'Am învăţat să detest orice formă de totalitarism şi, în acelaşi timp, să recunosc limitele toleranţei admisibile din respect pentru convingerile democratice ale altora'

Vitalie Ciobanu: - Dragă William Totok, ne-am cunoscut recent la Simpozionul "Identităţi politice şi culturale în Europa de Sud-Est", organizat de Institutul Goethe din Bucureşti, în 3-4 iunie curent, dar îţi ascult de mai mult timp corespondenţele la Radio Europa Liberă şi te citesc, de asemenea, în revista Observator cultural, unde publici articole interesante despre viaţa politică şi culturală germană. Ce te face, dincolo de angajamentele tale profesionale, să fii atât de conectat la realitatea românească?

William Totok: - Cu siguranţă, experienţele biografice. Împrejurările în urma cărora am fost forţat să părăsesc în 1987 România mi-au marcat şi activitatea ulterioară din Germania. Am urmărit cu mare atenţie evoluţia situaţiei din România - dar şi cea din fostul bloc răsăritean comunist. Activitatea mea publicistică nu se rezumă doar la cea cunoscută de la Europa Liberă, unde relatez, în primul rînd, despre evenimente culturale sau politice din spaţiul lingvistic german - adică din Austria, Germania şi Elveţia -, ci şi la publicarea unor articole, studii sau eseuri dedicate problemelor româneşti - respectiv - est-europene - în cîteva ziare şi reviste de aici. În acest context, aş aminti mai ales revista bi-anuală editată de istoricul originar din România, Johann Bцhm, Halbjahresschrift fьr sьdosteuropдische Geschichte, Literatur und Politik. De această revistă mă simt legat în mod deosebit. Făcînd parte alături de scriitorul Dieter Schlesak, originar tot din România, din redacţia acestei reviste, am reuşit în ultimii 12 ani să-i confer, cel puţin parţial, un profil tematic mai larg, mai puţin provincial şi o linie publicistică diversificată.

Amintirile mele legate de anii petrecuţi în România nu sînt dominate nici de resentimente, nici de nostalgii. Dacă îmi inventariez amintirile o fac fără sentimentalisme, dar şi fără patimă. Mutarea mea în Germania nu a însemnat plecarea mea "definitivă" din România, de care mă simţeam şi mă simt legat. Ceea ce mă leagă de România este o solidaritate critică - exprimată şi în ceea ce scriu sau declar public.

Vit. C.: - Minoritatea germană constituie unul din capitolele dureroase ale istoriei României după cel de-al doilea război mondial. Mulţi dintre etnicii germani au emigrat, înainte şi după 1989, lipsind peisajul uman şi cultural din România de o componentă preţioasă, civilizatoare, aş spune. Germanii născuţi în România mai întreţin relaţii cu ţara de origine? Mai există tentaţia, cel puţin a unora dintre ei, de a reveni la vechile vetre? Te rog să faci un exerciţiu de obiectivare.

W. T.: - Plecarea masivă a minorităţii germane din România după 1945 are motive multiple care, imediat după revoluţia din 1989, au contribuit la strămutarea aproape integrală a acestei comunităţi etnice. Acest exod, care a transformat comunitatea existentă astăzi în România într-o mini-minoritate, se datorează acumulării unor nemulţumiri naţionale, culturale, sociale şi economice. Faptul că după 1918 autorităţile României Mari nu au respectat prevederile "Declaraţiei de la Alba Iulia", încercînd să imite politica de deznaţionalizare practicată pînă atunci de aparatul administrativ supus autorităţilor maghiare de la Budapesta fusese - nu numai pentru germani - mai mult decît o dezamăgire. Contrareacţiile la politica naţionalistă a Bucureştiului nu au întîrziat. Astfel, mulţi germani şi-au căutat sprijinitori în cercurile reacţionare, ultranaţionaliste şi fasciste din Germania, o parte dintre maghiari au privit cu speranţă spre iredentismul horthyst aşa cum unii evrei aşteptau din partea comunismului internaţionalist protecţie faţă de radicalizarea naţionalistă a vieţii politice interbelice. Lista clasică a măsurilor abuzive care viza desfiinţarea naţionalităţilor prin asimilare forţată este lungă. Aceste măsuri cuprind o gamă diversificată de metode reînviate şi aplicate periodic în decursul anilor, inclusiv în perioada naţional-comunismului ceauşist. De la interdicţia folosirii numelor localităţilor în publicaţiile naţionalităţilor, al inscripţiilor bilingve şi la obligativitatea predării istoriei sau geografiei în limba română, pînă la suprimarea învăţămîntului în limba minorităţilor, a culturii tradiţionale, a vieţii religioase şi a obiceiurilor specifice. Încadrarea masivă a etnicilor germani în organizaţiile protofasciste şi apoi în Partidul Naţional-Socialist Muncitoresc al Grupului Etnic German din România se explică parţial şi ca o reacţie faţă de politica anti-minoritară a Bucureştiului.

