Contrapolitică şi reinterpretare

Indiscutabil, politica moldovenească de după ’89 are un stil distinct –lucru bun, până la un punct, care, s-ar părea, ar trebui să ne servească drept prilej de mulţumire şi temei pentru consimţământ. Doar dacă nu ar fi vorba de stilul contrafăcut, ce o pune într-o lumină proastă. Prin urmare, acest stil determină, mai degrabă, o contrapolitică decât o politică pur şi simplu. Într-o altă formulare, în Republica Moldova, politica nu se face, ci se contraface. Sau: dacă, în mod normal, ca un concept general, politică înseamnă „practica artei sau a ştiinţei de a dirija şi administra” în folosul societăţii, atunci, contrapolitica moldovenească poate fi definită drept manipulare şi administrare în defavoarea societăţii. Lupta pentru accederea şi menţinerea la putere are caracter de scop în sine nedeclarat, iar beneficiarul de facto al acestei contrapolitici este „omul contrapolitic”. Prin transfer de contravaloare, starea de spirit şi stilul de viaţă al societăţii basarabene poartă, de asemenea, amprenta adâncă a contrafăcutului. Ai putea crede, cum ar spune un gnostic, că această palmă de pământ se află în puterea spiritului contrafăcut. Într-un final, clarobscurul existenţial în care s-a împotmolit Basarabia capătă un fel de dimensiune a normalităţii. O stranie evoluţie-devoluţie a lucrurilor a făcut ca politichia moldovenească să poată fi comparată cu un comerţ neruşinat în cadrul căruia politicaştrii, adică oameni politici lipsiţi de orizont, preocupaţi de interese meschine, propun-impun idei, lozinci, programe, planuri fără de substanţă, neacoperite de vreun echivalent în viaţa reală. La acest talciok, găseşti o gamă largă de falsuri autohtone, iar toate „investiţiile” s-au făcut doar întru inventarea unor metode şi tertipuri menite să ascundă cât mai bine lipsa calităţii.

Stilul contrafăcut îşi trage originea şi se alimentează dintr-un maniheism anacronic, care, comportând simbolismul binelui şi al răului, fragmentează şi polarizează societatea noastră în grupări „adverse” de genul: „Noi vs. Ei”, „ai noştri - ai lor”, „români – moldoveni”, „patrioţi - nepatrioţi”, „statalişti – antistatalişti”, „pro-occidentali - pro-orientali” etc. Bazându-ne pe ştiinţa politică contemporană, observăm că aceste „perechi” antitetice corespund dualităţii: viziunea conflictuală, războinică asupra politicului vs. viziunea paşnică, legalistă asupra politicului. Clausewitz spunea că războiul înseamnă continuarea politicii prin alte mijloace. Dictonul său poate fi inversat pentru a exprima un raport conflictual generalizat: politicul înseamnă continuarea războiului prin alte mijloace. Aşadar, politica devine „războinică” (un război fără arme de luptă) ori de câte ori manifestarea sa principală este ostilitatea, perceperea aproapelui ca inamic, ca un „celălalt” ireductibil sau, în orice caz, ca o ameninţare, ca o primejdie iminentă. Evident, tocmai o astfel de politică a fost prezentă în Basarabia de-a lungul multor ani, iar acum îi resimţim din plin funestul impact. În anii ’70 ai secolului trecut, englezii au inventat termenul politică adversială pentru sistemul parlamentar britanic pe care îl caracterizau în termenii unui spectacol-turnir: „înfruntare între doi adversari pentru a intra în graţiile spectatorilor”. Adepţii ipotezei politicii adversiale - o patologie a vieţii politice (recunoscută ca atare chiar şi de către adversarii acestei ipoteze) - se sprijineau pe argumentul că partidele laburist şi conservator s-au închis într-o confruntare sterilă a extremelor, ce putea fi remediată printr-o reformă electorală. De mai multă vreme, Uniunea Europeană, Occidentul, în general, ne atrag atenţia asupra faptului că noi, în Moldova, ne-am angrenat într-o confruntare sterilă, lipsită de eleganţă, de tipul unei politici adversiale/războinice păguboase, şi, ca urmare, ne îndeamnă să renunţăm la ea. Îndemnul acesta are şi valoarea de precondiţie a realizării obiectivului de accedere în familia europeană. Vechile calapoade de gândire, reflexul comodităţii, cadrul de referinţă incorect orientat, cunoştinţele insuficiente şi interpretările deformate şi deformatoare ne-au împiedicat, în mai multe rânduri, să reacţionăm adecvat atât în raport cu ideea de integrare europeană, cât şi în raport cu noi înşine. În această ordine de idei, la 4 aprilie 2005, guvernanţii actuali de la Chişinău au dat un indiciu că ar fi gata să renunţe la vechea politică războinică, îmbrăţişând politica paşnică, legalistă. Privind lucrurile în mare, evenimentul a instituit momentul de cotitură de la contrapolitică la politică în Republica Moldova. Nu putem refuza sine die această interpretare, chiar dacă mulţi aşa procedează. Evident că actul din 4 aprilie – votarea în Parlament de către o parte a Opoziţiei basarabene a unui preşedinte comunist – a fost realizat nu fără o anumită doză de oportunism şi chiar de cinism din partea protagoniştilor implicaţi. Această răsturnare i-a luat prin surprindere pe numeroşi cetăţeni, scandalizându-le convingerile, şi chiar pe mulţi dintre figuranţii acelui „vot împotriva naturii”, care au acţionat mai degrabă în virtutea anumitor directive, nu din proprie dorinţă. Totuşi, ceva pare să se fi schimbat.

