Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 7-8 (93-94), iulie-august : Palimpsest critic : Dorina Bohanţov : Patrick Suskind, în pieile ficţiunii (I)

Palimpsest critic

Dorina Bohanţov

Patrick Suskind, în pieile ficţiunii (I)

Scriitorul elveţian contemporan de origine germană Patrick Suskind descrie o relaţie extrem de interesantă şi de incisivă între corporalitate şi identitate. Eroticul este folosit aici ca o putere de a supraveghea spiritele. Naraţiunea clasică este exclusă şi este înlocuită cu nucleele de poveste ale unor identităţi multiple care, prin poziţionarea lor în sincronie sau în plan sintagmatic, se înşiruie într-un lanţ coerent. În joc este pus un ideal al subiectivităţii, în contextul căreia acţiunea şi importanţa puterii este atent şi profund stilizată. Michel Foucault a reliefat că puterea nu ţine de interzis, ci de ceea ce constituie subiecţii prin manipularea corpurilor lor. Atunci cînd un corp se emancipează, statutul imaginii regresează. Ca şi cum corpul ar deveni locul central al rezistenţei în ceea ce priveşte critica reprezentării. Aceasta îşi pierde, astfel, din convenţionalism şi se obţine corpul infra-uman, care îşi simplifică latura semnificantă. Astfel, el "negociază" cu imaginea sa ce anume să dezvăluie şi ce să lase nenumit. Rezultă un curios narcisism şi voinţa de a revela ceea ce vrei sau se vrea să se arate. Deci, practica dispariţiei instituie retorica deschiderii parţiale.

În romanele sale, Patrick Suskind vizează mai multe aspecte ale corpor(e)alităţii. Mai întîi de toate, trebuie definit conceptul de erotism. După Georges Bataille, erotismul este "aprobarea vieţii pînă şi în moarte" (Georges Bataille, Erotismul, Bucureşti: Editura Nemira, 1998, p. 19), dar "deşi activitatea erotică este înainte de toate o exuberanţă a vieţii, obiectul acestei căutări psihologice (...) nu este străin de moarte" (op. cit., p. 17). Acest lucru este corelat cu o anume aparenţă a raţiunii de a fi. Rămîne totuşi o stranie legătură între moarte şi excitaţia sexuală (vezi şi distincţia freudiană între pulsiunea erotică şi pulsiunea morţii): "Vederea sau închipuirea unui omor pot da, cel puţin unor bolnavi, dorinţa de plăcere sexuală" (Georges Bataille, op. cit., p. 18). Această apreciere este relevantă pentru punerea în relief a uneia dintre multiplele raţiuni pentru care Jean-Baptiste Grenouille, personajul de o sensibilitate monstruoasă din "Parfumul", îşi duce la sfîrşit planurile morbide. Fundamentul acestui tip de relaţie este dorinţa de abolire a abisului sau a discontinuităţii care există între o fiinţă şi alta.

Substanţa narativă a romanelor lui Patrick Suskind se concentrează asupra unui singur personaj, scrierile sale putînd fi citite ca manifestări ale unei singure individualităţi, gen one man show (nu întîmplător, probabil, piesa de teatru semnată de acelaşi autor, Contrabasul (1981) are un singur personaj). Este semnificativ şi faptul că actualmente autorul lucrează ca scenarist de televiziune. Prin urmare, îl putem bănui că atunci cînd îşi redacta romanele, le şi vizualiza trama narativă; prestaţia personajelor era influenţată de felul în care se mişcau în interiorul spaţiului scenic imaginar.

Primul său roman Parfumul (1985) a avut un succes colosal şi a fost considerat un best-seller mondial. Nu trebuie însă neglijat nici subtitlul acestei scrieri: Istoria unui ucigaş. Cîmpul lexical al titlului se află în contradicţie cu cel al subtitlului. Unul are o încărcătură semantică euforică, iar celălalt - una disforică. Cuvîntul "parfumul" este sinonim cu ceea ce inspiră la visare şi produce chiar emoţie estetică: bunul miros, femeia, frumuseţea, în vreme ce vocabula "ucigaşul" trimite la ideea de oroare şi crimă. Subtitlul ne conduce, prin urmare, la intriga poliţistă.