În acest context, însă, nu trebuie subapreciate nici anumite tendinţe ale unor germani de a se considera superiori altor etnii şi de a se crede drept cel mai important factor civilizatoriu din Europa răsăriteană. Alăturarea unei părţi considerabile a minorităţii germane la politica promovată de nazişti s-a concretizat în acţiuni de sprijinire şi impunere a ideologiei naţional-socialiste, la înrolarea voluntară a majorităţii tinerilor germani în batalioanele Waffen-SS şi chiar în implicarea unora în crime de război. Privit retrospectiv, s-ar putea spune că alianţa criminală între Antonescu şi Hitler a accelerat dizolvarea comunităţii germane. Reacţiile de pedepsire nu s-au lăsat aşteptate. Imediat după 23 august 1944 liderii germani neînrolaţi în armata nazistă au fost internaţi în lagăre. Pe fundalul unei propagande anti-germane generalizate şi răspîndite în toată mass-media românească, s-au creat premisele pentru hecatomba din ianuarie 1945, cînd restul populaţiei - în afară de bătrîni şi copii - fuseseră deportaţi în Uniunea Sovietică în baza principiului vinovăţiei colective. Printre cei deportaţi s-au aflat pînă şi reprezentanţi ai rezistenţei şi opoziţiei antifasciste: social-democraţi, sindicalişti, militanţi catolici şi comunişti. Pseudo-normalizarea s-a produs mult mai tîrziu, sub regimul stalinist instaurat cu ajutorul cizmelor sovietice. În literatura memorialistică a victimelor prigoanei postbelice de obicei cauzele primare pentru tot ce s-a întîmplat sînt ocolite, accentuîndu-se numai efectele tragice. Astfel, prin amestecarea subiectivă a planurilor şi răsturnarea dinamicii cauză-efect s-a născut un soi de martirologie care blochează reconsiderarea critică a trecutului istoric recent.

Conservarea tuturor acestor întîmplări istorice obsedante şi complexe în memoria colectivă a minorităţii a fost, după părerea mea, motivul principal care a declanşat exodul ireversibil din 1990-91.

Vit. C.: - Volumul tău, Constrângerea memoriei. Însemnări, documente, amintiri, lansat în cadrul Simpozionului de la Goethe Institut, conţine informaţii interesante despre Aktionsgruppe Banat ("Grupul de Acţiune Banat") - o formulă de rezistenţă şi solidaritate a tinerilor scriitori germani din România în timpul regimului comunist. Acum doi ani, cu ocazia călătoriei noastre în Trenul Literaturii, Richard Wagner, unul din colegii tăi cu care aţi avut această iniţiativă, stabilit şi el în Berlinul de Vest, ne-a povestit unele lucruri despre activitatea voastră, literară şi civică, din acei ani. Te rog să rezumi pentru publicul basarabean, mai puţin iniţiat, istoria Grupului.

W. T.: - Aktionsgruppe Banat s-a constituit în anul 1972 ca o grupare a unor tineri autori care în mod programatic încercau să creeze o literatură neconvenţională, angajată în sensul adevărat al cuvîntului, axată pe o perspectivă declarat social-critică, opusă unui estetism elitarist, apolitic şi distanţat faţă de realitatea imediată. Ideologia grupului era tributară scrierilor stîngii nedogmatice occidentale, iar textele literare urmau o linie comună, oarecum unitară, inspirată atît din laconismul dialectic al lui Brecht, cît şi din experimentele avangardiste ale "Grupului Vienez" sau a poeziei muzicii rock. N-aş vrea să repet acum ce am scris în cartea citată de tine. Aş dori totuşi să reliefez în acest context faptul că atitudinea politică a grupului nu a fost una principial anti-comunistă, ci doar critică faţă de socialismul real-existent.

