Bip-bip

motto: "Un bip, ultim contrafort / al comunicării, înseamnă  "Bună, bătrîne, ce mai faci?" (...) bip-bip - nu ştiu ce înseamnă bip-bip, / nu am ajuns la două / bipuri. / E posibil să / însemne "Eşti acasă? Trebuie / neapărat să-ţi spun o chestie"." (Radu Andriescu & Dan Ursachi, "bip")

Ştiam, de la Festivalul de Poezie Avangardistă din Sighişoara (2000), că în Iaşi există o grupare deosebit de interesantă de scriitori tineri, despre care am scris şi vorbit cu diverse ocazii. Apoi a apărut, la editura revistei "Timpul", numită "T", o antologie, "oZone friendly", pe care ne-am cumpărat-o "cu sînge din nas", dar asta-i altă poveste ("Nu trăim pînă la sînge / nici cînd luăm pumni în bot" - "Naşpa la sînge", Radu Andriescu). Antologia propriu-zisă este precedată de "Cîteva precizări" necesare ale coordonatorului, O. Nimigean, prezent în antologie şi ca scriitor şi membru al clubului, şi o prefaţă a lui Dan Lungu, "Despre un anumit simţ al jocului", un adevărat (anti)manifest socio-cultural, în care, vorba lui Liviu Ioan Stoiciu, "într-unu-s doi", sau mai degrabă 9, căci acest "simţ al jocului" cuprinde şi "De ce un monguz să fie mai prejos decît o pisică sau ciorna unui Manifest", vestitul şi, paradoxal, în acelaşi timp anonimul manifest al Clubului 8, publicat iniţial în revista "Vineri", care, ştim cu toţii, s-a dus pe apa sîmbetei. Iar la sfîrşitul antologiei e un mini-dicţionar foarte util care conţine bibliogafiile scriitorilor antologaţi.

"oZone friendly" este o antologie a scriitorilor "foarte tineri, tineri şi mereu tineri" (O. Nimigean), formaţi sau stabiliţi la Iaşi, care demonstrează forţa şi importanţa actuală a acestei regiuni pentru literatura română, "mereu tineri" însemnînd scriitori oricînd valabili, scriitorii fiind antologaţi după valoare (fiind luat în seamă, cred, şi principiul prieteniei), nu după "generaţie". Astfel, pe lîngă scriitorii tineri şi foarte tineri, în "oZone friendly" semnează şi deja celebrii Nichita Danilov şi Liviu Antonesei, de exemplu. Ordinea este cea alfabetică, de la "a" (Acosmei, Constantin) la "v" (Vasiliu, Codrin Dinu) şi poezia este amestecată cu proza şi dramaturgia fără nici un fel de complexe. Selecţia textelor este făcută de autori, după cum spune antologatorul, antologia devenind astfel şi mai interesantă. Liviu Antonesei a ales numai poeme de dragoste, lăsînd pe dinafară "hiturile", cum e "Mitologie. Eu şi Valeriu Gherghel salvînd pescăruşul pentru Andreea Ioana", ceea ce se întîmplă şi în cazul celuilalt "optzecist" ieşean din toate topurile, Nichita Danilov, în grupajul căruia lipseşte una dintre cele mai complexe şi mai bine scrise poezii contemporane - "Nouă variaţiuni pentru orgă". Constantin Acosmei deschide cartea cu un sonet, un sonet altfel! Mulţi scriitori contemporani au încercat să revigoreze sonetul, exemplul negativ fiind Al. Muşina, care n-a adus absolut nimic în plus, exemplul pozitiv fiind basarabeanul Dumitru Crudu, autorul unui sonet construit numai din semne de punctuaţie. Constantin Acosmei vine cu o energie şi o vioiciune eXtraordinară, obţinută nu numai prin ritm, dar şi printr-o inovaţie X: folosirea la maximum a literei "x", cãreia îi dã forþã de sunet, cuvînt, nume, trup... Nu întîmplător grupajul său de poezie începe şi se încheie cu sonete, încercate, cu mare succes, şi la Festivalul de Poezie din Sighişoara ("În gang mă întîlnesc cu Domnul X./E asudat, cu burdihanul lax./Notez adresa: str. bl. ap. tel. fax./Mă uit la ceas - e unsprezece fix. //Pe pod îmi taie calea un limax./Mă-ntorc şi mă aplec - culeg un pix./Mai merg. Ajung la magazinul mixt./Îmi sar în ochi cutiile cu vacs//Din raft. Şi lada cu bricheţi de cocs/Din colţ. Mă sprijin pe tejghea în plex,/Privind tacîmurile de inox//Împachetate-n foi rupte din DEX./Îmi cumpăr un pahar de matrafox./Ieşind, mă scarpin liniştit la sex.").  