că un acord de genul celui care a fost semnat cu Tbilisi în problema retragerii bazelor militare ruseşti din Georgia aici nu va fi posibil. Noi nu putem privi lucrurile la fel: Transnistria pentru noi este parte a Republicii Moldova.

V.B.: Cum va influenţa deteriorarea relaţiilor moldo-ruse situaţia comunităţii ruseşti de pe malul drept al Nistrului, interesele oamenilor de afaceri?

P.B: Dacă vorbim de probleme de circulaţie, de probleme de ordin psihologic şi de confort, sigur că un impact se produce în condiţiile unui conflict.

D.C.: Societatea nu simte agravarea relaţiilor dintre Rusia şi Moldova.

V.B.: Cum nu simte, dacă s-a oprit exportul de fructe, legume, carne?

D.C.: O simt exportatorii, însă pentru populaţie este poate chiar un lucru bun. În livezi cireşele au putrezit, dar la piaţă preţul lor a scăzut până la trei lei kilogramul, când a mai fost aşa?

P.B: Trebuie să privim lucrurile puţin altfel. Un anumit disconfort este inevitabil pentru minorităţile naţionale rusofone. Dar probleme de principiu, pentru minorităţi, nu există în Republica Moldova. Drepturile omului şi drepturile minorităţilor aici se respectă. Dacă minorităţile rusofone au ceva de obiectat, ar trebui să vorbească cu Putin, să protesteze la Moscova, nu la Chişinău. În ceea ce priveşte întreaga societate moldoveană, eu cred că în această problemă ea are o poziţie patriotică, atunci când susţine clasa politică care a realizat un consens naţional în problema transnistreană.

D.C.: Astăzi la modă este teza democratizării Transnis­triei. Să ne uităm la Republica Moldova. Aici democratizarea a început în 1987, când Gorbaciov a proclamat glasnosti şi perestroika. După optsprezece ani de democratizare, patruzeci şi şase la sută dintre alegători votează pentru Partidul Comunist. Este foarte naiv să credem că după şase luni sau optsprezece luni Transnistria va fi democratizată. Primele alegeri, indiferent cine le organizează – ONU, OSCE, Dumnezeu – vor fi câştigate de partidul lui Smirnov, care deţine toate pârghiile puterii. Este naiv să credem că, dacă partidele politice din Moldova vor avea acces pe malul stâng, în mass-media transnistrene, situaţia se va schimba brusc. Pentru că şi Rusia se va implica masiv cu mediile sale, care sunt mult mai puternice: televiziunile şi capitalul rusesc au venit deja acolo. Şi ei nu vor sta cu mâinile încrucişate...

V.B.: Înţeleg că Modest Kolerov tocmai a şi anunţat o schimbare a macazului politicii ruseşti în favoarea unei „invazii” ideologice în Transnistria.

D.C.: Tactica poate chiar şi strategia de astăzi a Rusiei constă în a menţine Transnistria ca bastion principal, în a-l fortifica şi, pe măsura posibilităţilor, în a-şi întări poziţiile şi pe malul drept.

V.B.: Credeţi că există o competiţie între Moscova şi Kiev pentru dreptul de a controla această „cetate”?

P.B.: Există, fără îndoială. Cu toate semnele de întrebare pe care le ridică planul Iuşcenko, sau, mai exact, planul Poroşenko (autorul acestuia), tentaţia Ucrainei de a juca un rol mai mare decât până acum, un rol mai mare decât Rusia, este benefică pentru Republica Moldova, deoarece Ucraina „joacă” de partea Occidentului. Poziţia Rusiei este execrabilă din punctul meu de vedere, tocmai de aceea Rusia pierde pe toată linia şi va mai pierde. Lucrul acesta nu ne face mare plăcere, pentru că animozităţile cu o mare putere, un conflict serios, ca să vorbim pe şleau, o să ne creeze probleme aici, în Republica Moldova.

V.B.: Dar ce o să piardă Rusia? Ce poate pierde o supraputere mondială în acest caz?

P.B: Rusia nu este o supraputere mondială, ea tocmai asta a pierdut. Pierzând Ucraina, retrăgându-se din ţările baltice, din Georgia şi plecând din Republica Moldova, Rusia devine cel mult o putere regională nesemnificativă.

