Psihanalistul în arenă

O carte cu un titlu seducător, Ciorba de burtă sau gâlceava românului cu sine însuşi, ne propune Valentin Protopopescu. Colegul nostru de la Bucureşti, prezent de-a lungul anilor cu mai multe texte – eseuri, studii şi interviuri - în Contrafort se află la al treilea volum de autor, după Dincolo de seninătate. Eseuri de psihanaliză aplicată (Ed. Trei, Bucureşti, 2001) şi, foarte recent, Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză (Ed. Trei, Bucureşti, 2003). Activitatea sa însă nu s-a rezumat la atât. A tradus mai multe lucrări de filozofie, literatură şi psihanaliză, a colaborat la numeroase ediţii colective, culegeri de eseuri sau dicţionare specializate. Şi toate acestea, fără a înceta să-şi exercite postura de publicist-comentator în cadrul redacţiei Literatură-Arte a postului Radio România Cultural (care, din păcate, nu se prinde în Basarabia) şi ca titular al emisiunilor O samă de cuvinte şi Synthesis. Filozofie şi literatură. Valentin Protopopescu are şi o intensă activitate de lector universitar: predă cursuri de Cultură a Audiovizualului la U.N.A.T.C., Bucureşti, şi susţine seminare de estetică la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii "Spiru Haret". Panoplia sa de profesionist mai cuprinde, între altele, stagii de estetică teatrală la Cracovia şi de literatură comparată la Paris. Mai mult decât suficient, ar spune oricine, pentru a-ţi fi preparat un orizont de receptare favorabil.

Noua carte a eseistului-psihanalist este extrem de elocventă ca "foaie de temperatură" a unei gândiri şi a unei sensibilităţi ce vibrează la provocări intelectuale – atitudini, cărţi, mentalităţi -, autorul angajându-se în aprinse polemici şi-n spectaculoase demonstraţii "la firul ierbii", prin care îşi caută, cu pasiune, vocea inedită şi îşi consacră o riscantă originalitate. Paul Cernat, prefaţatorul volumului, îşi începe caracterizarea autorului cu o "hermeneutică a titlului", Ciorba de burtă, pe care o vede ca pe o "metaforă culturală ironică şi consumistă, care îşi propune să "vindece", rând pe rând, iluziile naţionaliste, autohtoniste, "specifiste", de care e împovărată cultura şi societatea românească. La rândul său, Valentin Protopopescu ia peste picior, într-o suculentă Vorbă către cetitoriu (un fel de a doua prefaţă, uşor redundantă, după textul lui P.C., concepută într-un stil de pastişă ludic-arhaizantă, diferită faţă de tonul intelectual-riguros al întregii cărţi), patternul românesc în materie de bucate, unde orgoliul naţional nu-şi mai poate apăra unicitatea şi nici obstinata axiologie: "În Occidentul la care râvnim neobosit, tocind atâta amar de visuri, ciorba de burtă e semn de sărăcie şi marcă a debilităţii economice" (p.12). În baza acestei diferenţe de percepţie, eseistul îşi fundamentează demascarea falşilor idoli, produşi cu nemiluita de inventivitatea ancilară şi prostul uzaj al spiritului critic la români. Mie personal, metafora "Ciorbei de burtă" îmi evocă promiscuitatea existenţială, anomia criteriilor, moralitatea dubioasă în care se bălăceşte spaţiul mioritic, fecundat de balcanism. Un titlu foarte inspirat – aproape că-i simţi gustul pe limbă! - chiftind de semnificaţii recognoscibile unui insider.

Autorul şi-a structurat cartea în mod funcţional: reacţii la luări de atitudini, replici punctuale, cronici de carte, studii de "moravuri" şi fragmente de jurnal. Eu aş face o altă stratificare a demersului auctorial, tematică, ce exprimă mai elocvent mizele aruncate în joc de Valentin Protopopescu: a) critica reacţiilor româneşti la comentariile străine consacrate unor nume celebre, considerate la noi valori naţionale intangibile; b) disocierile pe marginea "războiului cultural" intern, din ultimul deceniu, şi promovarea unor modele alternative - e vorba, cu precădere, aici, de analiza ideologiei şi prestaţiei civice a "păltinişienilor" – grupul de prestigiu cu cea mai mare vizibilitate şi impact mediatic din cultura română de azi, "legatarii" autodeclaraţi ai marilor interbelici, elitiştii pe care eseistul îi compară, la un moment dat, cu "noii reacţionari" francezi din studiul lui Daniel Lindenberg, apărut la Editura Compania din Bucureşti, în 2003, în traducerea aceluiaşi Valentin Protopopescu. Textele sale se opresc într-un punct anterior recentei dezbateri purtate pe urmele cărţii Boierii minţii de Sorin Adam Matei în paginile săptămânalului Dilema veche, dezbatere nelipsită de regretabile "lovituri sub centură" din partea nicasienilor, trezind ecouri în întreaga presă culturală românească. Volumul său însă prefigurează discuţia şi susţine ("ereditar" vorbind) contribuţia eseistului la "dosarul" acestei polemici, în care el ia, fără ezitare, reamintesc celor avizaţi, partea postmoderniştilor.

