Gabriel Dimisianu. Un sceptic constructiv

Dintre criticii generaţiei ’60, singurul care s-a devotat exclusiv foiletonisticii a fost – e încă – Gabriel Dimisianu. Dacă Matei Călinescu a preferat cariera universitară susţinută în savante studii academice, dacă Nicolae Manolescu şi Eugen Simion au găsit echilibrul dintre critica de întîmpinare şi proiectele de anvergură, el a rămas fidel, dacă nu în totalitate prezentului, căci atenţia i s-a îndreptat deopotrivă către clasicii mai vechi sau mai noi, fragmentului. E suficient să treci cu privirea peste cărţile care au urmat debutului din 1966 pentru a ţi se impune acest fapt. Mai mult chiar, înscrierea în prezent şi opţiunea pentru fragment sînt corelate discreţiei pe care am putea-o numi, cu un termen nu tocmai adecvat, modestie. Modestia nu ca deficit de personalitate, ci ca preocupare pentru adevăr şi pentru situarea corectă a criticului în relaţie cu creaţia propriu-zisă şi cu sine însuşi. După debutul cu Schiţe de critică, au urmat tit­luri precum Opinii literare, Lecturi libere, Subiecte…

Numindu-se Fragmente contemporane, ultima dintre cărţile lui Gabriel Dimisianu însumează toate aceste trăsături, devenite treptat opţiune şi destin. Iată-l, în finalul acestei cărţi, răspunzîndu-i lui Breban, vechiul prieten care îi cere mari sinteze, dacă nu o istorie a literaturii, măcar una a prozei: „Bine cu adevărat mă simt mai ales în fragment. M-am complăcut şi mă complac în fragment, dar poate că şi din fragmente se profilează, prin însumare, cine ştie, o imagine a întregului, fie ea şi aproximativă. O imagine a acelui întreg care este, la urma urmei, şi el un fragment, parte şi el a altui întreg care tot fragment este, şi aşa mai departe”.  Este aici profesiunea de credinţă a unui lovinescian, poate a celui care se află cel mai aproape de sensul atitudinii marelui critic. După ce aminteşte că Nicolae Manolescu invocase într-un loc numele lui Călinescu, ca reper esenţial al gîndirii şi exprimării sale critice, Dimisianu mărturiseşte: „În ce mă priveşte, legînd la fel întrebarea de îndeletnicirea mea de critic literar, astfel cum am deprins-o şi cum o practic de patru decenii, voi rosti tot un singur nume: E. Lovinescu”.

E în devoţiunea lui Gabriel Dimisianu pentru profesiunea de critic ceva din calmul apei de cîmpie care există firesc, fără izbituri bruşte şi teribile ridicături de spumă. Spirit civic şi constructiv, el se hrăneşte din sentimentul datoriei şi din acela al responsabilităţii morale. De aceea, bătăliile pe care le poartă pot părea în afara traumelor şi angoaselor. Dar, cu toate analizele atente şi calme pe care le face, cu toată articulaţia pe o sintaxă a exactităţii, Gabriel Dimisianu nu e un imperturbabil. Poate mai mult decît aceea a magis­trului, seninătatea lui ascunde nelinişti şi febrilităţi. O spune el însuşi într-un interviu memorabil: „În general despre mine şi despre scrisul meu critic circulă imaginea echilibrului, ponderaţiei, prudenţei, tactului şi tot astfel pe această linie. Fiinţa care mă cunoaşte cel mai bine în această lume, mai bine, cred, decît mă cunosc eu însumi, citind astfel de lucruri despre mine, îmi spuse odată şi amuzată, şi uşor agasată: ar trebui să mă întrebe pe mine cum eşti, să le spun eu adevărul, nu vezi că bat cîmpii? Lasă-i în pace, i-am răspuns, căci nu contează aici adevărul. Dacă s-a lipit de mine această imagine, cu ea o să mor”.