D.C.: Rusia nu se ţine de Moldova. Pentru Putin astăzi cu mult mai importante sunt relaţiile bune cu Bush, cu Schroeder, cu Chirac. El are relaţii mai bune cu Statele Unite decât Moldova cu Uniunea Europeană, cu NATO...

P.B.: Acestea sunt, să mă iertaţi, nişte naivităţi. Este altceva o relaţie a unei mari puteri cu ţările apropiate...

D.C.: Nu, eu am vrut să spun că Putin are relaţii mai bune decât Voronin cu acelaşi Bush, cu acelaşi Schroeder...

P.B.: Sunt lucruri absolut discutabile, dar nu despre asta vorbim. Vorbim despre Rusia care, într-adevăr, are un interes. Şi trebuie să-l recunoaştem. Şi ea declară deschis că are un interes de putere serioasă în această regiune şi că se simte umilită când este nevoită să se retragă. Lucrul acesta nu poate fi ignorat.

D.C.: Moldova nu este o zonă importantă pentru Rusia. 65% din comerţul exterior al Rusiei revine Uniunii Europene. Moldova ocupă mai puţin de un procent în comerţul Rusiei.

V.B.: Dar sub aspect politic?

P.B.: Când Dumitru Ciubaşenco afirmă că Rusia nu are nevoie de Republica Moldova, ea poate într-adevăr nu are nevoie de roşiile noastre, de castraveţii noştri, poate că şi vinul nostru nu-i prieşte. Ne contrazicem a­tunci când spunem şi admitem, pe de o parte, că Rusia se ţine cu dinţii de Transnistria şi nu doreşte în nici un fel să plece de acolo şi, pe de altă parte, când spunem că nu are nevoie de Republica Moldova. Însă Transnis­tria este parte componentă a Republicii Moldova. E adevărat, vorbim despre o regiune rebelă, separatistă, unde guvernul Republicii Moldova nu controlează situaţia. Dar a delimita Transnistria, cum faci dumneata, înseamnă a ne plasa pe poziţia Rusiei şi a considera că Transnistria are un alt destin şi că are dreptul la autodeterminare.

D.C.: Transnistria este un loc foarte diferit de Republica Moldova.

V.B.: Dumitru Ciubaşenco, dumneata chiar crezi că „felia” transnistreană este complet străină de Republica Moldova?

D.C.: Eu nu apăr regimul din Transnistria. Este un regim autoritar, poliţienesc etc., ca şi pe acest mal al Nistrului în mare măsură. Republica Moldova – şi domnul Bogatu ştie foarte bine acest lucru – este „produsul” pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia şi Transnistria sunt nişte entităţi foarte diferite. Şi dacă ei nu vor să trăiască cu noi, avem două posibilităţi: sau să-i convingem, sau să-i cucerim cu forţa. Moldova nu are forţa să lupte cu transnistrenii, nemaivorbind cu Rusia. Şi NATO sau Uniunea Europeană tot nu au de gând să lupte aici.

P.B.: Haideţi să mai facem o precizare. Regimul Smirnov nu reprezintă o clasă politică transnistreană care luptă, cum zic ei, „pentru drepturile poporului transnistrean”. Este o forţă politică plasată aici cu bună ştiinţă cândva de Moscova...

V.B.: Dar e adevărat că a devenit eficientă între timp, pentru a îndeplini aceste scopuri?

D.C.: Tiraspolul a organizat alegeri şi mai multe referendumuri... În Moldova nu s-a făcut nici un referendum de la obţinerea independenţei.

P.B.: Este adevărat că regimul separatist a devenit eficient. Pe un teritoriu atât de mic, Rusia se poate impune, mai ales în faţa unei ţări ca Moldova, slabă, în fond, din mai multe puncte de vedere. Sigur că nu faci peste noapte democraţie în Transnistria, dar viitorul ei ar putea să se decidă ulterior, în urma unor alegeri libere, în urma unui referendum, dar pentru asta trebuie să se întrunească câteva condiţii. Trebuie să înceteze starea de ocupaţie militară străină, aşa cum cer angajamentele de la Istanbul şi să înceapă procesul de democratizare a acestei regiuni. Da, procesul va fi anevoios, va avea multe probleme. Putem ajunge la o situaţie similară celei din Quebec, în Canada, unde guvernul central le-a permis locuitorilor din zonă să desfăşoare un plebiscit, pentru a-şi exprima opţiunea: rămân în cadrul statului canadian sau nu. Acest lucru poate fi admis abia atunci când Republica Moldova va fi reîntregită teritorial şi când Transnistria va trăi măcar în condiţiile unui regim politic ca cel de aici.