Celelalte texte ale lui Constantin Acosmei sînt poezii narative, poezii între paranteze, cele numite "relatarea unui copil", temă ingenios aleasă, amintesc de un Harms combinat cu un fel de Creangă, acţiuni cu un copil care tot păţeşte cîte ceva, căruia i se tot întîmplă cîte ceva naşpa ("Într-o duminică seara, eu mă jucam la poartă - legam cu capete de sfoară mai multe pietre şi beţe între ele şi apoi le aruncam ca să se agaţe pe sîrmele electrice. Cînd începuse să se întunece, mama a ieşit din ogradă şi m-a trimis după pălărie. Pe drum, nişte copii au aruncat cu pietre într-o baltă, ca să mă stropească pe cînd treceam. Cînd am ajuns la crîşmă, doi oameni se băteau, răsturnînd mesele de tablă de pe terasă. Unul avea în mînă o sticlă cu fundul spart, iar celălalt un picior de scaun. Alţi oameni stăteau şi se uitau la ei. M-am mai învîrtit pe acolo şi l-am văzut pe tatăl meu dormind într-un şanţ. Costumul cel bun era plin de glod, pantofii erau înfundaţi în mîl, un capăt desfăcut al curelei de la pantaloni spînzura peste buruieni. M-am apropiat tiptil şi i‑am luat pălăria, ca să nu i-o fure cineva. Atunci el a ridicat capul, cu faţa roşie şi umflată de la urzicături, şi a început să înjure, apoi a băut nişte vin din sticlă şi s-a culcat la loc. Eu mi-am pus pe cap pălăria lui asudată, care îmi cădea pe ochi, şi am pornit înapoi. Pînă acasă mai mult am alergat ferindu-mă, fiindcă un copil mai mare tot încerca să dea peste mine cu bicicleta."). Poezii-stări, acţiuni pur şi simplu, fără scop şi fără sens, aşa, cum se întîmplă de-atîtea ori în viaţă ("egal cu zero"), stări obsesive ("chimiţă se întoarce"), un fel de sadism, masochism & răutate aşa, pur şi simplu, care leagă textele lui Constantin Acosmei într-un fel de clicomanie.  Un poet cu totul deosebit, original şi foarte interesant este Dan Sociu, unul dintre poemele căruia împrumută cărţii titlul, "oZone friendly", un poem excelent, un poet excelent care încă n-a debutat în volum, volum pe care îl aştept de cînd îl cunosc pe Dan Sociu, tot de la Festivalul de Poezie din Sighişoara. Despre cartea lui  Gabriel H. Decuble am publicat o cronică în ultimul număr al "Contrafort-ului", selecţia sa fiind din acest volum de debut, tipărit la aceeaşi editură, "T",  "Epistole ...şi alte poeme". Radu Andriescu & Dan Ursachi fac un Mail Art în & de poezie - poezia directă, adresată unui prieten, în care chiar se transmite ceva, un nou gen epistolar în lirică, mail art, care, deşi s-a mai făcut, în România nimeni încă nu publicase aşa ceva. Apoi, nu numai metoda e nouă, dar şi textele sînt foarte faine ("Aş dansa manele cu Ruxandra Cesereanu. Eu / în blugi negri cu nasturi lipsă, ea / cu pălăria uriaşă peste vocea profundă şi sexi, / peste sarafanul bogat de curtezană veneţiană. / Sau poate-mi cumpăr haine, să fiu elegant / ca un vampir, / cum zice Emir. / Manele în cinstea imperiului, fie în Clujul / cu nouă biserici mari, fie în Iaşiul / în care sfîntul Gheorghe, / cel ce-a răpus un balaur cît un miel, cum zice Ruxandra, / îi ţine zilele astea companie Sfintei Paraschiva, închis / într-un sipet de argint / din care nu iese decît după miezul nopţii. Uite aşa / aş muri. Dansînd manele cu Ruxandra la bairamul / Sfintei Paraschiva"). Michael Astner scrie o poezie telefonată ("greşeală se-adaugă/la greşeală,/o ezitare-o îmbogăţeşte/pe alta" - "in a material world"), directă, poezii-film, pe care, citindu-le, parcă le vezi ("gura tîrgului"), Michael Astner fiind un urmaş demn al scriitorilor germani din România, adunaţi în antologia "Vînt potrivit pînă la tare", poate cea mai bună antologie românească. O. Nimigean scrie o poezie despre prieteni şi cunoscuţi, pentru prieteni şi cunoscuţi, poezie-jurnal, iar Maria Boghian face o poezie "la masculin", simplă, bine scrisă, dar poate că ar fi fost şi mai reuşită dacă era "la feminin", mai ales că MB pare să