Chiar şi în cazul comentariilor, el porneşte adesea de la interpretări deja formulate, disociindu-se cu eleganţă. De remarcat, însă, că adesea el se raportează nu la persoane, ci la puncte de vedere şi la situaţii care îl întristează şi îl mîhnesc. Iată: „Interesul pentru un scriitor nu poate fi întreţinut artificial şi mereu la aceeaşi cotă. Creşte şi descreşte în raport cu o mulţime de factori. Aşa este, dar eu mă refer la aruncarea prematură în uitare a unor valori, din neglijenţă şi impuls al risipirii. Mircea Ciobanu, Dan Laurenţiu, Cezar Baltag, poeţi uitaţi, ignoraţi? Nu e nedrept şi nu e prea repede? Măcar ultimului i s-a dat şansa de a fi contestat, negat cu vehemenţă de alt poet, indignat cu întîrziere că lui Cezar Baltag i s-a acordat cîndva nu ştiu ce premiu. Să fie urmărit şi postum de aversiunea, de pămînteasca invidie a confraţilor, iată pentru un scriitor un semn bun, un semn că există, că nu a murit de tot”. Altfel, el polemizează, în surdină, cu polemiştii de profesie, cu cei care găsesc în polemică prilejul unui tip de oportunism chiar periculos. Oricum, Gabriel Dimisianu nu agreează violenţele, nici denunţurile – şi, cu excepţia cîtorva cazuri de neocolit (e vorba de un Eugen Barbu, de un Vadim Tudor), el preferă să treacă numele celor pe care îi vizează sub tăcere. În fond, el militează pentru existenţa unor principii – şi în acest caz, nu ceea ce este spectaculos dintr-o polemică îl interesează şi nici propriul egou. Aşa cum îl întruchipează el, pe urmele lui Lovinescu, spiritul critic presupune civism, o datorie morală exersată din umbră, cu conştiinţa nu numai a datoriei împlinite, dar şi a transformării datoriei în misiune. „Scriu critică literară pentru că aceasta este profesiunea căreia m-am dedicat”, mărturiseşte el la sfîrşitul textului cu care se deschide volumul, pentru a continua cu emoţiile mai noi: „Mă mobilizează acelaşi sentiment al datoriei faţă de profesie, dar mai e ceva. Mai este acea conştiinţă nouă a faptului că anumite lucruri pe care numai eu le-aş putea spune trebuie să le spun. Că ar fi o pierdere şi pentru alţii, nu numai pentru mine, dacă nu le-aş spune”.

În fine, pentru ce se luptă Gabriel Dimisianu? Care sînt cauzele febrilităţilor sale, din a căror ardenţă noi nu vedem decît ideea, nu şi pasiunea, domolită pînă într-atît încît ea pare absentă? Ce cauze apără el, din moment ce aproape în permanenţă discursul său e faţa vizibilă a unei atitudini?!

Într-un loc, invocă teza lui Laurenţiu Ulici conform căreia, dacă nu-şi va schimba radical formulele, uneltele, critica literară va dispărea sub valul „imperialismului mediatic”. Gabriel Dimisianu nu poate accepta o astfel de ipoteză şi e convins că nici Laurenţiu Ulici nu face decît să emită catastrofica ipoteză pentru a se amuza. Observaţie de mare fineţe: „Acest apocalips cultural creat de «imperialismul mediatic», în care deja am intrat şi nu ne dăm încă seama, Ulici îl descria în cele mai negre culori, dar eu îi ghiceam, ascultîndu-l, şi zîmbetul lăuntric, căci se şi amuza, parcă, înspăimîntîndu-ne cu imaginile de infern pe care ni le flutura pe dinaintea ochilor”. O ştim prea bine, Laurenţiu Ulici era un ludic, nicidecum un apocaliptic. Şi iată finalul portretului: „În fond, Laurenţiu Ulici făcea parte din categoria scepticilor constructivi, ca şi E. Lovinescu. Conştienţi de faptul că vor construi pe nisip, astfel de oameni construiesc totuşi. Convinşi de zădărnicia ultimă a oricăror strădanii, ei nu pot să nu acţioneze, să nu creeze, să nu lupte”. Să nu se joace, aş adăuga, pentru a-l surprinde cu adevărat pe Laurenţiu Ulici. Fără acest adaus, portretul pe care Dimisianu i-l face lui Ulici este, trebuie s-o recunoaştem, un autoportret. Chiar critica lui Gabriel Dimisianu se naşte din sentimentul zădărniciei, al neputinţei, cărora spiritul le opune o ipoteză întemeietoare. Iar în cultura română, unde impulsul spre risipire e atît de puternic, unde istoria e, în acest sens, mai mult decît un nefericit accesoriu, actul critic nu se poate institui în afara vocaţiei de luptător. Căci Gabriel Dimisianu, aşa ponderat, temperat, plin de tact, cum pare, e în realitate un luptător, care, uneori, rareori, se aliază acţiunii timpului. Spune într-un loc: „Unor astfel de îngrijorări li se poate răspunde că trebuie să avem încredere în acţiunea reparatoare a timpului, el face şi desface ierarhiile, el aşază şi reaşază scriitori şi opere acolo unde le este locul meritat. Criteriile după care o face, stă şi nu prea stă în puterea noastră”.

Dar Gabriel Dimisianu nu este un fatalist. De aici, scrisul ca necesitate, ca obligaţie morală, ca datorie, ca profesiune. Prin urmare, face ceea ce ştie că trebuie să facă: să amintească numele scriitorilor morţi de curînd, despre care prea repede critica literară tace. Ştefan Bănulescu, Marian Papahagi, Petru Creţia, Marin Sorescu, Valeriu Cristea sînt alte nume, pe lîngă cele invocate ceva mai devreme.

