Proiecţii de vară

Voci (mai multe) în jurul Transnistriei. Separatismul transnistrean de inspiraţie rusească (apud Ghenadi Selezniov, fostul speaker al Dumei de la Moscova) menţine Republica Moldova în atenţia, măcar marginală, a politicii şi a opiniei publice internaţionale. Cu ce altceva am mai putea stârni interesul şi curiozitatea străinilor, dacă n-ar exista această enclavă sovietică îmbâcsită – la propriu – cu depozite de armament şi muniţii, un teritoriu în care domină frica şi teroarea ca pe vremea lui Stalin? Sigur, Republica Moldova mai oferă lumii sute de mii de robi/servitori disperaţi, risipiţi în întreaga Europă, dar tragedia şi drama acestor oameni se consumă cumva în anonimat, în orice caz nu conturează „un bloc” compact, palpabil, aşa cum e percepută Transnistria... La alt nivel, cel al cercetărilor academice, Republica Moldova (R.M.), cu a sa – rebelă & separată – Transnistrie, a devenit obiect de studiu serios într-o tipologie a formaţiunilor geopolitice contemporane. R.M. intră în categoria statelor premoderne (care nu-şi pot controla teritoriile), celelalte două sunt: moderne şi postmoderne. Ultimul tip de stat, cel mai avansat, interacţionează cu primele două în momente de crize majore ale acestora, mai ales în problema suveranităţii. (Mai multe puteţi afla în The postmodern state and the World Order de Robert Cooper, sau din studiile – cu referiri la Republica Moldova – la care lucrează câţiva cercetători străini, pe care sperăm să le putem publica, măcar fragmentar, în revista noastră). 

Pentru mine, la Chişinău, subiectul Transnistria este asociat cu câteva voci, pe care le aud, mai ales, la Radio Europa Liberă, singura, din păcate, sursă credibilă şi imparţială din peisajul mass-media basarabene. Prima voce – Vasili Şova, ministrul reintegrării, principalul negociator – o „voce tradusă”, pentru că nu vorbeşte româna şi nici „moldov’neasca”, limba statului în slujba căruia se află. Şova e simbolul tratativelor interminabile, fără miză şi finalitate, iar dialogul său cu Transnistria reproduce pe plan local imaginea tratativelor rituale dintre Rusia şi Japonia în diferendul insulelor Kurile, tratative care continuă de zeci de ani, chiar dacă se ştie că Rusia nu va înapoia nici măcar o stâncă din arhipelagul pe care l-a acaparat prin aşa-zisul drept (tupeu) al învingătorului... A doua voce – William Hill, diplomat american, şeful Misiunii OSCE la Chişinău, vorbeşte – prost, aproape ininteligibil, în orice caz de nereprodus la radio şi televiziune (deşi, totuşi, mediatizat în mod sadic, pentru urechile şi mintea noastră) – întotdeauna ruseşte, pentru că, probabil, s-a pregătit să lucreze în URSS. Din păcate pentru domnia sa, URSS a dispărut, aşa că – de data aceasta, spre ghinionul nostru – domnul Hill îşi aplică “cunoştinţele” (cacofonie de neevitat) în Republica Moldova. Preocuparea sa din ultima vreme pare să fie aceea de a da replici prompte societăţii civile de la Chişinău, care îl suspectează că vrea să reanime Memorandumul Kozak de federalizare a RM. A treia voce – Claus Neukirch, purtătorul de cuvânt al OSCE. Domnul Neukirch încearcă să comunice – spre înduioşarea noastră – în româneşte (e între puţinii reprezentanţi străini, delegaţi la Chişinău, care vorbeşte româna), dar e aproximativ şi ineficient, ca toată Misiunea OSCE. Cred că nu e deloc vina sa că e obligat să constate de fiecare dată, pentru cei care-l ascultă, că situaţia e „complicată şi tensionată” şi că OSCE „îşi exprimă îngrijorarea şi caută soluţii”. Îl credem, dar durează prea mult. Vladimir Socor – o voce decisă şi pătimaşă în a rosti adevărul, preocupat să direcţioneze metodic, pe calea cea dreaptă, tratativele dintre „părţile implicate”. Din păcate, presa democratică de la Chişinău, care îi publica până de curând cu entuziasm „tabletele” radiofonice, îl suspectează că s-a aliat cu comuniştii, prin urmare, ceea ce afirmă el, chiar dacă este adevărat, se loveşte de un val de neîncredere şi ură, materializat în ironii şi pamflete acide. Şi e – iarăşi – păcat, pentru că, iată, căzând în rimă, Socor e foarte informat. Între alte voci, răsună din când în când şi cea a lui Vladimir Voronin, ex-general de miliţie, ajuns preşedinte de ţară. El denunţă „regimul KGB-ist (da, chiar aşa spune: KGB-ist!), criminal de la Tiraspol”, dar, ca fost „apărător al Breanskului împotriva tancurilor NATO”, deocamdată, nu poate să facă prea multe... Ca dovadă, peste toate aceste voci de operetă a căzut mai deunăzi, ca o piatră tombală, sentinţa aruncată de ministrul Apărării din Rusia, Serghei Ivanov, care a luat în zeflemea pretenţiile Chişinăului de a cere Rusiei să-şi retragă armata şi muniţiile de pe teritoriul R.M. „A dori ceva nu e rău, dar trebuie să şi poţi...”, a spus, cu un dispreţ deloc camuflat, cel care este considerat de mulţi drept un posibil succesor al preşedintelui Putin...