aibă şi curajul necesar. Vasile Baghiu zice că se plimbă prea mult şi, în consecinţă, textele sale sînt prea lungi, din care însă se pot cita rînduri ca acesta: "sufletul nu-i un subiect de literatură". Şerban Axinte scrie o poezie de dragul poeziei, aşa că personajele sale sînt inventate şi foarte îndepărtate, cum e acel, al său, "Zeo Ni". Dramaturgia e reprezentată de austriacul Johannes Gelich prin piesa radiofonică "Interior/Exterior", o piesă cu multe cuvinte scrise şi puţine cuvinte vorbite, exact cum nu se prea întîmplă în teatru; şi, parţial, de Radu Părpăuţă care transformă obsesiile oamenilor în literatură, amintindu-mi un pic de Urmuz, iar tot ce nu-i dramaturgie (şi poezie) e proză.  Şi prozatorii sînt OK, cum ar zice Mircea Cărtărescu, poet şi prozator contemporan. Dan Lungu îşi alege personaje cu totul originale, un copil dintr-o simplă familie de români, adică un copil dintr-o familie sãracã, pe care-l urmãreºte, discret, aºa cum personajul sãu o urmãreºte, dintr-un copac, pe-o vecinã cînd asta face baie, în cele mai deocheate ºi mai grele momente ale vieþii lui, un bãtrîn vãduv care se gîndeºte la..."doamne", adică la femei. Limbaj pă bune, întîmplări pă bune, personaj pă bune, scriitură pă bune, scriitor pă bune. Lucian Dan Teodorovici obţine ce vrea prin selecţia şi combinarea diferitor stiluri de oameni şi de limbaje, "Moise, cerşetorul" fiind o proză pseudoreligioasă, care porneşte de la asemănarea unui cerşetor cu Moise, Moise al lui Sluter. Combinaţie de stil academic, "echinoxist", şi stil "popular" (vezi scena din magazin), conglomerat de neologisme care te amuză şi stîrnesc hazul, text care aproape că demonstrează că intelectualii sînt cam "sisi", măcar pentru oamenii "de rînd". Ca şi ceilalţi prozatori, Gabriela Gavril are în centru un intelectual şi încă străin, un scriitor şi profesor englez, o proză despre trăirile, gîndurile şi încercările lui de a-şi găsi liniştea,  scriitură sigură şi frumoasă. Florin Lăzărescu scrie povestiri-imagini care par secvenţe smulse dintr‑o parte mai mare, ruptă şi ea de undeva, de aici şi salturile de la o stare la alta, de la un tablou la altul, toate însă ale aceluiaşi autor care le stăpîneşte şi le dăruieşte cum şi cui vrea. "Unchiul nostru Rafael" de Radu Pavel Gheo e o proză care poate fi considerată o inversare perfectă a lui "Aşteptîndu-l pe Godot", Godotul lui RPG fiind cineva aparent foarte apropiat, un, să zicem, unchi, care reprezintă memoria noastră pe care trebuie s-o uităm sau, oricum, uitînd-o, putem să mergem înainte. Însă unchiul ăsta apare cînd şi de unde nu te aştepţi. Dacă mai aveam dubii că n-ar fi vorba de sistemul de care vrem să uităm şi pe care-l visăm mort, scena de la sfîrşitul prozei, care poate fi citită şi aparte, vine ca şi unchiul Rafael şi clarifică lucrurile. Deşi instrumentul de bază al lui Mihai Constandache e descrierea, naraţiunea, proza sa are ritm şi nerv şi se citeşte cu plăcere.  "Nataşa blues" de Dorin Spineanu e o proză tare de dragoste, interzisă profesoarelor de română. Şerban Alexandru publică un fragment foarte bun din romanul "Omul e mort", iar Iulian Doroftei - o proză despre un poet care prea se miră, prea îşi pune întrebări şi e prea sensibilos. Cu toate că are peste 320 de pagini (litere mici, corp 10), volumul are şi, puţine, lipsuri, de altfel inevitabile în cazul unei antologii, unele dintre ele explicate în "Cîteva precizări", lucru pînă la urmă pozitiv, căci astfel e limpede că ieşenii, adică scriitorii pregătiţi la Iaşi, au o bancă de rezerve tot atît de onorabilă şi vînjoasă ca şi cei din teren, asemeni unor echipe de fotbal din Italia, Anglia sau Spania. Un Ştefan Baştovoi, de exemplu, ar fi om de bază în orice echipă, aşa cum nu l-aş fi ratat în nici un caz pe un Emil Brumaru, dar asta‑i treaba alcătuitorului şi ţine de imaginea grupului, nu de dorinţa cititorului.