Parfumul pe care vrea să-l creeze personajul principal Jean-Baptiste Grenouille este o esenţă care nu poate fi obţinută din extracte de plante sau de flori. Capodopera parfumieră a marginalului dotat cu un nas excepţional de sensibil are un aer de inefabil, este asemenea Fetei Morgana, o himeră, ceva care întruchipează absolutul. El trebuie să cuprindă în formula sa chimică esenţa feminităţii. Parfumul natural pe care-l lasă o tînără femeie după ea îl incită pe Grenouille să o posede, acest personaj fiind un estet şi vrînd să conserve această frumuseţe, chiar şi cu preţul crimei. O doreşte atît de mult pe acea fată cu nuri, încît vrea să o păstreze pentru el pentru totdeauna. În plus, adunarea tuturor esenţelor de femei deosebite poate crea un melanj de mirosuri de nebănuit. Acest produs ar putea avea, după părerea specialistului morbid, puteri supranaturale, ar putea să-i facă pe oameni să se îndrăgostească, ceea ce le-ar slăbi dorinţa de mărire.

Gesturile lui Grenouille se întrepătrund la fel de curios atît cu tema erotismului, cît şi cu cea a corpului ca obiect de artă. O foarte provocatoare afirmaţie a lui Georges Bataille găsim tot în cartea sa Erotismul, unde spune că "domeniul erotismului este în esenţă domeniul violenţei, domeniul violării" (op. cit., p. 22). Astfel, conform lui Bataille, "posesiunea fiinţei iubite nu înseamnă moarte, dimpotrivă, însă moartea se află angajată în căutarea ei. Dacă cel ce iubeşte nu poate poseda fiinţa iubită, el se gîndeşte uneori s-o ucidă, deseori ar prefera s-o omoare decît s-o piardă. (...). Ceea ce semnalează pasiunea este o aureolă de moarte." (op. cit., pp. 25-26). Totul este orchestrat, aşa cum bine intuieşte autorul francez, din interior: "Erotismul este unul dintre aspectele vieţii interioare a omului. ăElî este în conştiinţa omului ceea ce, în el, pune în cumpănă fiinţa." (op. cit., p. 33).

Corpul poate fi privit, de asemenea, şi ca obiect de artă. Sînt şi aici cîteva accente foarte importante: "Se crede în general că percepţia estetică a corpului depinde de o punere în scenă." (Henri-Pierre Jeudy, Corpul ca obiect de artă, Bucureşti, Editura Eurosong & Book, p. 18). Omorurile lui Grenouille sînt adesea adevărate puneri în scenă, nişte happening-uri, căci "există o regulă de supravieţuire a societăţilor contemporane: referinţa implicită la corp ca la un obiect de artă nu poate funcţiona decît din punctul de vedere al realizării relaţiilor estetice pentru sine şi pentru ceilalţi." (Henri-Pierre Jeudy, op. cit., pp. 20-21). Această percepţie super-estetă a lumii te provoacă uneori la gesturi discutabile din punct de vedere moral, aprecierea lor situîndu-se la limită, între a le accepta şi a le repudia. În acelaşi context se plasează şi exemplul japonezului care, pentru a conserva corpul iubitei sale, pur şi simplu a ucis-o, demonstrînd cum "obiectivizarea" radicală a corpului conţine în acelaşi timp şi extazul, şi crima, reliefînd implicit ameninţarea supremă pe care o poate produce stereotipul "corpului ca obiect de artă".

Corpul femeilor care "îl inspiră" pe Grenouille să le curme viaţa sînt preţioase sub aspectul fantasmelor pe care acestea le generează, iar aceste fantasme se produc prin intermediul parfumului. "Ne gîndim adesea că a considera un corp ca pe un obiect de artă ar fi stadiul superior al reprezentării corpului ca obiect, ca desăvîrşire ideală a Frumuseţii. O ierarhie a gradelor de estetizare a corpului nu corespunde decît sistemului de convenţii culturale." (Henri-Pierre Jeudy, op. cit., p.24). Prin urmare, obiectualizarea corporală se plasează în acelaşi sens cu ritmul decantării şi aplicării convenţiilor culturale. 