Primei categorii de articole citată mai sus i s‑ar potrivi titlul: "patimile în jurul lui Cioran şi al celorlalţi". Valentin Protopopescu este un fan şi un cunoscător subtil al operei marelui nostru sceptic de la Paris, "abisurile" acestuia i-au incitat mereu fibra analitică (dovadă şi cartea sa din 2003), îndemnându-l să contabilizeze alegaţiile altor comentatori relativ la meandrele biografice ale autorului Silogismelor amărăciunii – mă refer, desigur, la simpatiile legionare ale tânărului Cioran, împărtăşite cu o fervoare variabilă de prietenii săi, Mircea Eliade şi Constantin Noica – unul din principalele subiecte ce frământă, din 1990 încoace (după unii în exces), peisajul cultural românesc, producând cu regularitate pledoarii pro sau contra, "regăsiri" melancolice şi "despărţiri" incendiare. Cercetători precum Pierre-Yves Boissau şi mai ales Alexandra Laignel-Lavastine (cu a sa Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme, PUF, Paris, 2002) au reuşit să ridice cu interpretările lor "răuvoitoare" o adevărată furtună în România. Valentin Protopopescu are răbdarea să discearnă dincolo de inexactităţile de informare ale celor doi virtuţile privirii altere, care ne ajută să ne vedem mai bine pe noi înşine (doar că, să adăugăm principial, pentru a nu fi acuzaţi de rea-credinţă, cum s-a şi întâmplat, criticii străini au datoria să se documenteze cu scrupulozitate asupra "subiectului", pentru că, oricât s-ar afirma contrariul, neglijenţa faţă de detalii e în stare să şubrezească întregul edificiu, trădându-i intenţionalitatea partizană – nu este un simplu sofism, ci o realitate a percepţiei!). Recunoscându-şi prizonieratul afectiv în care s-a aflat o bună perioadă şi, respectiv, propria evadare din chinga prejudecăţilor rasiale şi conservatoare, cultivate în comunism, Valentin Protopopescu notează că: "reevaluarea unora dintre secvenţele trecutului lor românesc (e vorba despre Cioran, Eliade, Ionesco – n.n.) cred că se cuvine făcută nu din unghiul patetic al nostalgiei pentru interbelica noastră europenitate, ci din acela al noii mentalităţi euro-atlantice." (p. 21) Menţinându-ne în logica riguroasă a acestei concluzii la care subscriem, să adăugăm o nuanţă. Obiectivitatea evaluării ar trebui să evite capcanele judecăţii retroactive: nu e deloc sigur că cei trei mari "incriminaţi" nu ar fi fost, cu acelaşi succes, campioni ai "mentalităţii euro-atlantice", dacă aceasta, şi nu ideologiile de extremă-dreaptă, mesianice şi antipoliti­cianiste, ar fi constituit trendul epocii înfier­bântatei lor juneţii. Şi-apoi, în orice caz, Eugene Ionesco iese din ecuaţie. "Vina" sa - asupra căreia stăruie d-na Laignel-Lavastine - de a nu-şi fi denunţat prietenii, peste ani, la Paris, pentru nefericitele lor aderenţe din România, pe care între timp aceştia şi le repudiaseră (chiar dacă mai mult prin refulare decât prin declaraţii la scenă deschisă), nu poate fi comentată.