V.B.: Sunteţi de acord, domnule Ciubaşenco? Mai întâi democratizare şi apoi reglementarea problemei transnis­trene?

D.C.: Mai întâi, democratizarea Moldovei, eu aşa aş pune problema. Este important ce se întâmplă la Tiraspol, dar pe mine mă îngrijorează ce se întâmplă la Chişinău. Şi eu nu cred că pe malul drept al Nistrului avem o mostră de democraţie dezvoltată.

P.B.: Nu mi se pare normală o comparaţie între Moldova şi Transnistria. Chiar dacă Moldova ca stat are multe probleme şi multe neajunsuri, totuşi aici există un sistem politic pluralist...

V.B.: În care poate interveni Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, Consiliul Europei...

P.B.: ...exact, iar Transnistria este o regiune separatistă, rebelă, ocupată de o forţă militară străină. A pune un semn de egalitate între Chişinău şi Tiraspol  înseamnă o încercare de a induce în eroare opinia publică. Nu poate fi găsită o altă soluţie decât readucerea respectivei regiuni în câmpul nostru constituţional. Atâta timp cât Republica Moldova nu va reuşi să realizeze acest deziderat şi atâta timp cât Rusia se va opune, relaţiile dintre Rusia şi Republica Moldova nu cred că se vor ameliora substanţial.

V.B.: Cum poate fi readusă Transnis­tria în câmpul constituţional al Moldovei?

D.C.: Planul Iuşcenko nu va fi realizat, acesta este pronosticul meu. Retragerea trupelor ruseşti fără acceptul Rusiei nu poate fi efectuată.

V.B.: Poate cu presiuni din Occident, din partea prietenilor lui Putin: Schroeder şi Bush?

D.C.: Occidentul face nişte declaraţii, care au devenit un fel de ritual, dar fără mare efect.

P.B.: Eu nu sunt deloc pesimist în ceea ce priveşte soluţionarea problemei transnis­trene. În urma schimbărilor politice din Ucraina şi intrării treptate a acestei ţări în sfera de influenţă occidentală, Moldova are o şansă mai mare ca oricând. Situaţia Rusiei nu este atât de bună cum pare, lucrurile se mişcă totuşi, evoluează, deşi, e adevărat, acest proces nu se vede cu ochiul liber, ci se întrezăreşte mai degrabă cu „lupa” politică.

D.C.: Eu nu cred că Ucraina vrea neapărat să ajute Republica Moldova pentru a-şi restabili controlul asupra Transnistriei. Scopul Ucrainei este să devină ea sponsorul principal al aşa-zisei reglementări, să înlocuiască Rusia. Dacă vor fi alegeri în Transnistria – punctul principal al planului Iuşcenko – aceste alegeri vor conduce mai curând la o mai mare îndepărtare a Transnistriei de Republica Moldova decât la o reîntregire a malului drept cu malul stâng.

P.B.: Sunt de acord că între poziţia Ucrainei şi cea a Moldovei există mai multe divergenţe. Dar Ucraina, sub Iuşcenko, joacă, aşa cum spuneam, după regulile occidentale, şi asta ne favorizează.

D.C.: Conducerea actuală a Rusiei nu‑i consideră pe actualii guvernanţi de la Chişinău ca parteneri serioşi, cu care să se înţeleagă. Rusia poate să aştepte trei ani, patru ani, zece ani dacă trebuie, şi va vedea ce se întâmplă aici.

P.B.: Nu cred că Rusia are atâta timp la dispoziţie.

D.C.: Are mai mult decât Moldova, în orice caz. Mai curând Moldova va dispărea ca un stat foarte slab, scindat din toate punctele de vedere...

P.B.: Să nu ghicim în bobi, vom trăi şi vom vedea.

Radio Europa Liberă,

Emisiunea „Punct şi de la capăt”, 3 iulie 2005,