Şi aici aş adăuga o precizare: oare nu cumva ipoteza lui Laurenţiu Ulici implica şi faptul că la noi critica literară e deseori prea îndepărtată de actul creaţiei vii? Este ceea ce, în fond, îl îngrijorează pe Gabriel Dimisianu însuşi. Într-un mediu literar parcă opac, cărţi scoase la lumină după ani de tăcere  nu devin, aşa cum ar merita-o, evenimente. Prea multă apatie faţă de nişte cărţi al căror destin a fost oricum nefast. Constatarea e sumbră şi exactă: „ce e cu adevărat important e întîmpinat cu nepăsare”. E vorba de Luntrea lui Caron, de Noaptea de sînziene, de Revoluţia, romanele scrise de Blaga, Eliade, Dinu Nicodim şi nu de multă vreme recuperate. Sînt, însă, numai cîteva cazuri din cele asupra cărora atrage atenţia criticul. O carte de anvergură a Anei Blandiana a trecut ca şi nebăgată în seamă. Virgil Duda e „un autor pomenit tot mai rar”. Noile cărţi ale lui Buzura şi Breban nu reuşesc să scoată critica din inerţie. Poate tocmai de aceea Gabriel Dimisianu scrie despre cărţile cu „un destin amînat”, despre „o lume prefăcută în nisip”, finalmente, un întreg grupaj critic despre „momentul literar 1945-1948”. Ce vrea el „să demonstreze” – şi e credinţa care se află în chiar miezul propriului demers critic – este că, dacă nu învinge, spiritul trebuie să-şi facă datoria. De aceea, miza lui este să restaureze opere „îngropate în uitare”. Pavel Chihaia cu romanul Blocada, Mihail Vilara cu Frunzele nu mai sînt aceleaşi, Dinu Pillat, cu Moartea cotidiană, sînt numele de referinţă, nu singurele.

De fapt, prin revizuire, Dimisianu nu înţelege în nici un caz dinamitarea colaboraţioniştilor. Spiritul său devotat literaturii îl face să caute valoare peste tot. Şi nu numai valoarea literară, ci şi valoarea umană. De aceea, refuză discuţiile categoriale, preferînd nuanţele, detaliile, particularul, devenirile. Nu uită curajul lui Marin Preda, al lui Zaharia Stancu, al lui Laurenţiu Fulga sau al lui A.E.Baconsky de la o întîlnire cu Ceauşescu de după tezele din iulie 1971. Îl preţuieşte pe Dan Deşliu pentru discreţia sa şi pentru demnitatea de a nu-i învinovăţi pe alţii de propriile-i păcate. Apoi, nu ezită să amintească, cu mîhnire, abjurarea lui Ion Barbu, care şi-a negat poezia, ori, într-o demonstraţie care ar trebui cunoscută, chiar căderea lui Blaga.

Oricum, refuză idealizările unora, demonizarea altora şi nu judecă. Să citim dintr-o altă carte semnată de Gabriel Dimisianu, cu referiri la Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. După ce invocă privirea reprobatoare de altădată, mărturiseşte: „Azi văd lucrurile altfel. Trebuia să avem mai multă înţelegere pentru cedările, de altfel, minime, ale unor oameni care trecuseră prin cumplite încercări de care noi, totuşi, fusesem scutiţi. Să nu judece nimeni pe alţii pentru slăbiciunile lor dacă nu a făcut el însuşi mai întîi, în aceleaşi condiţii, dovada tăriei”. Echilibrul, nuanţele, particularul fac parte din armele lui Gabriel Dimisianu în bătălia pe care o poartă el pentru apărarea valorilor. Intră în datoria criticului să cîntărească bine toate detaliile.

Este poziţia pe care o manifestă şi faţă de denunţurile spectaculoase (şi dureroase) referitoare la mari scriitori a căror verticalitate morală e ruinată de posibilitatea, dovedită deja, a colaborării cu securitatea. Ştefan Augustin Doinaş e cazul la care se referă. De curînd, au apărut şi altele. Şi asta în condiţiile în care torţionarii sau scriitorii care trăiau efectiv în preajma securităţii, într-un loc sînt invocate forţele reacţionare de la „Săptămîna” sau de la „Luceafărul”, se bucură de o ciudată nevinovăţie publică. Există, la noi, tendinţa de a nega ideea rezistenţei prin cultură. Mai mult, există poate un program de distrugere a elitelor intelectuale, de nu cumva, vocaţia, plăcerea neantizării lor.

Ei bine, cu astfel de demoni se luptă, lovinescian, sceptic, dar cu temeinicie, Gabriel Dimisianu. Refuzînd excesele, Dimisianu e un luptător.

1