Un „asalt” paşnic asupra capitalei. După ce preşedintele Voronin a declarat – cu o sinceritate dezarmantă,  imparţial şi echidistant cum îi recomandă funcţia – că „a încheiat războiul cu primăria Chişinăului”, partidul comuniştilor, molipsit de europenism, a organizat în această vară un „atac” soft, chiar graţios, am putea spune, pentru câştigarea fotoliului de primar general al capitalei, lansând în competiţia electorală candidatura unei femei, Zinaida Grecianîi. Spre ghinionul lor, comuniştii n-au reuşit nici prin această manevră să cucerească inimile chişinăuienilor. Şi insuccesul e cu atât mai dureros, cu cât practic n-au avut – mai ales în data alegerilor repetate, din 24 iulie, când s-au retras cei opt contracandidaţi din cursa electorală – nici un adversar mai de temut în lupta pentru fotoliul de primar, lăsat vacant de, se părea, eternul Serafim Urechean. Răutăcioşii s-au grăbit să invoce anecdota cu cel care porneşte singur într-o competiţie, dar are nenorocul să ajungă întotdeauna al doilea... Lăsând gluma la o parte, pentru că, mai curând, e un motiv de tristeţe ceea ce s-a întâmplat în această vară la Chişinău (prezenţa la vot a fost catastrofală, înregistrându-se astfel un nou record – negativ – pentru R.M.), mă întreb, totuşi, cu ce ne-am ales după acest scrutin tragicomic şi, mai ales, ce a revelat el? Ne-am pricopsit (pentru că n-am reuşit să alegem) cu un primar interimar, un ilustru anonim, şi cu iluzia vagă, care trebuie reconfirmată în această toamnă, în cadrul unor noi alegeri, că Chişinăul e totuşi un oraş anticomunist. Realitatea de pe străzi şi cea din capul oamenilor ne-ar sugera că nu e tocmai aşa, dar să nu risipim, sceptici şi grăbiţi, o iluzie. Alegerile pentru primăria Chişinăului au revelat însă, concludent, proasta organizare şi tendinţa de manipulare şi fraudă a partidului aflat la guvernare. Cine, în afara celor care vor să discrediteze instituţia alegerilor şi să evite o competiţie onestă, le fixează în plină vară, într-o lună a concediilor şi a vacanţei studenţeşti? Comisia Electorală Centrală şi actuala putere trebuie să-şi asume toată răspunderea pentru eşecul acestei campanii inutile, în care s-au cheltuit o grămadă de bani publici. Având un culoar favorabil, pentru că forţele democratice sunt disipate şi antrenate în epuizante conflicte interne, comuniştii au ratat din prostie, din cauza unui scenariu amatoristic şi din dorinţa de a pescui în ape tulburi. Eşecul a fost garantat... Cine a văzut/auzit, măcar o singură dată, cum „gândeşte şi vorbeşte” Petru Răilean, şeful Comisiei Electorale Centrale, n-ar trebui să aibă nici o nedumerire în legătură cu eşecul scrutinului. Nu se putea altfel. Acum, comuniştii sunt în căutarea unei candidaturi cu şanse de victorie în confruntarea de peste câteva luni. Estimp, în tabăra democraţilor ridicolul a intrat în prelungiri. Pentru la toamnă, mai mulţi candidaţi „anticomunişti”, care au adunat doar 3-5 procente din simpatiile alegătorilor, ne anunţă că vor crea, fiecare în parte, „unicul partid cu adevărat democrat şi de opoziţie faţă de actuala putere”. Adică, vom mai avea două-trei partide noi, „democratice şi europene”, care vor completa lista lungă a formaţiunilor politice anonime, ce există doar pe hârtie.

