Presa culturală şi problemele identitare în Europa de Sud-Est

Iată o relaţie foarte strînsă care nu numai că este compatibilă cu tema Simpozionului nostru, ci, aş spune, că o motivează în modul cel mai cuprinzător.

Asocierea invariabilă a opiniei publice cu strategiile politicianiste de manipulare duce la ignorarea efectului constructiv, edificator, spuneţi-i cum doriţi, al acţiunii exercitate asupra ei de profesioniştii media. Iar dacă acest efect este ratat, dacă i se răspunde inadecvat ori în general nu se răspunde unei minime investiţii de încredere în presă din partea societăţii, oricît de dezorientată sau imperfectă ar fi ea la această fază de tranziţie, se mai poate conta oare pe loialitatea şi colaborarea unor segmente ale ei ca şi societate civilă?

Presa de cultură oferă, prin definiţie, un argument al acţiunii pozitive. Din punctul meu de vedere. Care poate să nu fie chiar imparţial.

Observa cineva că, în general, popoarele nu interiorizează istoria universală, avînd tendinţa de a se nutri din cea proprie. Ţările din Est, din diferite motive şi în chip diferit, evident, ilustrează această situaţie. Pe deasupra mai fiind fixate, în sensul că nu se pot nicidecum desprinde, de istoria odioaselor regimuri comuniste. Inutil de precizat, ce a însemnat pentru actuala Republică Moldova dictatura partidului unic, pe care astăzi, în pofida oricărei logici istorice, unii, beneficiari ai exerciţiului democratic, totuşi, încearcă s-o reanimeze. Este, pesemne, festa pe care ne-o joacă trecutul, pus pe glume proaste. Sau chiar sinistre. Volens-nolens, această istorie ne victimizează în continuare, a fost trăită de noi, se suprapune pe un important segment din viaţa noastră, îi suportăm consecinţele. Putem spune însă că ne confundăm în totalitate cu ea? Că ne hrănim cu ea şi altfel decît ca obsesie, ca sursă de conştiinţă vinovată iar uneori ca sentiment de profundă vulnerabilitate?

Acum cîteva zile am răsfoit editorialele pe care le-am publicat în revista Sud-Est de-a lungul unui deceniu şi jumătate, fiecare din aceste scurte texte punctînd cîte o astfel de obsesie, dar şi de speranţă în destrămarea ei cît mai grabnică. Problemele identitare revin mereu în ele, nu neapărat ca laitmotiv ci ca un fel de camerton, pentru a argumenta caracterul specific, temporal şi circumstanţial sau latura lor paradoxală şi stranie. Treptat, dilema noastră identitară, pe care o percepeam drept unică şi insolubilă, s-a amestecat cu alte dileme mai general-estice, mai general-europene, mai general-umane. Am considerat însă că era de datoria noastră de oameni de presă şi, da, de intelectuali să ne explicăm nouă înşine şi să explicăm cititorului nişte lucruri ce rămîneau confuze pentru marea majoritate, fiindcă spălarea creierilor în comunism a fost metodică. Ce e cu această identitate românească a noastră, de ce românitatea din acest teritoriu şi-a pierdut pe drum reflexele naturale şi cum ar fi să funcţioneze firesc, cu ce se confruntă şi cum se poziţionează cultura de aici în raport cu spaţiul de cultură general-românesc, care sînt raţiunile integrării culturale sau ale regăsirii împreună, cu tot ce avem mai valoros în întreaga cultură românească, într-o Europă unită ş.a.m.d.