Eu personal am continuat şi după reprimarea reformiştilor din Cehoslovacia, în anul 1968, să cred într-un "socialism cu faţă umană". Asta în pofida faptului că eram la curent cu ororile stalinismului, cunoşteam supliciile experienţelor de la Piteşti - singulare în lumea comunistă europeană, nicidecum importate de aiurea, precum încearcă să acrediteze astăzi unii din raţiuni "patriotice" -, aflasem detalii despre deportările în Bărăgan şi eram familiarizat cu relatările unor foşti deţinuţi.

"Primăvara de la Praga" cît şi protestele anti-autoritare ale tineretului occidental din 1968 au fost cele două experienţe politice emblematice ale adolescenţei mele care m-au marcat politic şi care m-au inspirat ideologic, care mi-au furnizat argumentele şi care m‑au influenţat în mod decisiv. Aceste experienţe, aş zice cruciale, mi‑au format şi cizelat concepţiile de stînga, social-critice, pe care nu le-am părăsit niciodată, dar pe care le-am rectificat, parcurgînd etape biografice şi intelectuale care m-au făcut mai sensibil faţă de orice nedreptate, faţă de mizeria morală şi faţă de oportunismul conjunctural insiduos. Evoluţia mea intelectuală a fost puternic influenţată de "teoria critică" a "Şcolii de la Frankfurt", de oameni ca Adorno, Herbert Marcuse sau Jьrgen Habermas. De la aceşti teoreticieni ai stîngii anti-autoritare am învăţat să detest orice formă de totalitarism şi, în acelaşi timp, să articulez nemulţumirile şi rezervele mele subiective într-un limbaj obiectiv, nealterat de metafore difuze, şi să recunosc limitele toleranţei admisibile din perspectiva respectului pentru convingerile democratice ale altora. Însă, de abia după plecarea mea cvasi forţată din România, în anul 1987, după ce am cunoscut democraţia occidentală, virtuţile societăţii liberale, multiculturale şi civice mi-am dat seama de incompatibilitatea existentă între comunism şi stînga antidogmatică, neortodoxă. Astfel, am ajuns la concluzia că păstrarea nealterată a convingerilor de stînga presupune o distanţare radicală faţă de comunism. Acest pas l-am făcut. L-am făcut şi prin ceea ce am scris şi declarat public.

Vit. C.: - Jurnalul tău, apărut la Editura Polirom, despre care am amintit, reprezintă o arhivă sui generis, cuprinzând nu numai amintiri personale, ci şi documente şi depoziţii revelatoare asupra "epocii Ceauşescu", inclusiv mărturisiri şi regrete tardive ale unor foşti torţionari sau persoane care au participat, cu mai mare sau mai mică tragere de inimă, la persecutarea ta - ai fost încarcerat, vreme de 9 luni, sub acuzaţia de "propagandă împotriva orânduirii socialiste" prin intermediul... poeziei. Ce crezi acum despre postura acestor oameni: îi judeci, încerci să le descifrezi, fără mânie, resorturile psihanalizabile ale colaboraţionismului care le-a degradat fiinţa?

W. T.: - Nu m-am apropiat de anumite persoane care au jucat un rol în persecutarea mea cu aere de procuror. În dialogurile purtate şi publicate în carte am încercat doar să descifrez şi să înţeleg mecanismele politice, sociale şi psihologice care au generat un anumit comportament, o anumită atitudine şi o anumită reacţie. Întîlnirea cu fostul securist-anchetator, care nu s-a declarat de acord să-mi acorde un interviu, dar care a stat de vorbă cu mine şi cu o jurnalistă din Timişoara care m-a însoţit, mi-a arătat un soi de altar pe care era depusă fotografia lui Avram Iancu. În această situaţie descifrabilă numai pentru mine - care am primit după plecarea mea din ţară scrisori cu ameninţări de moarte semnate: Fiii lui Avram Iancu -, mesajul interlocutorului era cît se poate de limpede. Păstrînd mereu o distanţă emoţională şi un ton neutru faţă de evenimentele pe care le-am trăit şi pe care, în mod inevitabil, le-am relatat la persoana întîi, am încercat să evit anecdoticul şi alunecarea în subiectivism. Din pricina aceasta am renunţat la povestirea unor episoade ca şi cel relatat mai sus, sau la descrierea stării mele sufleteşti în diversele momente.