Autorul face opinie separată, pronunţân­du‑se şi în chestiuni de actualitate imediată. De pildă, în cazul lui Gabriel Andreescu, care l-a acuzat pe Andrei Pleşu de colaborare cu Securitatea, fără să-şi fi probat afirmaţiile, provocând solidarizarea mai multor intelectuali de la GDS cu acesta din urmă. Eseistul constată, acid, că aceeaşi "coeziune de castă" nu se manifestă împotriva securiştilor dovediţi, ci doar cu prilejul "defecţiunii" lui G.A., unul dintre puţinii noştri disidenţi anticomunişti. Tot aşa, el critică, pornind de la un text al lui Petru Romoşan, prestaţia intelectualilor independenţi din CNSAS, care se revoltă "mediatic", dar nu au curajul să-şi prezinte demisia de onoare, confruntaţi cu sabotajul altor instituţii de stat obligate prin lege să le pună la dispoziţie dosarele fostei Securităţi (între timp, totuşi, o demisie s-a produs – cea a lui Andrei Pleşu - după inocentarea lui C.V. Tudor înaintea alegerilor din această toamnă prin votul decisiv al preşedintelui CNSAS, Onişoru). Protestele de azi ale societăţii civile, observă cu îndreptăţire eseistul, sunt lovite de ridicol şi deriziune, după ce eşecul guvernării aşa-zisei puteri de dreapta, între anii 1996-2000, a generat un morman de decepţii, preschimbate în dezinteres şi lehamite.

Comentarea unor cărţi ce au făcut vâlvă în ultimii ani reprezintă, de fiecare dată, la Valentin Protopopescu, un spectacol de psihanaliză. Despre Uşa interzisă a lui Gabriel Liiceanu, iată o idee cu valoare de exemplaritate: "să nu credem prea mult în jurnalele publicate în timpul vieţii unui autor. Mai întotdeauna acesta doreşte să demonstreze ceva, mai mereu el caută să tranşeze mediatic o zonă de penumbră a individualităţii sale, pe care nu a ştiut să o gestioneze în intimitate". Şi înapoi, la "caz": "Talentul domnului Liiceanu e că a ştiut să se refugieze din filozofie în literatură atunci când intuiţia i-a spus că nu se mai poate altfel." (p.38) H.-R. Patapievici are parte de un portret complex, nelipsit de afecţiune, în care autorul - un "admirator înşelat" - studiază glisarea unui intelectual erudit, multiplu dotat, către un reacţionarism nutrit din iluzia nedespărţirii teologului de filozof şi a savantului de politician în lumea contemporană. Autorul urmăreşte evoluţia lui Patapievici de la statutul de "demolator de idoli", cum apăruse în primele sale cărţi, până la Omul recent, cu virulenta critică a modernităţii şi a "homunculului" său, postmodernitatea, pe care o conţine. Valentin Protopopescu îşi apără contribuţia la primul grupaj de cronici din Observator cultural, care a declanşat "scandalul" în jurul cărţii, făcându-i o extraordinară reclamă, şi respinge insinuarea că ar fi participat în fapt la un "linşaj" al autorului. Analiza propriu-zisă, pe care eseistul o reia şi o dezvoltă cu multă acurateţe şi simţ al nuanţelor, punctează categoric deficienţele majore ale bulversantului opus: "desacralizarea pe care o critică Patapievici, precum şi consecinţa sa, laicizarea politicii, nu mai pot fi combătute prin sarcastice formule scripturale ori prin apocaliptice profeţii (...) Acele aspecte au devenit,  printr-o evoluţie istorică substanţială, trăsături structurale, de esenţă, ale lumii noastre şi, bune-rele cum se înfăţişează, sunt decisiv constitutive felului nostru de a fi actual" (p.55). Şi mai departe, privind prin prisma experienţei carcerale a lui Patapievici din zilele revoluţiei, relevă o contradicţie de esenţă: "Se pare că, prin urmare, efortul beligerant al lui H.-R. Patapievici din însângeratul decembrie bucureştean a fost orientat către obţinerea libertăţii, şi nu a democraţiei. Dar nu există democraţie (de orice fel) în afara libertăţii politice, aşadar nu-i dificil de observat că eseistul se contrazice virulent: el luptă pentru libertatea gândului şi a cuvântului, dar desfiinţează prin critică decadentele mass-media, el riscă pentru întronarea libertăţii, dar respinge hotărât exact singura formă de democraţie pe care libertatea socială o poate institui astăzi." (p.56) Verdictul lui Valentin Protopopescu sună deconcertant: H.-R. Patapievici este, în ciuda a ceea ce ar fi dispus să consimtă el însuşi, un autor postmodern, aparţinând prezentului "fracturat" în care trăim: "Critica sa, valabilă în multe aspecte, îşi pierde însă acuitatea exact în măsura în care nu izbuteşte să ofere soluţii pentru ieşirea din marasmul vremurilor actuale. Este o critică retorică şi constatativă, patetică şi mesianică, bine şlefuită estetic, dar lipsită de miză pragmatică." (p. 57) La fel de pătrunzător, în cheie psihanalitică, sunt "scanate" diatribele lui Patapievici la adresa corectitudinii politice americane, alienării "consumiste", homosexualităţii, multiculturalis­mului etc.