În mod evident, parfumurile concentrează şi păstrează ceea ce este inconfundabil într-o femeie şi reprezintă un excelent mod de a pune în evidenţă puterea de fascinaţie a instinctului erotic al femeii. Tocmai de aceea se vorbeşte de latura erotică a unui parfum sau pur şi simplu de puterea unui parfum de a face o femeie mai atractivă, mai seducătoare. "La începutul istoriei sale, parfumul intra în ocupaþiile preoþilor ºi nu ale femeilor. Aceastã activitate era consideratã un dar al zeilor. (...) Se pare că descoperirea parfumului se datorează unei întîmplări: odată, în timp ce se ardeau nişte lemne, unul dintre strămoşii noştri ar fi observat că acestea răspîndeau un miros plăcut. De aceea, latinescul per fumum ş "prin fum" formează baza etimologică a cuvîntului parfum. Abia începînd din secolul al 18-lea el este identificat cu mirosul plăcut. Anticii erau însufleţiţi de ideea mistică potrivit căreia, dacă erau însoţite de arome, rugile lor, care "parcă pluteau pe coroane albastre", ajungeau mai repede la cer. Abstracţie făcînd de aceasta, parfumul era mirosul zeilor. Apariţia Afroditei este însoţită în literatura antică de "miresmele divine mirosind a trandafiri." (Andrea Hurton, Erotica parfumului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 25). Profesiunea de parfumier, chiar dacă adesea apare doar ca ocupaţie secundară, a existat în Franţa încă din secolul 12. Ascensiunea parfumului în Occident a constituit o parte esenţială a dezvoltării generale a civilizaţiei. Reţetele de producţie a parfumului au fost dintotdeauna foarte diferite, uneori neezitîndu-se să se utilizeze materiale şi mai puţin poetice, ca, de exemplu, fecalele pentru realizarea unui "Eau des mille fleurs" ("Apă din o mie de flori") - acest exemplu se înscrie în ilustrarea esteticii urîtului. Oricum, mijlocul prin care se obţinea un parfum bun constituia un element secundar; lucrul de care orice specialist din lumea mirosurilor ţinea mereu cont era convingerea potrivit căreia "un parfum de succes este cel ale cărui miresme corespund unui vis", după cum spunea Guerlain (in Andrea Hurton, op. cit., p. 55).  

Interesant este profilul pe care Patrick Suskind îl creează lui Jean-Baptiste Grenouille. Acesta s-a născut "împotriva iubirii şi totuşi pentru a trăi". Din momentul naşterii sale, el a fost un individ abominabil. Era un mic monstrişor. În copilărie, a fost nevoie să i se schimbe mai multe doici, atît de înfometat era. La maturitate, faptul că a trăit şapte ani într-o cavernă în vîrful unui vulcan de două mii de metri, alimentîndu-se cu insecte şi frunze, este un argument pentru demonstrarea caracterului său de fiinţă ciudată. Grenouille era un personaj introvertit, care, pentru că nu avea un miros corporal, de la venirea sa pe lume a inspirat doar dezgust persoanelor cu care intra în contact. S-a învăţat să nu aibă nevoie de afecţiune, de tandreţe sau de iubire. Bucuria şi fericirea şi le găsise în atmosfera insipidă şi lipsită de vlagă pe care şi-a creat-o. Faptul că el nu poseda un miros corporal ne face să înţelegem că el nu îşi putea clarifica pentru sine cine este, deci traversa o acută criză existenţială. De vreme ce nu reuşea să afle cine este, şi-a propus să-şi pună capăt zilelor: dacă nu va afla niciodată cine este, atunci la ce bun să mai vadă lumina zilei? În cele din urmă, a luat mai întîi vieţile altora, pentru ca apoi lumea să i-o ia pe a lui.