La umbra anonimelor în floare. Organul de presă al Uniunii Scriitorilor din Moldova, săptămânalul Literatura şi arta, nr. 28/14 iulie 2005, publică o scrisoare anonimă, semnată „Un grup de studenţi de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bălţi”, în care trei scriitori importanţi pentru literatura română din Basarabia - Serafim Saka, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (ultimul şi vicepreşedinte al USM) – sunt denunţaţi ca fiind nepatrioţi şi denigratori ai breslei scriitoriceşti. Tinerii anonimi sunt revoltaţi că Serafim Saka „a vărsat o căldare de zoi peste săptămânalul scriitoricesc”, în cadrul unei întâlniri cu studenţii şi profesorii de la Universitatea din Bălţi, că Leo Butnaru (participant şi el la eveniment) a mers pe „acelaşi traseu” veninos, lansat de antevorbitorul său, şi că Arcadie Suceveanu – al treilea membru al echipei „destabilizatoare” – a fost cât pe ce să-şi retracteze semnătura de pe Apelul Grupului de Iniţiativă al Forului Democrat al Românilor din Moldova – o iniţiativă care încearcă să-i adune pe toţi patrioţii români din Basarabia, în stilul „strigărilor naţionale”, cu finalitate incertă, aşa cum am mai avut în aceşti ani. „Ne pare rău că la noi atacurile nesănătoase se produc în ochii lumii, iar protestele sunt bolmojite în culise”, îşi încheie „grupul de studenţi” seraficul denunţ, anunţându-ne, c-un aer misterios, că: „...Peste un an-doi, când vom fi liberi, promitem să ne afişăm numele, dar nu credem că va fi nevoie”.

Acest fapt „de presă”, pe care l-am rezumat mai sus, mi se pare aproape incredibil azi. Orice om cu judecata sănătoasă, citind delaţiunea „studenţilor” de la Bălţi la adresa celor trei scriitori care i-au vizitat la Universitate, ar putea exclama ca ţăranul lui Marin Preda, care văzuse prima dată în viaţa lui o girafă: „aşa ceva nu există!”. Şi, de bună seamă, nu poate exista într-o revistă care se respectă şi îşi respectă cititorii. Din păcate, nu e cazul aici. Îmi amintesc că tot în Literatura şi arta, redactorul-şef, Nicolae Dabija, publicase în serial, anul trecut, articolul „Rusoaicele”, care a atras asupra autorului grave învinuiri de xenofobie şi rasism. Scrisoarea anonimă a studenţilor vigilenţi şi patrioţi, care îşi vor recăpăta curajul peste un an-doi (până atunci, ni se dă de înţeles, ei ar avea de suportat grele persecuţii, dacă şi-ar divulga numele!), inserată de Literatura şi arta, are semnele certe ale unui avertisment, chiar ale unei răfuieli cu scriitorii care nu împărtăşesc ideologia şi estetica săptămânalului condus de Nicolae Dabija. Sunt atacaţi, direct sau indirect – pentru „că au tăcut” – şi colegii noştri scriitori de la Facultatea de Filologie din Bălţi, profesionişti remarcabili, care au creat – e un secret doar pentru acei care nu recunosc adevărul – cea mai bună Facultate de Litere din Republica Moldova. Faptul că Literatura şi arta, revistă a Uniunii Scriitorilor din Moldova, publică o scrisoare anonimă îndreptată împotriva unui important grup de scriitori basarabeni, mi se pare o laşitate ce se trădează singură. N-aş vrea să cred că în Moldova se intră din nou în sezonul misivelor anonime şi al actanţilor cu nume de cod, atunci când „semnătura poporului” cade greu, strivitor, peste cei care nu-ţi împărtăşesc opiniile, dar scrisoarea din Literatura şi arta este un simptom îngrijorător.