În Moldova, am irosit din 1991 încoace o groază de energii în reglări de conturi intestine, care ne-au menţinut în abisul politicii adversiale. De asemenea, am ratat multe şanse pentru a demonstra că suntem capabili să facem faţă prezentului şi să ne construim viitorul. În mod paradoxal, mai multe semne ne arătau că această stare de lucruri ar fi perpetuat şi în cazul unei victorii depline în alegerile din 6 martie 2005 a BMD-ului. Or, în Republica Moldova, nu tot ceea ce se arată a fi raţional este şi rezonabil. Şi invers: nu tot ceea ce pare iraţional se dovedeşte şi irezonabil. Starea noastră de naufragiaţi ai tranziţiei ne obligă să respectăm cu stricteţe regulile jocului democratic şi, asumându-ne anumite responsabilităţi, să încercăm să parcurgem etapele logice care ne despart de „continentul” european.

 După cum se poate constata, evenimentul la care ne referim a adus în prim-plan problema interpretării, relevând importanţa acesteia şi în domeniul politic. Reacţiile pe care le-a suscitat controversatul acord Putere - Opoziţie din 4 aprilie 2005 au variat în funcţie de persoană şi modul său de interpretare. Putem spune că realegerea lui Vladimir Voronin în postul de preşedinte al Republicii Moldova este un act (uman, social, existenţial) ce se pretează mai multor „lecturi”, depăşind aspectul strict politic, mergând spre fenomenologie şi hermeneutică. Cum bine se ştie, în prezent, interferenţa, până la un punct, a acestor domenii nu mai pare nefirească. Într-o altă ordine de idei, ar mai fi de remarcat faptul că, în discuţiile pe marginea acestui caz, se trece cu vederea o distincţie foarte importantă, şi anume aceea a diferenţelor dintre politician, om politic şi politic. Or, începând cu epoca modernă, între aceste noţiuni nu se mai pune semnul egalităţii. Aşa încât, s-ar cuveni să interpretăm mai nuanţat deciziile luate în numele „interesului naţional” (cum a fost calificat faptul în sine al votării unui preşedinte comunist), chiar dacă admiraţia noastră faţă de artizanii săi nu ar fi deloc justificată. În cauză nu sunt oamenii, ci doar evenimentul. Cei care au participat la această combinaţie susţin că s-au achitat de un imperativ politic sub presiunile Occidentului. Aprecierea evenimentului din 4 aprilie şi încurajarea evoluţiei vieţii politice a Republicii Moldova pe direcţia paşnică, legalistă nu anulează nevoia monitorizării exigente a celor aflaţi la (sau pe lângă) Putere. Acest lucru trebuie să-l înţeleagă societatea civilă, dar şi politicienii care, probabil, mizează pe interpretarea deciziei lor ca pe un gest ce le asigură o comodă „spălare pe mâini”. De altfel, a şi circulat zvonul că Occidentul ar fi gata să închidă ochii la afacerile dubioase ale clanului Voronin în schimbul politicii antiruseşti a acestuia. Chiar dacă lucrurile ar sta aşa, noi avem tot dreptul să nu procedăm de aceeaşi manieră. La fel cum, de exemplu, nimeni şi nimic nu poate împiedica societatea românească să-l tragă la răspundere pe fostul preşedinte Iliescu pentru mineriade, fără a nega contribuţia acestuia (câtă a fost) la evoluţia României pe calea integrării în UE. Mai nou, nu avem nici o obligaţie să credităm necondiţionat proiectul de reglementare a problemei transnistrene înaintat de preşedintele Voronin şi votat, cu importante modificări, în Parlament.