Victimele sale erau douăzeci şi şase de tinere. Ele erau în general brunete, cu păr lung. A ucis de asemenea o fată cu părul roşcat şi alta cu părul blond. Aceste adolescente aveau în general între 15 şi 18 ani şi proveneau în general din localitatea Grasse. Aceste tinere se deosebeau probabil la culoarea ochilor, dar acest lucru nu avea absolut nici o importanţă; ceea ce îl interesa pe Grenouille era faptul că ele îi produceau o plăcere olfactivă. În definitiv, el nici măcar nu-şi rezerva timp pentru a le admira superba faţă, pentru că ceea ce îl interesa era doar parfumul lor. Omorul primei victimei este cel care îi revelează frumuseţea parfumului corporal feminin: "Acum mirosea ceea ce ţinea de fiinţa umană, sudoarea subsuorilor, grăsimea părului, izul de peşte al sexului, şi le mirosea cu cea mai mare plăcere. Transpiraþia ei era la fel de proaspãt înmiresmatã ca briza mãrii, seul pletelor adia dulce ca uleiul de nucã, sexul ca un buchet de nuferi, pielea ca o floare de cais... ã...î O sută de mii de miresme îi păreau mai puţin preţioase decît acel parfum. Era principiul cel mai înalt, al cărui model se cuvenea să le ordoneze pe celelalte. Era frumuseţea pură." (Patrick Suskind, Parfumul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 36).

Ultima victimă a fost bineînţeles cea mai frumoasă şi cea mai protejată, pentru că tatăl ei a îndepărtat-o de oraşul unde se produceau crimele. Era în vîrstă de şaisprezece ani şi o chema Laure Richis. Acest omor îi încununează lui Grenouille căutările în ceea ce priveşte Parfumul, pentru că această tînără poseda cea mai deosebită esenţă feminină dintre cele pe care maestrul nostru vroia să le reunească într-un singur flacon, acesta făcînd un adevărat inventar al disponibilităţilor olfactive ale părţilor corpului feminin: "Gura şi subsuorile, sînii, sexul şi picioarele dădeau o mai mare cantitate de parfum decît tibiile, spinarea şi coatele; palmele - mai mult decît dosul lor; sprîncenele - mai mult decît pleoapele etc.; de aceea trebuia să existe în dreptul lor mai mult seu." (Patrick Suskind, op. cit., p. 172).

În ceea ce priveşte structura acţiunii, remarcăm că romanul începe şi se termină ca o buclă, în acelaşi loc şi cu acelaşi personaj. Grenouille părăseşte Parisul, dar revine, de astă dată învingător, pentru că are în buzunarul său fabulosul parfum prin care poate deveni stăpînul universului. Venirea sa pe lume atrage o mare atenţie, sfîrşitul său - la fel. Analogic cu condiţiile naşterii sale, circumstanţele morţii lui sînt de asemenea fabuloase. Prin tot ceea ce face Grenouille, el este o persoană extrem de mediatizată, chiar în ciuda dorinţei lui. Tema principală pe care pînza romanului le aspiră este cea a parfumului, prezentă în fiecare pagină (speculînd un pic, putem spune că fiecare pagină a romanului Parfumul miroase diferit). O altă temă la fel de importantă este cea a identităţii. Eroul se află în centrul intrigii romanului şi îşi direcţionează toată energia spirituală în aventura căutării sinelui, a esenţei sale personale, a eului său profund şi intim, punîndu-şi mereu întrebarea: Cine sînt eu?

Cît despre modalităţile de naraţiune, faptele par a se nara/prezenta de la sine. Prezenţa naratorului este disimulată, acesta poziţionîndu-se în afara poveştii, erijîndu-se în postura de narator omniscient. Informaţiile pe care ni le oferă depăşesc ştiinţa şi puterea de percepţie a personajelor. Naratorul ştie totul, vede totul, simte totul, ca şi cum ar fi o fiinţă invizibilă şi supraumană, avînd darul ubicuităţii. Forma lui Grenouille de a iubi este paroxistică. Grenouille este un "paroxist indiferent", dacă e să folosesc un termen al lui Baudrillard.