Înţeleg că această retorică poate părea excesivă în ochii unui străin, fie el şi "tovarăş de suferinţă " dintr-o ţară vecină. Problema identităţii se pune cu totul altfel, de exemplu, în ţările baltice, fiind percepută diferit şi dinafară, de către "statele garante" care le-au girat intrarea în comunitatea europeană, sau în Georgia (unde, în prelungirea "revoluţiei rozelor", se întîmplă nişte evenimente extrem de curioase, pentru cine le urmăreşte, un adevărat spectacol de inteligenţă şi abilitate politică a unei ţări mici), sau în Ucraina, unde opţiunii europene i se opune ataşamentul tradiţional pentru ideea unei solidarităţi a popoarelor slave, ultimele dintre aceste două ţări confruntîndu-se, ca şi noi, cu diverse forme de separatism teritorial, inspirat din acelaşi centru. Ceea ce nu-i împiedică, în paranteză fie spus, pe ucraineni să ignore, deloc loial, identitatea şi cultura românilor din Bucovina. Problema interesului naţional şi a formelor aberante pe care acesta poate să le ia la un moment dat nu este nouă în istorie.

Era de aşteptat ca, la capătul unor experienţe traumatizante, în perioada de tranziţie spre democraţie peste tot în spaţiul ex-comunist să se declanşeze crize de identitate de cel mai divers ordin, vizînd în egală măsură dimensiunea naţională, statală, politică, culturală, individuală. Şi aici, ca să ne menţinem în cadrul subiectului anunţat, publicaţiile de cultură, literatură, artele îşi găsesc un spaţiu larg de abordări tematice. În definitiv, scriitorul, omul de cultură, care a constituit în aceste ţări un ferment, un catalizator al schimbării, indiferent de modificarea statutului său într-o societate atomizată, dispusă să demoleze orice autoritate, mai rămîne legat, dacă nu de imaginea sa de om al atitudinii şi al altitudinii etice, cel puţin de o minimă responsabilitate pentru ceea ce se întîmplă în jurul său, de care nu l-a absolvit nimeni. Vreau să cred că, dincolo de orice cochetărie cu postmodernitatea globalizantă şi relativizarea ideii înseşi de cultură, cuvîntul intelectualului îşi mai are locul şi rostul în cetate. Uneori chiar şi cu riscul, asumat, de "a vorbi într-un pustiu", ca să folosesc expresia amară a poetului. Sau de a greşi.

Îmi amintesc cît de tare m-a indispus, acum vreo doi ani, un interviu acordat unui canal moscovit de televiziune de către Andrei Mihalkov-Koncealovski, care trecea drept mult mai "occidental" decît fratele său, nu mai puţin cunoscutul regizor Nichita Mihalkov. (Între timp aveam să-i văd şi alte intervenţii asemănătoare, care nu m-au mai surprins). Polemizînd deschis cu ceea ce el considera a fi radicalismul unor liberali ruşi din prima linie, hotărîţi să reformeze Rusia după modele dinafară, multumblatul şi, în anumite perioade, rezidentul în străinătate Koncealovski punea literalmente un semn de egalitate între democraţia liberală, ce tinde să se instituie în ţara să şi insecuritatea persoanei, lăsînd să se înţeleagă că pentru ruşi acest mult mai grav sentiment de nesiguranţă individuală era - nota bene! - cvasinecunoscut pe timpul vechiului regim. Afirmaţia sa, care nu venea de la un anonim şi nici de la un politician de duzină, contextul de "indignare patriotică" în care a fost enunţată, m-au făcut să mă simt eu însămi, în acel moment, nesigură şi neapărată. Prin cine ştie ce încurcate filiere psihologice, un sindrom al victimei, adînc înrădăcinat în fiinţa mea - sau a poporului meu? - mă făcea să percep ca pe o ameninţare imperioasa "nevoie de securitate", reclamată pe un ton iritat, într-un studiou tv, de către acel intelectual rus, care vorbea despre problemele vitale ale naţiunii lui. Poate şi pentru că acea noţiune patetică de securitate nu putea să nu se asocieze în mintea mea cu o formă a ei extinsă, cu cordoanele de securitate, cu zonele ruseşti "de interes", cu incertitudinea ce mai învăluie viitorul teritoriului pe care se întîmplă să locuiesc, mi-am văzut identitatea pusă sub semnul întrebării, devenită, din nou, vulnerabilă.

Mă gîndeam atunci, mă mai gîndesc şi acum, la irepresibila vocaţie de misionari şi exportatori ai "securităţii" care îi macină în continuare, oricîte lecţii dureroase le-a dat istoria, pînă şi pe unii ruşi "luminaţi" şi europenişti. Ce să mai spunem despre politicieni sau despre militari?

