Nebunia lui Stalin, raţiunea sovietică

În zorii zilei de 22 iunie 1941, înainte de a împlini doi ani, alianţa între naziştii germani şi comuniştii sovietici a explodat. Începea un război, cum n-a mai fost. Cea mai puternică armată a lumii ataca Uniunea Sovietică, pe un front enorm, de la Riga, până la Odesa. Războiul avea să se încheie abia peste patru ani, printre ruinele calcinate ale Berlinului. Cauzele şi cruzimea fără seamăn ale acestui război au fascinat, dar au fost studiate, vreme de 60 de ani cu părtinire şi oprelişti. Adevărurile fundamentale încep să fie cunoscute abia acum. Miturile, minciuna şi propaganda au slăbit strânsoarea şi istoria se apropie, încet, de adevăratul ei rost. Ca de obicei, nimic nu e comod în lumina proiectată de cercetare.

De la bun început noua istorie a războiului ruso-german e aspră cu legendele. Primele zece zile de război au fost pe punctul de a dicta o catastrofă istorică fără precedent. Lovit de forţa de şoc a armatei germane, statul sovietic s-a dovedit slab şi incompetent până la crimă. În primele zece zile, dar şi în săptămânile care au urmat, armatele sovietice au fost încercuite sau complet distruse. Sute de mii de soldaţi şi sute de mii de civili au fost ucişi. Toţi au înţeles repede, încă din primele clipe, că sunt singuri. În mod bizar şi înfricoşător, statul sovietic, atât de puternic în faţa propriilor cetăţeni, se dovedea slab la primul contact cu forţe ce nu se aflau sub controlul său. Învins catastrofic pe fronturile bielorus, ucrainean şi baltic, statul sovietic înceta, practic, să existe.

Misterul tragic al acestor zile a rămas neatins. Lucrurile care trebuiau ascunse de privirea cercetătorului erau extraordinare. Ele echivalează, nici mai mult, nici mai puţin, cu rescrierea istoriei europene.

Prima încercare a venit abia la începutul anilor ’90 şi s-a datorat cărţilor curajoase ale lui Viktor Suvorov, un istoric rebel, care a lansat o ipoteză şocantă: războiul sovieto-german a fost un război german preventiv. El a zădărnicit un război sovietic ofensiv. Armatele sovietice au fost surprinse în dispozitiv de atac, pentru că pregăteau, la ordinul lui Stalin, o invazie, care ar fi urmat să asigure controlul asupra Europei Centrale şi de Est, cel mai probabil în primăvara lui 1942. Orice tratat militar spune că o armată surprinsă pe poziţii ofensive de un atac al adversarului e o armată pierdută.

După 10 ani, ipotezele lui Suvorov sunt confirmate şi de Konstantin Pleşakov, tânăr istoric rus care profesează în Statele Unite.

Cartea sa recent publicată, Nebunia lui Stalin, primele 10 zile de război, descrie cu o precizie extraordinară dezastrul militar sovietic şi stabileşte legătura între această situaţie şi ordinele iraţionale ale lui Stalin. Comandanţi de mari unităţi militare au primit ordinul de a nu riposta. Stalin însuşi a acceptat realitatea atacului german abia după 24 de ore, când breşa era ireparabilă. Realitatea de front a aparatului militar sovietic era, aşa cum o dovedesc documentele reproduse de Pleşakov, că armata era pregătită să atace spre vest, prin Polonia şi România, nu să se apere de un atac dinspre vest. Însă nebunia lui Stalin a fost un fenomen vast.

10 000 de ofiţeri au fost executaţi până în preajma războiului, iar înlocuitorii lor au asigurat un nivel fără precedent de prostie şi incompetenţă, la care trebuie adăugate acţiunile de front iresponsabile ale organelor de securitate. Comandouri germane, infiltrate în liniile sovietice, au tăiat complet comunicaţiile adversarului. Producţia militară sovietică a fost strangulată de birocraţie. Controlul politic al comisarilor a zdrobit minimum de iniţiativă între comandanţii de front.

Tot acest colosal antrenament pentru dezastru trebuie să aibă o explicaţie şi aici se dovedeşte cartea lui Pleşakov o lucrare pătrunzătoare. Pleşakov vorbeşte de o societate sovietică anihilată de valuri de teroare internă. Zeci de milioane de oameni fuseseră trecuţi prin faţa plutoanelor de execuţie sau internaţi în Gulag, înainte ca Germania să fi atacat. Această societate lipsită de obiceiul de a gândi şi dominată de atenţia la porunci a fost abandonată în prima fază a războiului şi a devenit carnea de tun care a adus victoria în a doua fază. Mitul lui Stalin - marele comandant victorios - e un fals. Stalin nu a fost surprins de un atac mişelesc, ci de o lovitură preventivă, care a dejucat o conspiraţie menită să îi asigure dominaţia  europeană. Înainte de a-şi salva ţara, Stalin aproape a distrus-o. Cu alte cuvinte, ceea ce a salvat Stalin nu a fost societatea rusă, ci statul stalinist sovietic. La sfârşit, războiul a prelungit cu încă o jumătate de secol viaţa unui regim care s-a sprijinit pe o catastrofă socială sovietică fără egal. Omul de rând a aflat că nu poate conta pe un stat care are propria lui agendă şi că trebuie să îi supravieţuiască aşa cum poate: prin tăcere, prin supunere sau, la nevoie, prin denunţ. Măcelul inutil al războiului a consolidat frica. Neputinţa de a face, împreună, paşi înainte a rămas vie şi dictează după 60 de ani. Secolul care s-a încheiat le-a adus ruşilor vestea că se sting demografic pentru că mor prea repede, că bogăţia nelimitată a ţării lor e în buzunarul unei elite de pradă, că statul are în continuare agenda lui şi nu îi poate feri de nenorociri ca Beslan sau submarinul Kursk.

O tragedie se leagă de alta şi nici una nu seamănă cu triumful unei puteri care a câştigat cel mai cumplit război din câte au fost.

1