Între multele "execuţii" pe care le desfăşoară eseistul cu voluptatea unui specialist stăpân pe uneltele sale, aş mai aminti "corecţia" aplicată lui Cristian Bădiliţă, tânăr cercetător ortodoxist român, cu doctorat în filologie clasică la Paris. Acest versat tălmăcitor al textelor patristice l-a acuzat de sacrilegiu pe Josй Saramago, într-un articol din Convorbiri literare, atunci când acesta dezaprobă în romanul său Evanghelia după Iisus Cristos  "egoismul iresponsabil" al lui Iosif care, deşi fusese anunţat de către înger asupra iminentei ucideri a pruncilor în Bethleem, îşi salvează doar propriul copil (pe Iisus) şi ignoră masacrul ce avea să urmeze. Critica lui Valentin Protopopescu demontează ipoteza relei-credinţe, atribuită de Bădiliţă autorului portughez, vorbind despre pactul ficţional într‑o operă literară şi despre pluralismul gândirii în lumea de azi: "Fiind artist, fiind scriitor, (Saramago – n.m.) este un om funciar liber, inclusiv să practice caricatura, să facă pastişă, să exercite palimpsestul sau pur şi simplu să se înşele cu privire la veracitatea unui mesaj textual. Invaliditatea tezei se răscumpără prin excelenţa stilului sau prin vâna narativă. Faptele evanghelice sunt doar un pre-text pentru scrierea textului ca atare. De ce să-l sacralizăm pe voievodul Ştefan, care, în definitiv, a ucis în numele credinţei creştine, în vreme ce pe scriitorul Josй Saramago să-l anatemizăm, pornind de la prezumţia de blasfemică premeditare plănuită de acesta?" (p.71) şi: "De unde prezumţia că un credincios creştin ar manifesta a priori vreo excelenţă morală deosebită în raport cu un musulman sau cu un ateu? Orice creştin este desăvârşit doar în sistemul cultural în care el se exercită şi obscur ori inconsistent în afara acestui sistem." (p. 73)

Să mai remarcăm limpezimea delimitărilor ideologice ale autorului în texte precum cele consacrate lui G.M. Tamбs, disidentul maghiar care atrăgea atenţia intelectualilor români asupra responsabilităţii lor faţă de resuscitarea tendinţelor naţionalist-extremiste, prin cultivarea unor proiecte datate (cel interbelic) şi refuzul stângii democratice, asociate, în chip, abuziv, legiunii cripto-comuniste. Chiar dacă aceste idei ale autorului par uneori să forţeze nota (să pledezi pentru o stângă "luminată" într‑o ţară în care o dreaptă autentic-liberală nu s-a văzut în ultimii 60 de ani!), el îşi argumentează minuţios aserţiunile, mergând din aproape în aproape, ca un dialectician redutabil. Virtuţi speculative, stil mlădios şi sobru, perfectă civilitate a discursului. Acuitatea ideatică însă devine vehementă atunci când veştejeşte moravurile "ticăloşite" ale neamului, corupţia, dispreţul pentru munca cinstită, "şefita", plăcerea perversă a victimizării, "infantilizarea" României. În aceste cazuri, Valentin Protopopescu se aseamănă mult cu cei doi prieteni ai săi "problematici": E.M. Cioran şi H.-R.Patapievici, patima sa justiţiară, s-ar zice, legitimând, autoironic, radicalismul lor. Afectivitatea eseistului se "îmblânzeşte" însă în preajma filozofului Henri Wald (unul din "modelele" sale alternative), căruia îi consacră reflecţii pline de subtilitate şi devoţiune în "contrajurnalul" de la finalul cărţii: "astăzi ştiu sigur că de la el am primit ceea ce foarte mulţi profesori oficiali n-au ştiut sau n-au putut să îmi ofere: spiritul viu prin care un gând vine pe lume, jucându-se şi nu tremurând de constiparea propriei, false, măreţii." (p. 206)