|
Am deschis cu o curiozitate firescă ultimul "duplex" (de fapt, un...triplex") publicat de editura ieşeană Polirom: cartea de convorbiri dintre Andrei Pleşu, Petre Roman şi Elena Ştefoi. Nu numai "profilul" coautorilor (toţi trei, oameni de o indiscutabilă calitate, pe care oricînd îi poţi asculta sau citi cu maxim interes) m-a îndemnat s-o fac. Fiind însă vorba de o rememorare a evenimentelor din cele 22 de luni (22 decembrie 1989 - 27 septembrie 1991) care au coincis cu primele două guverne Roman (revoluţia, încercarea eşuată de reîntoarcere a regelui, mineriadele, Piaţa Universităţii ş.a.m.d.), era normal să mă grăbesc s-o citesc, cu atît mai mult cu cît pot compara (şi completa) anamneza primilor doi interlocutori (dintre care unul a fost un personaj-cheie al acelui interval) cu propriile-mi amintiri şi impresii de spectator exaltat al aceloraşi episoade. Reconstituirea acestora (începînd cu manifestaţia din 21 decembrie 1989 şi terminînd cu demisia celui de-al doilea guvern Roman, la 27 septembrie 1991) este organizată în cinci capitole, fiecare însoţit de un scurt rezumat tematic, cu scopul de a-i uşura cititorului identificarea diverselor întîmplări povestite de cei trei. Volumul are şi o Addenda, care reuneşte cîteva din documentele acelei epoci, judecate de coautori, necesare pentru completarea unor referinţe din text. Dintre acestea, de departe cele mai interesante mi s-au părut scrisorile adresate de Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor lui Petre Roman în martie 1990, prin care cei doi îşi ofereau serviciile noii echipe, postrevoluţionare, şi proiectul de răspuns la aceste epistole (întocmit de Andrei Pleşu), dar care, din varii motive, nu a mai ajuns să fie expediat şi nici făcut public, fapt, după părerea mea, extrem de regretabil şi de prejudiciant din punct de vedere simbolic. Voi explica mai jos de ce.
Naivii care se vor fi aşteptat să citească în paginile volumului dezvăluiri senzaţionale (mult aşteptatele "adevăruri") despre "terorişti", conflictul interetnic de la Tîrgu Mureş, manevrele diferitelor servicii secrete etc., au, cu siguranţă, de ce să fie dezamăgiţi. Din conversaţia celor trei, nu aflăm riguros nimic mai mult decît ştiam - sau bănuiam - deja, cu singura, dar modesta, excepţie a ipotezei - de mai multe ori atinsă pe parcursul discuţiei, dar limpede menţionată în interviul acordat de Andrei Pleşu Elenei Ştefoi în noiembrie 1991, inserat, şi el, în Addenda cărţii - despre multiplele manevre şi manipulări puse la cale în acea perioadă de unele "forţe" oculte, cu certa intenţie de a întreţine confuzia. Altceva însă, nimic. Fiindcă tot sînt la acest punct, să mai spun că explicaţia oferită de Petre Roman referitoare la profilul "teroriştilor" - oameni special pregătiţi, cu serioase resurse materiale şi multiple identităţi, care s-au pierdut apoi în mulţime, iar astăzi s-ar putea regăsi în cele mai diverse ipostaze, inclusiv ca prosperi oameni de afaceri - mi se pare absolut plauzibilă, ba chiar probabilă. Totuşi, nimeni nu mă poate convinge că, pînă astăzi, nu s-a găsit nici o urmă scrisă, oricît de neînsemnată, despre misiunea acestor persoanje, capabilă de a le pune în lumină fizionomia. Întrucît avem de a face cu nişte asasini, aceste urme ar fi trebuit totuşi căutate. Nici primul-ministru, nici altcineva (inclusiv, vai!, familiile celor împuşcaţi) nu au vrut (sau nu au avut timp) s-o facă şi nici nu au părut - în contextul, e drept, halucinant, al acelor luni - cu adevărat preocupaţi de această gravă chestiune. Misterul "teroriştilor" ramîne, deocamdată, intact.
