Barbaria cu faţă umană

Masacrul din ziua de 29 iunie 1941 din Iaşi – continuat, în zilele care au urmat, în forma la fel de sinistră a „trenurilor morţii” – a fost evenimentul cel mai tragic din istoria evreilor din România în preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, neegalat decît de deportarea membrilor aceleiaşi etnii din Basarabia şi Bucovina de nord în Transnistria. Prefigurînd ceea ce s-a întîmplat în cele două provincii după iulie 1941, pogromul de la Iaşi a fost, ca şi deportările în Transnistria, un episod ocultat în istoriografia română a ultimelor decenii şi neasumat de memoria colectivă a românilor. Unul din miturile cele mai tenace create la noi în anii postbelici a fost cel al „excepţionalismului” situaţiei evreilor din România în timpul celui de-al doilea război mondial. Dintre toate ţările satelite ale Axei, România ar fi fost singura care i-ar fi protejat pe evrei de masacru, singura în care „soluţia finală” nu ar fi fost aplicată. Lucrurile au stat, într-adevăr aşa, dar – acum o ştim – numai în parte. Evenimentele care ieşeau din această schemă de interpretare, precum deportările din Basarabia şi Bucovina sau pogromul de la Iaşi au fost fie ascunse, fie puse pe seama aliaţilor germani şi a unor „elemente” autohtone „declasate”. Victimele, la rîndul lor, au suferit o „denominaţie”, menită să le facă uitată originea etnică. Memoria colectivă a românilor nu este singura care a trecut prin acest proces de cernere, cît premeditat, cît spontan, a amintirilor. O anchetă recentă, întreprinsă de István Deák, Jan T. Gross şi Tony Judt, cunoscută şi publicului român (Procese în Europa. Al doilea război mondial şi consecinţele lui. Traducere de Lucian Popescu, Bucureşti, Curtea Veche, 2003) arată că înfrumuseţarea trecutului a fost un procedeu curent în Europa Centrală după cel de-al doilea război mondial, raporturile cu minoritatea evreiască fiind purificate de toate episoadele neconvenabile.

Pentru români, unul din aceste episoade a fost pogromul de la Iaşi, din 29 iunie 1941. Cartea lui Jean Ancel, care îi reconstituie minuţios, pînă în cele mai mărunte (şi cutremurătoare) detalii  pregătirea, desfăşurarea şi „cosmetizarea” ulterioară, îl lămureşte, cred, definitiv, aducîndu-l la lumina zilei, aşa cum s-a petrecut.

Autorul era, desigur, cel mai în măsură să se ocupe de un asemenea subiect. Specialist în istoria evreilor din România în secolul XX, mai cu seamă a perioadei din preajma şi din timpul celui de-al doilea război mondial, Jean Ancel a publicat, de-a lungul timpului, mai multe studii, cărţi şi volume de documente, al căror ţel – urmărit fără preget – a fost unul singur: de a-i obliga pe români să-şi privească în faţă trecutul şi să şi-l asume. În chip vădit, cartea pe care o comentez aici nu face, nici ea, excepţie de la această regulă. Citind-o cu ochii de acum nu poţi să nu te întrebi cum de au fost posibile orori ca cele pe care ea le povesteşte?

Departe de a fi fost o izbucnire de ură oarbă, pogromul de la Iaşi a avut parte  de o pregătire foarte atentă. El a fost, cu alte cuvinte, premeditat. Cei ce l-au pus în scenă au făcut parte din structurile militare şi administrative locale (comandamentul militar al Iaşilor, chestura, prefectura etc.), subordonate Secţiei a II-a a Marelui Cartier General şi Serviciului Special de Informaţii (SSI), care – scrie autorul – „au pregătit terenul pentru pogrom şi au furnizat pretextul pentru pedep­sirea evreilor din oraş” (p. 15). Amănuntul este important, fiindcă ceea ce ar putea fi, la prima vedere, considerat drept efectul spontan şi incontrolabil al unor anumite condiţii de moment (începutul campaniei în Răsărit, psihoza unor potenţiale sabotaje înfăptuite de agenţi comunişti în spatele frontului, indignarea generală stîrnită de raptul Basarabiei şi al nordului Bucovinei din anul precedent şi atribuirea, fără discernămînt, de simpatii comuniste tuturor evreilor) se dovedeşte, în realitate, consecinţa unui plan gîndit din vreme, care înlătură, fără drept de apel, orice circumstanţă atenuantă. În plus, planul însuşi a pornit să se înfiripe în urma unui ordin „explicit” al lui Ion Antonescu, transmis telefonic, la 27 iunie 1941, colonelului Lupu, comandantul garnizoanei din oraş, căruia i se solicitau măsuri „pentru evacuarea din Iaşi a populaţiei evreieşti” şi reprimarea drastică a celor ce s-ar fi făcut vinovaţi de a fi tras împotriva armatei române (ultima precizare făcînd parte dintr-un nou ordin al Conducătorului, din noaptea de 28-29 iunie). Nu este clar – cel puţin pentru mine – dacă aceste dispoziţii semnificau – cum scrie autorul – „mînă liberă” dată autorităţilor locale „în acţiunea de masacrare a evreilor” (p. 68) sau dacă ordinul (sau ordinele) au fost – iarăşi după cuvintele lui Jean Ancel – „de fapt [o] aprobare” (tacită?; explicită?) a ducerii la îndeplinire a atrocităţilor care tocmai izbucniseră (autorul consideră că evacuarea din Iaşi a întregii populaţii evreieşti, cerută de Antonescu, trebuie interpretată ca însemnînd acest lucru). Chestiunea responsabilităţii directe, deşi importantă din punct de vedere juridic, are mai puţină importanţă, aici, decît implicarea colectivă şi consecinţele sale morale. Masacrul a avut loc, iar felul în care a fost pus la cale aruncă, fără drept de apel, oprobriul asupra autorităţilor statului român din acea vreme.

