Trei cărţi

Pan Halippa, Publicistică, Editura Museum, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 2001

Omul politic, poe­tul şi scriitorul Pan Halippa îşi începe activitatea publicistică în anul 1906, la ziarul Basarabia, prima publi­caţie românească de la Chişinău, taxată drept naţionalistă atât de autorităţile ţariste, cât şi de partea moderată a boierilor moldoveni, loiali politicii imperiale. În timp ce studia la Universitatea din Iaşi, face o bună şcoală la revista Viaţa Românească, unde a  fost introdus de C. Stere, colaborând la rubrica Scrisori din Basarabia. Scriind articole de atitudine, graţie curajului şi vervei sale scriitoriceşti, evoluează treptat de la  comentariul cotidian la analiza evenimentelor, la articole de sinteză.

Deşi îl preocupa în mod special problematica ţărănească, nu-i erau străine nici alte domenii ale vieţii sociale. Se arăta îngrijorat de ignoranţa şi de incultura băştinaşilor, numărul ştiutorilor de carte la o sută de oameni, în 1911, fiind cel mai mic la moldoveni, doar zece persoane, situaţie mizerabilă care nu putea decât să conducă la un dezastru de proporţii. În acest context, revista Cuvânt Moldovenesc, înfiinţată de P. Halippa în 1913, îşi punea drept scop redeşteptarea moldovenilor din Basarabia, familiarizarea intelectualilor basarabeni cu limba literară română, conectarea lor la ideile progresiste ale epocii, iniţierea în problemele culturale, economice şi sociale, sprijinirea faptelor de civism românesc în Basarabia. Cercetătorul literar Iurie Colesnic, semnatarul unui studiu introductiv la această culegere de texte, susţine că P. Halippa a căutat să consolideze elementul românesc peste tot pe unde a ajuns.

Pentru Pan Halippa publicistica a constituit o formă de luptă, o armă strategică, iar cuvântul scris venea să fortifice convingerile ce marcau bariera dintre părtaşii şi duşmanii unei idei: "îndată ce izvoarele românismului basarabean au ieşit la lumina zilei, ele au curs libere şi nu vor mai putea fi zăgăzuite în vecii vecilor".

Dumitru C. Moruzi, Ruşii şi românii, Editura Museum, Chişinău, 2001

O altă carte ce a apărut la aceeaşi edi­tură, în aceeaşi colecţie Testament, a însemnat repunerea în circuit a unui text care nu a mai fost publicat de la prima lui apariţie.

De obârşie grecească, descendent dintr-un neam de domnitori, Dumitru C. Moruzi a debutat la vârsta de 53 de ani la revista Cronica (Bucureşti), cu lucrarea Basarabia şi viitorul ei, care a fost mai apoi inclusă în volumul Ruşii şi românii (1906), prefaţa fiind semnată de Nicolae Iorga, un susţinător consecvent al scriitorului. A scris studii, romane, piese de teatru, muzică. Mult prea marea dorinţă de a se afirma îl îndemna să lucreze. Nu s-a bucurat însă de succes ca scriitor. Lucrările de natură publicistică dădeau impresia unor scrieri memorialistice, iar cititorul regăţean nu părea interesat de problemele basarabene, şi nu accepta întotdeauna limbajul specific zonei respective, utilizat de către autor. Despre creaţia orgoliosului "cneaz din Tătăraşi" s-a scris puţin, atât în timpul vieţii, cât şi  după moartea lui. O apreciere postumă îl dădea drept o curiozitate a Iaşului de odinioară. Cultura vastă, cunoaşterea temeinică a istoriei, intuiţia politică i-au permis să studieze profund clasele sociale. Ca publicist politic a pledat pentru realizarea marelui ideal al unirii românilor, lansând către popoarele subjugate apelul de a lupta pentru drepturile naţionale. În Ruşii şi românii, Dumitru C. Moruzi a demascat politica expansionistă a şovinismului ţarist, prezicând dispariţia inevitabilă a imperiului rus, şi a susţinut cu înflăcărare cauza românilor basarabeni în năzuinţa lor de "reîntregire a neamului şi de mărire a Patriei".

Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze, traducere şi prefaţă de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Iaşi, 2001

În cartea Jurnale intime vieneze, Jacques Le Rider face o trecere în revistă a unor sub­specii ale genului care, aşa sau altfel, pot fi incluse în categoria de jurnal intim: jurnal-epistolar, antijurnal intim, jurnale "feminine", album intim, jurnal polifonic, carnete, ce au aparţinut unor figuri notorii ale modernităţii vieneze.

În căutarea locului său în spaţiul literar jurnalul intim, care se vrea mai întâi "veridic" şi mai apoi "literar", a fost discreditat în fel şi chip de cei ce nu scriau jurnal, privit cu neîncredere de critica literară, iar cei care ţineau jurnal nu întotdeauna au pus mare preţ pe însemnările ce se refereau la viaţa lor privată. Chiar şi autorii care au dat capodopere ale genului (F. Kafka, R. Musil, L. Wittgenstein), se arătau deseori reticenţi faţă de "virtuţile scriiturii diariste". R. Barthes concepe jurnalul intim ca pe un "complement al operei", M. Blanchot îl consideră un "antocomentariu", H. Broch vede în activitatea diaristică "ceva de-a dreptul ridicol", iar F. Grillparzer - "un remediu împotriva vidului gândirii".

Unii scriau jurnal pentru a păstra o experienţă trăită, pentru a ţine minte, pecetluind memoria de sine între copertele unui caiet, alţii fac acelaşi lucru pentru a-şi descătuşa într-un fel conştiinţa, pentru a scăpa de o povară, pentru a uita, adică. Orice s-ar spune despre discreţia jurnalului intim, despre secretele pe care ar trebui să le tăinuiască, majoritatea autorilor, cu excepţia celor ce au avut grijă să-şi codifice notiţele, utilizând uneori cifre sofisticate, mizează pe faptul că, mai devreme sau mai târziu, reflecţiile lor vor fi publicate, chiar dacă ele nu sunt predestinate unui public larg. Publicarea unui text intim a trezit mai de fiecare dată rezerve şi suspiciuni: cum rămâne cu epitextul privat? Este unul din "paradoxurile" jurnalului intim".