Făcînd abstracţie de această digresiune, poate prea personalizată, nu se poate trece cu vederea sentimentul obiectiv de derută, pe care îl trăieşte, atunci cînd este pus în situaţia de a fi pe cont propriu, insul infantilizat din Est, produs, modelat ca "om nou" şi ţinut bine în frîu de către un stat paternalist. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu ţările desprinse din sistemul care şi-a binemeritat numele de lagăr, şi a căror independenţă şi suveranitate mai poartă cicatricele sistemului. Criza lor de identitate este o consecinţă a acestei prea strînse dependenţe, dar şi a subminării tradiţiilor, a denaturării istoriei şi culturii lor naţionale.

Într-un anume sens, jinduita libertate înseamnă nu numai posibilitatea de a gîndi, a opta, a acţiona fără constrîngeri din exterior, ci şi această împovărătoare dar implacabilă asumare a propriului destin. Asta fac miile de moldoveni care au ales să meargă la muncă în Occident, confirmîndu-şi astfel disponibilitatea răspunderii pentru securitatea şi bunăstarea lor şi a familiilor lor, pe care la ei acasă nu şi le pot asigura. Statul agresiv paternalist de cîndva s-a transformat peste noapte într-un monument al iresponsabilităţii agresive. La noi cel puţin asta e situaţia.

Resentimentul şi ranchiuna plebeică, dispreţul pentru cultură manifeste la guvernarea actuală, practica de respingere a valorilor artistice, fără de care este de neimaginat ecuaţia unui stat democratic modern, şi înlocuirea lor cu produsele imposturii oficializate au devenit practică cotidiană. O atitudine voluntaristă posibilă şi ca urmare a acestei depopulări a ţării, a vidului de inteligenţă şi energie produs prin exodul unui mare număr de oameni dintre cei mai activi din punct de vedere social.

În aceste condiţii, şi presa culturală, care nu beneficiază de nici un sprijin din partea vreunei instituţii a statului, trebuie să facă eforturi incredibile pentru a supravieţui. Cum izbuteşte să se menţină în formă, al cincisprezecelea an deja, revista Sud-Est? Ce animă spiritul de echipă şi maxima rigoare profesională a Contrafort-ului? Din care nord cultural îşi extrage energia intelectuală Semnul grupului de la Bălţi? Este un miracol. Iar latura miraculoasă a lucrurilor, sau, mai degrabă a lucrărilor culturale, scapă uneori pînă şi celor implicaţi în ele. Impactul public al acestor reviste şi al altora, acţiunea lor modelatoare se va vedea, nu mă îndoiesc, în timp. Deocamdată, contează seriozitatea discursului pe care îl promovează şi vizibilitatea lui în spaţiul culturii.

Pentru a lărgi puţin perspectiva şi fără nici o intenţie de "intruziune" în teritoriul comunicărilor ce vor urma, aş vrea să mă opresc, în final, asupra legăturilor dintre culturi, dintre diversele identităţi culturale şi a modului în care contribuie la acest lucru publicaţiile de cultură. Mai multe ediţii ale Colocviilor cu participare internaţională, organizate de revista noastră, au avut ca obiect varii aspecte ale problematicii identităţii, văzute din perspectivă culturală. Cu aceste prilejuri ne-am convins de fiecare dată cît de mică e lumea şi cît de asemănătoare sînt în fond neliniştile noastre identitare, împărtăşite de pe versantul propriei istorii şi propriei experienţe. La ediţia cea mai recentă, desfăşurată în toamna anului trecut sub genericul "Culturile naţionale şi globalizarea" au participat doi scriitori irlandezi. Nu aveau nici un fel de dubii în ce priveşte identitatea lor, deşi scriu englezeşte.

Se pare că şi într-o lume globalizată ceea ce va conta va fi anume identitatea culturală. Este tot ce omul poate "interioriza" mai firesc, mai bine şi mai frumos.