Despre un anume fel de 'eliberare'

Decenii la rând, atunci când basarabenii şi bucovinenii aflaţi sub ocupaţie sovietică încercau să-şi dea cu părerea asupra unor probleme mai "incomode" pentru fostul regim totalitar, imediat erau apostrofaţi şi puşi la punct: "Noi v-am eliberat. Noi v-am adus cultură. Noi v‑am scos din mizerie, v-am civilizat". Ca şi cum marea civilizaţie a omenirii s-a născut în stepele ruseşti.

Adevărurile erau spuse numai pe jumătate, doar atât cât conveneau sistemului, doar atât cât contribuiau la ideea comunismului, la ideea frăţiei de veacuri dintre popoarele sovietice. Şi erau acceptate numai acele teze care "justificau" ocuparea de către imperiul sovietic a unor teritorii străine.

Este adevărat că atunci când la Chişinău se inaugura Universitatea de Stat din Moldova din cei 54 de profesori doar doi erau basarabeni: Nicolae Corlăteanu şi Nicolae Dimo. Sub ocupaţia URSS-istă, s-a pompat multă propagandă pe tema sentimentului frăţesc al ruşilor. S-au spus şi scris multe despre ajutorul lor dezinteresat acordat poporului moldovenesc.

Este adevărat că în Moldova, în acele timpuri, se simţea o criză acută de cadre universitare, de profesori şi învăţători. Dar cine ar fi îndrăznit să-şi pună cu glas tare întrebarea: de ce lipsesc aceste cadre? Era oare învăţământul în Basarabia atât de degradat după 22 de ani de administraţie românească? Bineînţeles că nu! În perioada interbelică, învăţământul naţional din Basarabia şi Bucovina cunoscuse o dezvoltare fără precedent în istoria acestor provincii. Au fost deschise mii de şcoli. Tinerii basarabeni şi bucovineni îşi făceau studiile în cele mai prestigioase universităţi din Ţară. Şi-atunci, care era adevărul? De ce lipseau dascălii? Adevărul era trist pentru poporul nostru şi incomod pentru sovietici. Mulţi dintre intelectualii basarabeni şi bucovineni, de teama tăvălugului comunist, s-au refugiat în alte zone ale României, iar cei care au rămas, din curiozitate sau din diverse motive personale, au fost deportaţi, maltrataţi şi nimiciţi în gulagurile sovietice. Şi atunci, "fratele mai mare", profund îndurerat de starea de lucruri din învăţământul moldovenesc, de teamă ca nu cumva populaţia RSSM să moară şi de neştiinţă de carte (muriseră destui în gulaguri şi în timpul foametei) a trimis la Chişinău, potrivit ghidului de la muzeul de istorie a Universităţii din Moldova, cincizeci şi doi de profesori din Moscova, Sankt-Petersburg şi din alte oraşe ale lui "şiroka strana moia rodnaia". Ei şi-au luat familiile, rudele şi au venit într-un suflet pentru a ferici nou-creatul popor moldovenesc.

Până la ora actuală, doar victimele au făcut mărturii sincere despre cum au fost acele timpuri. Călăii, adică "eliberatorii", tac, ca şi cum n-ar avea nimic de regretat. Nu vor să recunoască faptul că au găsit pe aceste pământuri, în iunie '40, un popor cu un nivel de cultură ridicat, civilizat, european. România era pe atunci o ţară importantă în contextul statelor europene.

Şi totuşi, încet-încet, încep şi "eliberatorii" să divulge, în amintirile lor, unele momente compromiţătoare pentru "campania de eliberare a naţiunilor", purtată sub stindardele lui Stalin şi Vişinski. Despre un asemenea caz povestea recent Maria Toacă, corespondenta revistei cernăuţene "Arcaşul" (director – Vasile Tărâţeanu). Ziarul "Molodyi Bukovyneţ" nr.108/2003, scrie jurnalista, publică o pagină întreagă cu amintirile veteranei de război sovietice Valentina Dovjynska, originară din Kiev, care s-a stabilit la Cernăuţi în decembrie 1944 şi care, pentru prima dată în viaţa ei, a fost numită... doamnă: "În 1944, când am ajuns noi cu tancurile în Bucovina, am aflat, surprinsă, că pe aici exista obiceiul ca femeilor să li se ofere locul în mijloacele de transport. Iar dacă se întâmpla ca o femeie să vină din urma unui bărbat la magazin, el îi deschidea uşa şi o lăsa să intre prima".

Maria Toacă explică în felul următor excesul de sinceritate al "eliberatoarei", astăzi nonagenară: "La această vârstă venerabilă, doamna probabil că nu se prea orientează în conjunctura politică actuală, iar corespondentul (de la "Molodyi Bukovyneţ" – n.n.) relatează cu o naivitate impresionantă mărturisirile Valentinei Dovjynska, ilustrându-le şi cu o fotografie a gării centrale a Cernăuţilor, cu explicaţia că în acei ani clădirea avea un aspect chiar mai luxos decât arată în prezent, după recentele reparaţii".

Valentina Dovjynska îşi mai aminteşte: "La comisariatul militar soţul meu a fost sfătuit să-şi caute un apartament. Pe vremea aceea, după război, erau multe case pustii. Ne-am pornit în căutare. Am intrat într-o curte – nimeni, a doua, a cincia – pustii şi ele..." Până la urmă au găsit o locuinţă care doar parţial satisfăcea gusturile pretenţioase ale civilizatorilor. Dar ea trebuia mobilată. Să nu credeţi cumva că noii noştri concetăţeni au alergat la vreun magazin de mobilă. "Am aflat că nu departe de "apartamentul nostru", povesteşte dna Dovjynska, a locuit o familie care s-a refugiat în România şi şi-a lăsat casa cu toate lucrurile. Am găsit în locuinţa lor un pat de fier, o masă mare şi scaune foarte frumoase".