Precedat de mai multe semne şi acţiuni rău prevestitoare, dar absolut caracteristice pentru un eveniment de acest tip  (arestarea unor „suspecţi” evrei, intensificarea campaniilor antisemite în presa locală, răspîndirea zvonurilor că „se pregătea ceva”, înscenarea de atacuri false asupra unor unităţi ale armatei române care traversau în acele zile oraşul în direcţia frontului, înarmarea secretă a cîtorva grupuri care au primit – de la agenţii „acoperiţi” ai unei unităţi speciale a SSI – drept consemn să provoace dezordini etc.), pogromul din Iaşi a făcut, în numai cîteva ore, 8000 de victime, cărora li se adaugă alte 7000, din cele două „trenuri ale morţii”, care au ajuns, cu încărcătura lor umană, la Tîrgu Frumos şi Podu Iloaiei.

Detaliile acestui uriaş măcel sînt cutremurătoare, dar nu este locul să le reproduc în rîndurile de faţă (ele trebuie citite cu atenţie, pentru că dau adevărata măsură a pogromului). Dar, ceea ce este încă şi mai cutremurător şi cu adevărat tragic este – în afară de soarta victimelor – faptul că printre autorii lui s-au numărat toate categoriile de civili, fără excepţie. Ca toate actele de acest fel, masacrul de la Iaşi a dezlănţuit instin­ctele uci­gaşe ale întregii populaţii, încu­rajată în manifestările ei de atitudinea autorităţilor, care au dat – cu bună ştiinţă – impresia că evreii erau scoşi în afara legii şi a umanităţii şi că orice faptă comisă împotriva lor (jaf şi omor) îi exonera pe autori de vinovăţie. „Mulţi dintre cetăţenii români ai Iaşiului – scrie Jean Ancel – au luat parte la arestări, la năvălirea în locuinţe, depistări şi denunţuri, la îndrumarea patrulelor către locuinţele unde locuiau sau se ascundeau evrei, la campania de umilire a evreilor din convoaie, în drum spre Chestură... Regimul comunist a depus un efort deosebit pentru a demonstra că populaţia Iaşiului – cu excepţia unor cazuri ieşite din comun, definite «borfaşi» sau «legionari» – s-ar fi mobilizat pentru salvarea evreilor. Dar mărturiile supravieţuitorilor, aşa cum au fost ele consemnate de instanţele judecătoreşti din România imediat după răsturnarea regimului antonescian, indică, dimpotrivă, «o ură colectivă, o participare masivă la jaf şi o iniţiativă de lichidare a evreilor»...«Micii ucigaşi» au fost vecini ai evreilor, simpatizanţi cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi ai mişcărilor antisemite, tineri (inclusiv elevi de liceu), funcţionari inferi­ori..., numeroşi ceferişti, meseriaşi frustraţi de concurenţă, colegi de meserie, dar şi oameni cu ocupaţii intelectuale şi de birou, funcţionari de stat..., ingineri, laboranţi, oameni de afaceri..., pensionari, militari în retragere ş. a.”, smintiţi de abolirea temporară a oricăror convenţii şi bariere morale (p. 79-80). Ceea ce frapează în această înşiruire este tocmai „monotonia” ei. Nimeni nu pare a fi făcut, în acele ore, excepţie de la acest comportament barbar. „Este de la sine înţeles – se simte, totuşi, obligat să precizeze autorul – că nu toţi locuitorii au participat la pogrom şi nu toţi au scos evrei din casă, jefuindu-i”. Dar, adaugă el, „evreii din Iaşi n-au simţit deosebirea, deoarece oriunde s-au găsit destui români care să transforme ziua de 29 iunie în ziua celui mai mare dezastru al evreilor din Regat” (p. 81). Astfel stînd lucrurile, se pot înţelege mai bine complicităţile multiple care au contribuit la camuflarea evenimentului, după consumarea lui. Această operaţiune a început, de fapt, imediat, în august 1941, prin falsificarea tuturor documentelor incriminatoare. Ulterior, în 1944, cînd deznodămîntul războiului devenise clar, măsluirea a continuat, prelungindu-se în timpul regimului comunist, cînd s‑a definitivat versiu­nea canonică a evenimentului: potrivit acesteia, pogromul (nenumit, bineînţeles, astfel) a fost opera armatei germane, a legionarilor şi a unor elemente de la marginea societăţii, întreaga răspundere revenind, prin urmare, acestor categorii. Prin prisma acestei ciudate alian­ţe, pusă pentru prima dată în evidenţă în volumul de care mă ocup, pricepem mai bine paradoxala – şi tacita – reabilitare a regimului antonescian, petrecută în literatura şi istoriografia română, la intervale foarte apropiate unul de celălalt, la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut.