Antoniu şi Sulamita

primul orizont

Antoniu Notara  e uşor  trecut de cincisprezece ani, cu cele două luni de primăvară, martie şi aprilie, ziua lui de naştere întâmplându-se doar o dată în patru ani, în ciudata dată de 29 februarie. Astfel cum anul acesta n-a fost unul bisect, el se văzu scutit de neplăcuta grijă de a-şi ruga părinţii să-i încropească vreo petrecere acasă sau să-i dea niscaiva bani ca să-şi trateze amicii în cine ştie ce local sordid, corespunzător sumei pe care i-ar fi oferit-o nu că avarii, ci nu prea avuţii săi babaci. La o adică, e şi el dotat cu un portmoneu, însă nu are rost să-l scoată la lumina zilei, ba să-l şi deschidă... - ştiut lucru, e gol. Poronografie...  pecuniară! Un portmoneu natură moartă! Un port-moarte! Astfel că junelui Notara nu-i rămânea decât să se lase în voia debordantelor fantezii puţin costisitoare, să-şi pună la contribuţie onirică mintea zămislitoare de himere. Numai că aceste abateri de la hiperrealitatea trecerii la economia de piaţă înnobilează prea puţin şi pe foarte scurtă durată vârsta sa, atât de angoasantă pentru băieţii cărora li se tot amână întâia victorie de adevărat bărbat, vârstă ba înfierbântată de imprudenţă, ba învăluită de un plictis irezistibil ce-i înceţoşează chibzuinţa.

Imprudenţa constă în brusca lui decizie de-a coborî în curte şi de a-i propune ceva... cum ar fi mai bine să se spună?... de a-i propune o legătură intimă primei domnişoare sau doamne întâlnite în cale. Să-i propună, tinerei sau femeii coapte de-a binelea, de-a fi ei, doi, părtaşii şi făptaşii unei fericiri ordinare, constând, poate, doar într-o giugiuleală (de rodaj pentru el, Antoniu!) prin mansarde (livreşti!) şi acareturi uşor scandaloase, dostoievskiene. Sau, mă rog, bacoviene. Alteori, mintea şi inima lui aţâţate de lecturi din Marchizul de Sade sau Mateiu vremurilor de tenebre, de ceţuri şi parfumuri de curte veche, ca şi cum involuntar, aranjau în conştiinţa sa mari spectacole ale senzualităţii lumeşti, decameronice, ce aveau şiruri de aprige protagoniste, de la femei ce slujeau până la istovirea trupului pofta bărbătească a cruciaţilor - la vacarmul brazilian, riodejaneirian cu reginele tobelor de carnaval (ce mişcări! ce fâţâieli!), de la curtezane chineze în halate de crepdeşin ce au imprimate pe spate dragoni portocalii zvârcolindu-se pe sub pletele lăsate  liber - la nimfete indiscrete ce-şi etalau lenjurile de alge (doar!), rare uruioace verzi  pe sâni şi pe mai jos, mult mai jos de ei. Îşi imagina, îşi tot imagina, înghiţind în gol, dar simţind aievea, distinct, elixirul vieţii şi mirtul morţii. Filmul fanteziei sale perinda, de-a valma, carne de bal şi carne de tun, ca în război şi pace de Tolstoi. Inteligenţa-i senzuală învălmăşea, parcă, o ambiguă şi periculoasă psihologie de Mefisto-adolescent cu derulări imprevizibile şi "poante" sângeroase, ca în ultimul poem de sinucigaş al unui mare bard nordic. Atare psihologie surescitată regiza dionisiac amintiri livreşti (deloc cărturăreşti, totuşi) ale iubirilor şi orgiilor de cândva, exemplare pentru ele însele, dar şi pentru junii spermatici ai zilelor şi nopţilor post-istoriei, precum se spune deja de vreo zece-cincisprezece ani. Dionisiacul ducea la exaltări groteşti, recrutând matroane cu sâni dolofani care, în virtutea ocupaţiunii lor, mai că nu ieşeau în sânul naturii, în umbrele colonadelor străvechi, vorbindu-le junilor palestraşi  cu subînţelesuri pline de făgăduieli.

Ce vorbesc, dom'le, matroanele astea (alea, anticele) cărora preacurvia le serveşte de meserie? Auzi-o pe aia, bolfoasa, ce se căzneşte să spună lucruri inteligente despre prostie. Zice (doamna Kitsch-e!): "Dacă aş fi fost fericită pe la paisprezece, cincisprezece ani, pe la treizeci deja îmbătrâneam definitiv, apuneam în tristeţe şi iubire neîmplinită".

Antoniu Notara, şi el în ipostază de june palestraş, priveşte atent-dezgustat mai ales nasul cândva maiestuos (probabil) ce se pierde între obrajii bolfoşi, bufanţi ai celei Cleopatre grase. (Apropo, prin Internet, ceva timp în urmă, contactase imaginile dintr-un celebru muzeu ce o reprezentau pe o Cleopatră-figură-de-ceară, sânul căreia, din vreme în vreme, era muşcat-ciupit de o viperă... mecanic... Kitsch, ce mai!... Iar un poetastru postmodernist scrisese cam următoarele: "La ce ţi-a folosit să-ţi tatuezi pe pieptul tău bogat chipul lui, neuitatului? Mamйlele tale - în loc de ochii lui vineţi de insomnie, când te mişti, ochii - mamйlele  ca ochii pisicii de tablă ce încadrează ceasornice cu pendule..." Tâmpenii!)

Visa-fantaza cu ochii deschişi. Cum stătea întins în pat, zvâcnind nervos din când în când, cu mâna între ceafă şi pernă, de fundal al imaginaţiei avea  flăcăruiele ce se insinuau fracţionat prin cristalele lustrei vechi ce atârna în camera sa. Prin ţurţurii de cristal  - galopul frânt al luminii... Grumaz roşu de legionar roman prăvălit peste vreo femeie din tărâmurile cucerite. Păpădiile uşor-întunecate de la subsuorile ei... Adolescente pasiuni  capricioase, imaginativ-incestuoase...

al doilea orizont

Ai putea spune că demult şi-a băut primul vin din viaţă şi a învăţat să fumeze, ca cert semnalment că e dintre cei care au tendinţa de a-şi dramatiza existenţa. Dar nu grav, totuşi. La examenele de bacalaureat a ieşit binişor. În special la literatura universală, cea plină de clişee cvasisenzuale, de tipul:

1) amantul-curtezanei-de-lux;

2) amantul (schimb de pat, nu? Ha, ha!) - femeii-de-bună-condiţie-fizică (frumoasă!)- măritată-cu-un-boşorog-de-bună-stare-socială-adică-bogat (busnessman!)-din-înalta (şi corupta, mafiota!)- societate;

3) tânăr-amant-de-condiţie-socială-modestă (şi... mioritic!)-care-vrea-să-şi-facă-o-situaţie;

4) nefericit-dar-cu-regret-autentic-surogat-al-soţului-îndrăgostit-de-soaţa-lui-devotat-fidel-credul-şi-încornorat...

"Ha, ha! I-ha!" râde în sinea sa Antoniu Notara, deja experimentatul, ca bărbat,  chiar dacă, în studenţia sa - anul doi, filosofie - ai putea spune că e încă un neofit, totuşi. Râde, uneori. De neexperimentaţi. Oţios-jignitoarea bucurie "a altora". Dintre care face parte şi el, postmodernistul din postistoria lui Fuku(cu-cu!)Yama (Futuiama, mama lui de japonez americanizat ce este el distrugătorul, anulatorul de istorie!), arătând uşor-obosit-ca bărbatul-cu-succes-la... ele (bineînţeles, femei...). Femei întinate de adulter. Femei care, ajungând de plâns, ajung şi de-pardon - vânzare. Ce i-i lui de smiorcăita injustiţie a amantelor geloase? Nemulţumitele, capricioasele doamne n-au decât să-şi decupeze chipul din fotografiile de grup...

Din toate câte le-a cunoscut, iată, îi vine mai greu cu Sulamita. El, studentul în filosofie, dar, uneori, mai mult în poezie, îi spune câteodată, când vine la ea:

- Ah, Sulamito, tu rămâi i(u)deea mea poetică!

Ea zâmbeşte amar. Şi-l iartă. Îl re-acceptă. Fără cuvinte în plus. Pentru că Sulamita ştie a-şi ascunde perfect trecutul, prezentul şi viitorul în toate cele patru, ba chiar cinci limbi pe care le cunoaşte: idiş, română, rusă, engleză şi... şi mai care? Altfel spus, în toate limbile în care tace, Sulamita ar fi, ca şi cum, cosmopolita imensei sale singurătăţi în acel bacovian gol istoric ce se întinde din Biblie până, iată, în post-istorie, precum mai e numit prezentul ăsta frivol.

Lui Antoniu îi place că Sulamita are farmecul discret al virtuţii care cedează. Nu contează că ea îţi propune să procuri stilete cu prăsele colorate sau alte obiecte lucrate de ocnaşi, la traforaj sau cioplite. Sulamita are calităţi, înţelege ce şi cum, de aceea se şi întâmplă uneori să zâmbească strâmb şi trufaş, împăgânându-şi uşor chipul. Chipul ei... Lui Antoniu îi place să şi-o imagineze într-un cadru estival: un harbuz hăcuit, cu "gura"-i neînchipuit de mare, rânjind spre gura mică a Sulamitei, de pe care sucul abundent al miezului împurpurat şi dulce spală rujul. E aici, în această imagine care-i place lui, destulă senzualitate ce-i merge Sulamitei.

Câte li s-au mai întâmplat, împreună fiind! Odată, excitată, dar, parcă, mai mult enervată, nemulţumită de un gest bleg ce venise din partea lui, ea pur şi simplu i-a smuls,  i-a rupt fermoarul de la blugi, înfăşurându-şi-l demonstrativ pe degetul arătător, iar el îi spuse îngrijorat:

- Fii atentă, ţi-ai putea răni buricul degetului.

- Ba alt buric, zise ea, râzând cam necăjită.

Ea, cu doisprezece-treisprezece ani în avans faţă de el, la vârsta când femeia deja nu mai trăieşte juma-în-oglinzi, juma-în-vis şi aproape deloc în realitate. Odată, Sulamita i-a spus:

- June, ia aminte, eu fac parte din generaţia unui viitor ce nu s-a întâmplat.

Cam complicată afirmaţie. Ce vroia să spună? Ce e cu viitorul ăla care nu i s-a întâmplat? Lui i se va întâmpla propriul viitor? Fukuiama ştie...

Cu Sulamita îi era uşor şi bine. Şi firesc. Nu simţea nevoia de a fi atent la modificările de nivel ale aşa-zisului curaj schimbător al îndrăgostitului neexperimentat care încearcă, neîndemânatic, să emită idei sau doar aluzii, impulsuri aventuroase, semănând unui biet acrobat protejat doar de plasa de cuvinte pe care o ţese încurcat, nesigur, destul de ridicol. (Şi astăzi, chiar de e de unul singur în casă sau undeva în parc, roşeşte irezistibil, când, nitam-nisam, îşi aminteşte de acel caz de acum patru ani, când el, Antoniu-adolescentul, încerca să-şi... pompeze temeritatea, să prindă la curaj, concomitent pierzând ceva din bunul simţ, hotărându-se să-i vorbească vecinei lor, doamna Veta, despre nişte posibile întâmplări intime dintre ei doi. Ce mai râse atunci vecina! E drept, fără a divulga şi altora motivul cinicei sale veselii. Bucuria de-a fi fost luată în seamă de un ţânc (ei, nu chiar ţânc, la cei 16 ani ai lui, nu?) alde Antoniu şi cinismul de-a nu lua în serios avansurile acestuia.

al treilea orizont

Într-o zi însă, Sulamita (Raguza-Dubrovnic, după numele ei) îi spuse:

- Antonioni, dragă, n-ai ce-i face, trebuie să plec şi eu...

N-a întrebat-o unde, încotro, de ce. Presupunea. Ba chiar ştia.

- Tu eşti băiat mare,  eşti filosoful meu, şi vei înţelege: am deja vârsta la care nu-mi mai sunt permise toate speranţele, vorbea, trist, doamna. Şi parcă nu mai era ea, Sulamita pe care o cunoscuse - cea de o luciditate melancolică şi nevorbăreaţă, cu, uneori, gesturi zvâcnite de răpitoare, pe cât de afectivă, pe atât de devoratoare cu partea bărbătească, inclusiv cu el, Antoniu, cu care se afla sau vroia să se afle în relaţii "neprotocolare".

Se plimbau prin imensul parc de la Lacul Morilor, trecând oarecum pastoral şi pascal pe sub gârlicele vegetale ale sălciilor arcate. Împrejurul mirosea a muşuroaie de cârtiţă. Apa abia licărea prin reţelele mladelor înmugurite măşcat, abundent. Pe o bancă, din vreme în vreme trăgea dintr-o sticlă un beţivan delirant ce-şi ţinea toasturi sieşi, asumându-şi mormăitor misiuni martirologice. Pe o altă bancă se repoza, se desfăta, vede-se, o arătare cvasiumană (domn, doamnă?) căreia desaga burţii i se prăvălea, hăt, peste genunchi. Undeva în dreapta, apa unei cascade artificiale, bicisnice, îşi cânta aleluia micii sale prăbuşiri. Un imn paradoxal, nu? - secţionat de zdrăngănitul de roabă hodorogită a vreunui măturător, probabil.

Fără să-şi spună ce şi cum, necum să convină, să cadă, adică, de comun acord, într-o singură mişcare prinseră a urca ambii câteva trepte de beton, traversară aleea, după care intrară în celebra şi sordida berărie din coasta dinspre Universitate a giganticului căuş în care se oploşea lacul. Anume aici au şi făcut ei, cândva, cunoştinţă. Când, cândva? Acum trei ani. Antoniu era elev în ultima clasă de liceu. Precaută, Sulamita îl întrebase câţi ani are.

- Nu vă faceţi griji, deja am puţin peste optsprezece, spuse Antoniu, zâmbind cu subînţeles.

De atunci până astăzi, ca şi cum nu s-ar fi schimbat mare lucru în acest local al studenţilor şi liceenilor cam chiulangii. Poate că şi cheflii. Dar nu grav de tot.

Luară loc la o masă. Un chelner cu perciunii tăiaţi drept pe frunte, ca ai unui ţârcovnic siberian, le aduse halbele. Caldă, berea, din care motiv tânărul constată:

- Când bei bere caldă, ai senzaţia că eşuezi în propria ta burtă.

Sulamita privea în lungul sălii, printre trâmbele de fum. Muşteriii? Studenţi sau pur şi simplu tineri moleşiţi de astenia de primăvară, dedaţi leneviei uşor recidiviste. Pe scurt, tinereţe ce ţine loc de frumuseţe. Dar şi câţiva vlăjgani cu adevărat simpatici. Vorba aia: Frumoşi, bandiţii!

- Ştii ce-am visat? întrebă la un moment dat Sulamita.

- Curios, spuse Antoniu.

- Am visat vulturi ce zburau cu tot cu coliviile în care fuseseră zăbreliţi.

Gândindu-se câteva clipe, el spuse:

- Curios, foarte curios...

- Crezi?

- Nu crezi că are legătură cu situaţia noastră, cu plecarea ta?

Sulamita zâmbi stins, lăsându-şi capul pe pieptul lui.

- Oho! Ce-ţi mai bate inima, disperatule. O să-ţi iasă vânătăi pe piept.

- Dar nu sunt disperat... Asta e. Ce să-i faci?

Vorbe aiurea.

Oarecum abătut, Antoniu scoase câteva chibrituri din cutie şi prinse a înjgheba din ele, pe masă, flori. Era prea tânăr şi neexperimentat, totuşi, ca să trăiască, în acele clipe, exasperata senzaţie că nu va mai putea iubi niciodată; să simtă, să zicem, ultima îmbrăţişare pe care va avea-o, totuşi, cu Sulamita, i(u)deea lui, ca pe o încleştare-colaps a disperării.

- Nu, nu sunt disperat, repetă el şi, de data aceasta femeia descoperi că piciulică al ei (al ei? deja ca şi cum fostul...) are voce radiogenică.

- Dacă nu-ţi iese în filosofie, să te faci crainic de televiziune, spuse ea.

- Zici tu? întrebă tânărul, săltându-şi surprins sprâncenele. Bine, O.K!

Aşa e, în plantonul snobismului bonjuriştii de (foarte) cândva au fost schimbaţi de O.K!-iştii acestor timpuri.

- Şi totuşi, a fost frumos, generale, piciulică, zise ea, de parcă ar fi vorbit Cleopatra a VII-a către Antoniu, locotenentul lui Cezar.

- Da, a fost, spuse, neutru, studentul în filosofie.

- Dar cine ştie cum va fi de mâine-înainte, acolo, pentru mine, aici, pentru tine.

Ce altceva ar fi putut spune-presupune în asemenea situaţie un tânăr de douăzeci de ani care ar cam avea toată viaţa înainte? A fost, va fi... La urma urmelor, este imposibil, Sulamito şi Antoniu, Yin şi Yang, să nu priviţi, concomitent, golul şi plinul clepsidrei.

În berăria sordidă, mai tăifăsuiră vreo două-trei ore bune. De fapt, ore... rele, triste, de pre-adio. Pe alocuri, studentului în filosofie Sulamita îi vorbea chiar... filosofie. Ce anume? Mda, ceva despre "iată începutul de veac: un azil de tineri", că "dragă piciulică, iubite generale, poţi tu oare pricepe - de unde să poţi? - că în mine se întâmplă o diferenţă de sentimente cu propriile mele vârste de moment?... Cu tine mă simt tânără, tânără! hohotea ea, forţat, dar necontrafăcută, probabil, în suferinţă. Şi poate că aceea nu mai era filosofie, ci oarecare divagaţie ce ţinea mai curând de psihologie.

Apoi, urcară panta versantului de nord al căuşului în care se aciuase Lacul Morilor, ieşind în plin oraş în tranziţie, luminat doar de jalonările stopurilor de automobil. Restricţie la iluminat. Şi la multe altele.

Sulamita avea senzaţia că-şi aude împreunarea leşietică a inimii cu propriul ei sânge. Şi parcă nu l-ar fi strâns la piept pe Antoniu, ci propria ei pustietate interioară şi-ar fi îmbrăţişat-o.

Iar a doua zi, după ultima lor noapte furtunoasă, Sulamita îi spuse:

- De cum ajungi acasă, pune oglinda lângă cuvântul inimă şi citeşte.

- Inimă, anagramatic? întrebă studentul, încreţindu-şi fruntea, mijindu-şi ochii şi, acolo, în imaginaţia sa, chiar punând o oglindă lângă cuvântul inimă. "Amin(i)", citi.

Poezie? Filosofie? Joc, simplă butadă? Toate la un loc? ("La un loc se scrie despărţit", îi veni lui Antoniu în minte o regulă de mai uşoară memorizare a unui caz gramatical.) Scoase din buzunar cheia de la apartament şi, pe stucatura în măcinare a peretelui de aeroport de sub care se zăreau fragmente din gratiile armăturii acoperite de pecinginea ruginii, zgârie cuvântul "inimă".

Butadă? Joc? Filosofie?...

1