Scriitori basarabeni recenzaţi în România sau... Ion Simuţ „strică” a „cincea roată” a literaturii române

Cunoscut şi chiar „renumit” la Chişinău pentru nefericita sintagmă - „a cincea roată la căruţă” - cu care a caracterizat, superficial, dar numaidecât şocant-expresiv, într-un articol al său literatura română din Basarabia, criticul Ion Simuţ susţine în România literară un serial despre scriitorii basarabeni contemporani, încercând parcă să-şi strice propria construcţie critică a roţii inutile. Argumente ar fi destule. De pildă, a descoperit  (România literară, nr. 20 din 25 mai 2005) că prozatorul Vladimir Beşleagă “merita să fie cunoscut şi să fi fost editat cu prioritate în România postdecembristă, ca unul dintre cei mai reprezentativi scriitori basarabeni. Este romancierul cu o vocaţie narativă modernă şi profundă, într-o literatură dominată de poeţi. Ca stil şi des­chidere, se află la antipodul tradiţionalistului şi oportunistului Ion Druţă (n. 1928), cu care se găseşte în concurenţă la vârful ierarhiei. (…) Realismul psihologic din Zbor frânt e, în 1966, o mare realizare estetică, după dominaţia unei proze expozitive, ideologizante, fals obiective, cu personaje de carton şi realităţi măsluite, întru totul superficială şi inautentică. Vladimir Beşleagă propune un caz de conştiinţă, analizat introspectiv, cu eficienţă narativă, fior dramatic şi ingeniozitate a construcţiei, valabile şi astăzi.  (…) Vladimir Beşleagă are, în Zbor frânt, o rară capacitate artistică de a sugera stările de conştiinţă prin imagini recurente (lăstunii în zbor ameninţător, apa învolburată a Nistrului, orizontul aprins, sângeriu). Nimeni în literatura basarabeană nu are fraza arborescentă a lui Vladimir Beşleagă, o frază cu numeroase ramificaţii, interogativă, tatonantă şi cercetătoare ca braţele unei caracatiţe. (…) În opinia mea, Vladimir Beşleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului XX, mai important pentru că e mai modern, mai tehnic şi mai complex decât Ion Druţă sau decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de est”.

Despre Nicolae Popa, Ion Simuţ afirmă (în România literară, nr.24 din 22 iunie 2005) că ar fi un reprezentant important al postmodernismului la Chişinău (deşi autorul Cubului de zahăr nu se recunoaşte în general ca autor postmodern – n.m.) Scrie Ion Simuţ: „... s-a afirmat treptat în România şi optzecistul Nicolae Popa, poet şi prozator foarte productiv şi interesant la un nivel superior al expresiei şi al interogaţiilor, cele mai multe plasabile în sfera postmodernismului. (...) Postmodernism înseamnă, implicit, globalism, cosmopolitism, pierdere voită a individului într-o lume fără frontiere. (...) Literatura basarabeană, închisă atâta vreme, ca şi literatura din România, într-un fel de seră a controlului ideologic şi a auto-mulţumirii naţionale, are nevoie de o baie de cosmopolitism. (…) Picturalitatea, comunicarea misterioasă dintre regnuri, proiecţia cosmică, poeticitatea ascunsă, străbătută de obsesii, a unei existenţe mereu ameninţate de moarte sunt numai câteva din elementele definitorii ale unui vizionarism oniric, ce-l situează pe Nicolae Popa, indubitabil (nu ştiu dacă după însăşi voinţa autorului), în categoria emulilor lui Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, în genul unui onirism estetic foarte inventiv, niciodată epuizat sau perimat. (…) Nicolae Popa face o surpriză plăcută ca prozator (povestirile onirice din Păsări mergând pe jos mi-au plăcut mai mult decât romanul Cubul de zahăr – n.m.). E, fără îndoială, un scriitor important din noile generaţii, un poet şi un prozator ce îţi transmite sentimentul tonic al încrederii în literatură, dincolo de atributele conjuncturale de a fi postmodernă sau basarabeană. Iar literatura basarabeană are nevoie de o infuzie de postmodernism şi de cosmopolitism, bine asimilate, nu pentru a-şi pierde specificul, ci pentru a şi-l regăsi altfel şi pentru a se elibera de complexe”.

În România literară, nr.18 din 11 mai 2005 scrie despre Aureliu Busuioc, „... e un prozator meritoriu pentru etapa reformatoare ce urmează realismului socialist. Fără a fi un regionalist, e un scriitor basarabean de importanţă regională semnificativă...”

Despre criticul şi eseistul Eugen Lungu, Ion Simuţ scrie (România literară, nr. 28/ 20-26 iulie 2005):  „Volumul Raftul cu himere ne relevă un eseist savuros, scriind atractiv despre boemă, negativism, moara ca topos, relicvele islamice în cultura română, absintul în poezie şi arte, literatura licenţioasă, cenzură – subiecte care nu sunt la îndemâna oricui. Dintre critici, alege trei modele, pe care le analizează cu sentimentul afinităţilor: Adrian Marino, Nicolae Manolescu şi Mihai Cimpoi. (...) Eugen Lungu este un speculativ cu umorul ideii şi aciditatea observaţiei”.