Vit. C.: - Există evidente afinităţi de statut între literatura de limbă germană din România şi literatura română din Basarabia. Regimul comunist le-a situat pe amândouă într-un raport forţat de extrateritorialitate faţă de cultura-mamă - germană, în primul caz; română, în cel de al doilea. Vorbim de două destine apropriate ale unor intelectuali aflaţi sub presiunea istoriei şi geografiei. Efortul scriitorilor basarabeni de sincronizare cu literatura română, după căderea sistemului comunist, aminteşte până la un punct de traseul vostru, al scriitorilor şvabi şi saşi - care aţi fost siliţi să părăsiţi România - de integrare în cultura germană. Cum a decurs acest proces pentru tine, o dată ajuns în Germania?

W. T.: - "Afinităţi de statut", desigur, există, deşi sînt de părere, că, în pofida, unor paralelisme obiective, imanente sistemului politic, literatura germană din România - cea de-a 5-a literatură germană, precum fusese ea botezată de istorici şi critici - a avut şanse de dezvoltare cu mult mai bune decît literatura română din Basarabia. Cel puţin în perioada 1965-1980.

În ceea ce priveşte integrarea în cultura germană, pot doar să spun că niciodată nu m-am simţit în afara acestei culturi. Asta fiindcă socializarea mea lingvistică şi culturală primară s-a produs în limba germană. În paralel s-a derulat un proces asemănător de socializare culturală în limba română. Cele două fenomene nu s-au exclus, ci s‑au suprapus, aşa că pot spune că mă simt acasă în cele două culturi în aceeaşi măsura, în care mă simt străin în ele.

Vit. C.: - Vorbeşte-mi, te rog, despre tragedia lui Rolf Bossert.

W. T.: - Bossert a fost unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai generaţiei care s-a impus în anii '70. Cu luciditate ironică şi cu o putere de abstracţie superioară colegilor săi, el a reuşit să creeze o operă lirică de o intensitate neegalată. După o percheziţie urmată de interogatorii şi de o mustrare scrisă din partea securităţii şi după ce fusese bătut de nişte "necunoscuţi" în preajma sediului Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, nemairezistînd nici asaltului mediocrităţii transformată în politică de partid şi de stat, Bossert a preferat să plece din România. Pentru el a fost o decizie existenţială, grea din toate punctele de vedere, dar de neocolit. Lunile chinuitoare de aşteptare - între depunerea actelor de plecare definitivă şi obţinerea paşaportului - îl schimbaseră. Ultima noastră întîlnire a avut loc la scurtă vreme înaintea plecării sale în Germania, la sfîrşitul anului 1985. Marcat de tot ce i se întîmplase, el devenise parcă mai fragil. Ascultînd în bucătăria apartamentului său cîntecele de protest interpretate de Melanie el mi-a spus cu o profundă melancolie că nu se simte în stare să facă faţă vieţii. Deşi la vremea respectivă situaţia mea era mai mult decît încîlcită, eu fiind dat afară aproape de un an din serviciu şi neputîndu-mi imagina ce-mi va aduce viitorul, am încercat să-l încurajez. Tot în timpul acelei întîlniri am stabilit că exact la aniversarea unui an de la concedierea mea voi înainta şi eu cererea de plecare din ţară, rugîndu-l să facă publică această decizie după ce va ajunge în Germania. Şi-a ţinut promisiunea, vorbind, bineînţeles, în cursul unor întîlniri publice despre imensa dramă prin care trece România, despre teroarea poliţiei politice, despre mizeria cotidiană, despre cenzură, despre politica anti-minoritară a regimului ceauşist şi despre situaţia culturii. Vestea despre sinuciderea lui Rolf Bossert la 17 februarie 1986 m-a întristat profund. Moartea tragică a acestui om este mai mult decît relevantă pentru dimensiunea criminală a sistemului comunist-totalitar care 4 ani mai tîrziu s-a prăbuşit.

Vit. C.: - În Germania, în libertate, bănuiesc, nu s-a mai putut vorbi despre aceeaşi coeziune de grup pe care aţi avut-o în România, mulţi ani. Totuşi, mai există un anumit sentiment de autoidentificare comun pentru voi - William Totok, Johann Lippet, Herta Mьller, Richard Wagner etc.? Este percepută literatura voastră ca ceva diferit de literatura scriitorilor născuţi în Germania? I se recunoaşte originalitatea?

W. T.: - Deja după destrămarea Grupului de Acţiune s-a putut remarca procesul de individualizare. Faptul că cei care au alcătuit pînă în 1975 Grupul s-au decis să activeze în cadrul cenaclului timişorean "Adam Mьller-Guttenbrunn" - care funcţiona oficial sub egida Asociaţiei Scriitorilor - a creat impresia continuităţii. Amprenta foştilor membri ai Grupului asupra activităţii cenaclului era evidentă, ceea ce a contribuit la perpetuarea coerenţei imaginii publice impuse în anii precedenţi. Eroziunea unităţii s-a produs odată cu profesionalizarea literară individuală şi cu diversificarea tematică şi estetică, însă fără o perturbare semnificativă a fondului ideologic şi politic iniţial. Acest fond iniţial comun legat de anumite concepte şi idealuri s-a păstrat pînă astăzi.

În pofida unor tensiuni iscate din pricina unei polarizări tot mai accentuate în cadrul cenaclului, supus unui control oficial mai mult sau mai puţin riguros, s-au creat totuşi condiţiile pentru lărgirea ariei activităţii publice şi atragerii altor scriitori. În acest context s-a produs şi debutul percutant al Hertăi Mьller, care a devenit cea mai cunoscută scriitoare originară din România -  propusă de fostul ministru german al culturii pentru Premiul Nobel pentru literatură.

În ceea ce priveşte receptarea literaturii scrise de autori din România, fenomenul exotismului tematic şi geografic joacă un oarecare rol, deşi nu un rol decisiv. Dacă o literatură nu corespunde unor standarde, atunci ea nu va face faţă criteriilor de apreciere.

Vit. C.: - Constatăm de câtva timp în Occident o recrudescenţă a partidelor de extrema-dreapta. Primul a fost Haider în Austria, care a tulburat liniştea unei ţări prospere, suficiente sieşi (unii ar spune "egoiste") şi profund conservatoare (cu o majoritate de guvernământ care nu s-a schimbat vreme de câteva decenii!). A urmat intrarea lui Le Pen în turul doi al prezidenţialelor din Franţa în acest an, şi victoria partidului lui Pim Fortuyn, în Olanda, după numai trei luni de la fondare, o victorie dobândită, se poate spune, şi cu preţul asasinării liderului său. Cum îţi explici această basculare a electoratului european? Este vorba oare de o faţetă nefericită a globalizării? Crezi că atentatele din 11 septembrie au avut o influenţă asupra felului în care îşi percep europenii propria securitate, dreptul la diferenţă, şi raporturile, nu tocmai armonioase, cu numeroşii imigranţi, inclusiv musulmani?

W. T.: - Fenomenul extremismului naţionalist-populist de dreapta nu a dispărut niciodată din societatea occidentală postbelică. Prăbuşirea comunismului însă a reactivat fenomenul, facilitînd ascensiunea unor partide etnocentriste radicale în Italia, Austria, Belgia sau Franţa. Ideologiile ultra-conservatoare au reuşit şi în răsăritul Europei să umple vacuumul ideologic produs după declinul socialismului real-existent, molipsind pînă şi discursul unor partide declarat democratice.

Partidul România Mare a reuşit să devină cea de-a doua formaţiune politică din parlamentul de la Bucureşti şi cea mai puternică grupare neofascistă parlamentară din Europa.

În contextul schimbărilor istorice produse în urma încetării războiului rece şi a divizării est-vest, globalizarea social-neîmblînzită şi neoliberalismul sălbatec facilitează reacţii periculoase de respingere venite din partea forţelor naţionalist-tradiţionaliste - în această categorie intră în Europa toate partidele extremiste, indiferent de culoarea lor politică - şi din partea grupărilor religios-fundamentaliste din ţările în curs de dezvoltare. Dacă răspunsul statelor democratice la aceste provocări se va rezuma numai la soluţii represive, atunci secolul al XXI-lea ar putea aluneca într-o nouă eră a autoritarismului. Partidele cu pretenţii misionariste şi politicieni extremişti travestiţi în justiţiari abia aşteaptă să-şi spună cuvîntul şi să pună mîna pe putere.

Vit. C.: - Cum ai caracteriza integrarea germanilor din Est cu cei din Vest? Se poate spune deja că nemţii alcătuiesc o naţiune reunită, nu numai politic ci şi "sufleteşte", o naţiune vindecată de reziduurile fostelor totalitarisme, nazismul şi comunismul, inclusiv de fantoma Stasi? Care sunt problemele cu care se confruntă azi societatea germană?

W.T.: - Deocamdată integrarea s-a produs total numai din punct de vedere geografic. Decalajul social-economic est-vest încă nu a fost depăşit. Nu au dispărut nici mentalitatea paternalistă, nici nostalgiile comuniste. Rezolvarea tuturor problemelor va mai dura - după unii - cel puţin 20 de ani.

Vit. C.: - William, revin la activitatea ta de la Radio Europa Liberă. Relatezi în dese rânduri, în cadrul emisiunii "Ora Moldovei", despre felul în care apare Basarabia în presa germană. Ai putea să formulezi sintetic imaginea acestei foste republici sovietice - care, din păcate, nu-şi regăseşte normalitatea nici după declararea independenţei în 1991- în mass-media germanofonă? Cum a evoluat de-a lungul ultimului deceniu această percepţie? Crezi că "scenariul german" mai poate fi evocat atunci când vorbim de raporturile dintre Bucureşti şi Chişinău?

W. T.: - Realităţile moldoveneşti nu se află neapărat în atenţia presei germane. Dacă apar relatări, acestea reflectă cu obiectivitate situaţia existentă. Sigur, nici presa germană nu acţionează într-un spaţiu liber de presiunile ineditului sau senzaţionalului, acordînd anumitor teme o anumită prioritate.

Nu-mi pot închipui o extindere a "scenariului german" asupra Republicii Moldova. Asta din simplul motiv că spre deosebire de Germania, unde populaţia şi-a exprimat voinţa de unificare prin voturile acordate lui Kцhl, în Moldova populaţia s-a pronunţat într-un plebiscit pentru un stat suveran.

Vit. C.: - Cum vezi problema Transnistriei, şi dacă există o preocupare a guvernului german pentru stingerea acestui focar de ilegalitate şi instabilitate regională pe care-l reprezintă regimul separatist de la Tiraspol? Ce părere ai, dacă ai luat cunoştinţă, despre proiectul OSCE, care prevede federalizarea Republicii Moldova, ca soluţie de reglementare a conflictului transnistrean?

W. T.: - Noţiunea de federalizare nu trezeşte în mine automat o reacţie de respingere. Trăiesc într-un stat federal, în R.F. Germania, şi pot aprecia aspectele pozitive ale acestui sistem administrativ care, de-altfel, funcţionează foarte bine şi în Austria, de pildă, dar şi aiurea. În consecinţă, nu resping automat nici soluţia propusă pentru Moldova, dacă într-adevăr va facilita pacificarea internă. Din perspectiva integrării europene, soluţia federalizării este superioară celei propuse de aşa-numiţii "suveranişti" care se cramponează de ideea "Europei patriilor". Depăşirea conflictelor naţionale poate fi realizată numai prin această soluţie, ceea ce presupune dispariţia frontierelor etnice, renunţarea la suveranitatea naţională şi o apropiere a regiunilor prin anularea treptată a diferenţelor, inclusiv a celor lingvistice. Sigur, eu invoc aici o imagine încă utopică a Europei unificate, care printr-o omogenizare inevitabilă va pierde mult din farmecul diferenţierilor bazate pe tradiţii cultural-lingvistice specifice. Dar numai această Europă va stopa dinamica revendicărilor teritoriale şi va fi o garanţie împotriva conflictelor etniciste contraproductive, ostile integrării. Din pricina aceasta sînt de părere, că numai modelul federal oferă viitoarei Uniuni politice Europene o şansă reală de existenţă. Un prim pas în acest sens s-a şi făcut prin introducerea monedei unice Euro. Prin surparea suveranităţii monetare naţionale în cîteva ţări vest-europene s-a înfăptuit un pas politic extrem de important, care - din punct de vedere al istoriei recente - poate fi asemuit cu prăbuşirea comunismului.

Vit. C.: - În ce raporturi te mai afli azi cu poezia, cu creaţia literară? Viaţa alertă de jurnalist îţi permite, măcar sporadic, o "repliere artistică"? Locul în care trăieşti, Berlinul, este un oraş extrem de incitant, extrem de stimulator pentru artişti, pentru spiritele sensibile, şi care va face - dacă nu face deja - o serioasă concurenţă din acest punct de vedere Parisului şi New York-ului.

W. T.: - Trăiesc într-o atmosferă de agitaţie permanentă, fiind nevoit să consemnez evoluţiile zilnice ale cotidianului politic, social sau cultural. Din păcate timpul meu este extrem de limitat. În ultimii ani m-am concentrat asupra scrierii unor lucrări mai ample, eseistice, istorice şi ştiinţifice publicate în reviste şi în patru cărţi. Raporturile mele cu poezia nu au încetat, ele doar se află într-o stare de repaus, hai să-i spunem, productiv.

Vit. C.: - William Totok, îţi mulţumesc.