Dar, ca să revin, dacă dialogul dintre cei trei nu aruncă vreo lumină asupra a cine ştie ce secrete tenebroase, el nu rămîne, însă, ca document istoric, mai puţin excepţional, prin mărturia vie pe care ne-o oferă despre atmosfera incandescentă a acelor zile şi nopţi de cumpănă (cînd materia cotidianului, din încremenită, de granit, cum fusese pînă la 21 decembrie, se "topise" dintr-o dată, putînd fi modelată de oricine), despre acţiunile personajelor implicate în evenimente şi trăirile lor, despre felul în care au fost luate unele hotărîri capitale etc. Pentru viitor, semnificaţia unui asemenea text - tocmai fiindcă este atît de subiectiv şi de, aparent, "inutil" în economia unei inteligibilităţi mai înalte - este, nu ezit s-o spun, deosebită. El va avea, cu siguranţă, locul său propriu în reconstituirile şi interpretările revoluţiei din decembrie 1989 şi ale evenimentelor din lunile următoare, pe care le vor face următoarele generaţii. Cu toate că nu am fost interesat să găsesc în paginile acestei cărţi "adevăruri", ci să constat validitatea mărturiei pe care ea o conţine, nu pot totuşi, deşi nu pun la îndoială buna credinţă a lui Petre Roman (nu mai vorbesc de aceea a celorlalţi doi interlocutori!) să-mi reprim tentaţia de a corecta amintirile protagoniştilor într-un loc esenţial. Pe parcursul conversaţiei, fostul prim-ministru revine de mai multe ori asupra bilanţului pozitiv al guvernărilor sale şi a rupturii radicale cu trecutul comunist, operată prin măsurile politice şi economice din intervalul amintit. Cred că Petre Roman are, în această privinţă, perfectă dreptate, ca şi atunci cînd constată că guvernarnările următoare (Stolojan şi, îndeosebi, Văcăroiu) au frînat reformele începute în cele 22 de luni precedente. Judecata posterităţii va trece cu siguranţă în contul lui Petre Roman şi al miniştrilor săi aceste lucruri. Personal, nu pot fi însă de acord cu stăruinţa fostului prim-ministru de a-şi prezenta cele două guvernări ca independente de simbiotica relaţie cu Frontul Salvării Naţionale. De altfel, pe parcursul discuţiei, el se plînge de mai multe ori că eforturile sale bine intenţionate de a elabora şi aplica reformele necesare în acele împrejurări au fost, tot timpul, supuse unei presiuni extraordinare din partea acţiunilor opoziţiei şi ale străzii. Andrei Pleşu - fost ministru al Culturii în ambele guverne postdecembriste - îi dă dreptate: "După mine - spune el - lucrul cel mai trist care s-a întîmplat în acea perioadă ădecembrie 1989 - septembrie 1990î este că opoziţia s-a luptat cu puterea, respectiv cu guvernul, ca şi cum era vorba despre guvernul lui Ceauşescu. Deci ca şi cum era vorba despre o forţă comunistă care trebuie combătută ca forţă comunistă; iar guvernul, la rîndul lui, s-a luptat cu opoziţia în stilul în care o făceau comuniştii, recurgînd la formule şi inerţii de limbaj sau ideologice ce sunau ceauşist, potrivnice unei ambianţe pe care guvernul nu o mai reprezenta (...) Eu continuu să spun că, totuşi, guvernul avea o scuză: era în plin efort de a face ca lucrurile să funcţioneze; în schimb, apasă greu pe umerii opoziţiei de atunci faptul că a înţeles să dea o luptă simbolică, retorică, în fond o luptă de lemn - cum e şi limbajul de lemn - cu un guvern care era ţinta greşită a unei asemenea lupte. Şi asta a marcat foarte negativ primii ani" (p. 134-135). Or, ceea ce amîndoi autorii nu-şi mai amintesc (sau, ca insideri ai puterii văd altfel lucrurile), dar eu, ca martor din afară al aceleiaşi epoci nu am uitat, este impactul deplorabil pe care decizia FSN de a se prezenta ca partid la alegerile din mai 1990 l-a avut asupra unei mari părţi a opiniei publice şi a opoziţiei istorice; o decizie care a creat impresia că ruptura dintre noul şi vechiul regim era - în anumite privinţe - mai puţin radicală decît încercau s-o prezinte liderii noilor structuri de putere. Este posibil să fie aici o deosebire de percepţie. Dar, pe lîngă ceilalţi factori de instabilitate din epocă (bine ascunşi sau la lumină), eu cred că această decizie, care a nutrit cele două identităţi axiomatice vehiculate în epocă: "Iliescu-Roman" şi "Guvernul FSN" - nelipsite de temei şi cu efecte fantasmatice considerabile - au constituit o cauză importantă a tuturor frămîntărilor din acei ani şi a profundei dezbinări care a marcat, după aceea, societatea romвnească. Din punct de vedere legal, ruptura cu trecutul a fost, într-adevăr, totală. Din punct de vedere simbolic, ea a fost însă incompletă. Acest lucru s-ar fi putut întîmpla dacă - pentru a nu da decît două exemple - asasinii din decembrie ar fi fost identificaţi, iar refuzul de a accepta oferta de colaborare a tandemului Barbu-Vadim (adresată nu lui Ion Iliescu, ci lui Petre Roman!) ar fi fost făcut public. Cît despre "lupta simbolică, retorică, o luptă de lemn" pe care a dus-o în acei ani opoziţia, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, deşi don-quijotească, aceasta nu era, în împrejurările date, o luptă care trebuia totuşi purtată, în condiţiile în care guvernul nu încheiase, în acest plan, conturile cu trecutul. În timp, aceste "detalii" se vor estompa, neîndoielnic. Deocamdată, însă, ele rămîn.
|
Alexandru-Florin Platon
Inapoi la cuprinsul numarului