Se zice că bărbaţii plac o femeie după parfumul ei, după mirosul pe care aceasta îl degajă. Grenouille este un degustător de mirosuri cu totul aparte. El vînează mirosul de fecioară, nu de orice femeie. Este un parfum foarte rar, propriu mai curînd unei adolescente, ba poate chiar unei nimfete, adică unei fetiţe pe cale de a deveni femeie. Să nu uităm că amintirea cea mea pregnantă a primei iubite a personajului-scriitor din Lolita lui Nabokov îi evocă... şi un parfum. "Mi-a rămas în minte o mireasmă de pudră (...) ă,î un parfum de mosc, dulceag şi ieftin. Se amestecau cu mirosul ei de fragă şi, deodată, simţurile mele s-au învolburat (...)." (Vladimir Nabokov, Lolita, Bucureşti, Editura Dalsi, 1994, p. 16). Nimfeta este o tînără femeie... care miroase într-un fel deosebit. Acelaşi este şi cazul unei adolescente. Altfel spus, mirosul de femeie tînără este pătrunzător, fin şi foarte delicat. Se simte o feminitate de o calitate specială, care nu peste multă vreme se va pierde. Figura Nataşei Rostova a lui Tolstoi din primele două volume, de exemplu, poate fi evocată în acest sens.

În perioada contemporană sînt cunoscute şedinţele de aromaterapie, cu care se delecta şi Lady Di. Este binecunoscut faptul că parfumul acţionează asupra psihicului uman. Şi ţine chiar locul unui articol de vestimentaţie. Atunci cînd Marilyn Monroe a fost întrebată la o conferinţă de presă cum anume îi place să doarmă, ea a răspuns cu multă inocenţă, dar, de asemenea, şi cu o bună intuiţie a aspectului publicitar al vorbelor sale: "Îmi place să dorm doar cu cîteva picături de Chanel nє 5 pe mine". Este una dintre cele mai elogioase recomandări făcute vreodată unui parfum.

Eroticul reprezintă o putere, una dintre multiplele forme de putere folosite sau nefolosite, cunoscute, mărturisite, acceptate sau nu. Parfumul este o esenţă a eroticului, i.e. expresia lui metonimică. Prin intermediul laturii erotice se poate subjuga o lume. Tocmai de aceea, în situaţii conflictuale, de război propriu-zis sau în timpul Războiului Rece erau deseori trimise în misiuni speciale femeile-spioni pentru a seduce pe unul dintre bărbaţii din tabăra adversă şi pentru a obţine, astfel, date preţioase. Iar în ultimele evenimente atroce ale sfîrşitului de mileniu doi (în Kosovo şi nu numai) să violezi femeia inamicului era una dintre cele mai crude modalităţi de a-ţi ataca duşmanul.

Un "parfum de femeie" (Giovanni Arpino a scris un sublim roman cu acest titlu, unde un bărbat orb şi ciung îl învaţă pe mai tînărul său însoţitor să vadă întunericul şi femeia; infirmitatea se pare că nu i-a distrus acestuia capacitatea de a intui frumosul) este probabil lucrul cel mai inefabil şi preţios cu putinţă. În farmecul erotic se concentrează cea mai multă putere pe care o poate exercita o femeie, aşa precum afirmă şi criticul american Audre Lorde, în eseul Uses of the Erotic din cartea sa Sister Outsider, The Crossing Press, Freedom, California, 1984. Proliferarea apariţiei de femei-staruri şi puştoaice-starlete utilizează tocmai exacerbarea acestui aspect (atît Madonna, Jennifer Lopez, Shakira, Britney Spears, Kylie Minogue, cît şi filmul "Basic instinct" cu Sharon Stone în rolul principal problematizînd (în contextul unei intrigi poliţiste în cazul din urmă) tocmai acest subiect). Faptul că Marilyn Monroe şi după 40 de ani de la misterioasa sa dispariţie suscită imaginarul nostru colectiv şi continuă să ne fascineze prin "via ei prezenţă" (vezi şi imprimeul foarte popular de pe maiouri "Goodbye, Norma Jean, though I never knew you at all (...) you are always on my mind"...) este în mare parte datorită faptului că această fiinţă atît de fragilă şi de sentimentală a ştiut să-şi exprime firesc şi necenzurat puterea sa de seducţie.

Gestul lui Jean-Baptiste Grenouille de "a le extrage" tinerelor femei puterea lor de a seduce, pentru a o putea folosi apoi de unul singur, este unul titanic şi diabolic. Dar pînă la urmă toate acestea ne conduc spre problema puterii, care este una dintre cele mai sensibile şi mai reprezentative pentru radiografierea acestei lumi.

1

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova