Megalomania - boala comunismului românesc

Toţi cei ce conştientizează starea actuală a Republicii  Moldova constată cu stupoare că societatea basarabeană este una bolnavă. Mai răm`nem, încă, o comunitate cu destui filistini, mameluci, renegaţi şi cu un material uman majoritar manipulabil, o societate anchilozată în prejudecăţi şi îmbibată de spirit ancilar. Dacă însă de la cap se strică peştele, este firească întrebarea: de ce maladie suferă capul - actuala guvernare, cu ideologia sa cu tot? Casta "infailibilă", semidocta şi mitocana guvernare comunistă epatează prin megalomanie, cu forme de manifestare când benigne, când maligne. Conform Dicţionarului de psihologie, Larousse, megalomania înseamnă supraestimare delirantă a propriilor capacităţi. Dicţionarul de filosofie, aceeaşi serie, defineşte megalomania ca nebunie a grandorii; formă de mitomanie care îl face pe individ să se creadă împărat sau Dumnezeu. În completarea celor de mai sus, DEX-ul indică: delirul de grandoare, caracteristic megalomaniei, este asociat cu delirul de persecuţie.

În fervoarea lor ridicolă de a-şi demonstra ubicuitatea şi omnipotenţa, comuniştii lasă impresia că îşi ajustează paşii după următorul crez politic: "adevărata putere, puterea reală înseamnă să-i distrugi pe alţii, să-i faci praf, să-i nimiceşti impun`ndu-le pentru totdeauna noi suferinţe şi umilinţe" (G.Orwel, 1984). În marea dihotomie: organicism şi individualism, ei rămân părtaşi iremediabili ai teoriei organiciste care nu atribuie nici o autonomie indivizilor particulari. Naşterea unei societăţi "de castori şi nu de oameni liberi", vorba lui Alexis de Tocqueville, a revenit în prim-planul guvernării comuniste. Altfel, cum poţi interpreta reapariţia în Basarabia a mişcării de pionieri şi komsomolişti? Pentru ce oare sunt crescuţi puştii din tagma lui Pavlik Morozov (pionierul sovietic care şi-a "turnat" propriul tată la NKVD pentru faptul că ascunsese grâul familiei de ochii hulpavi ai "vătavilor" comunişti în perioada colectivizării)? Pentru o nouă revoluţie socialistă? Sau pentru a pregăti urmaşi demni ai lui Igor Smirnov? Ce altceva decât megalomanie este faptul că pentru comunişti importanţa Constituţiei Republicii Moldova este net inferioară importanţei unui document de partid, mai ales când e vorba de drepturile şi libertăţile "haitei" şi ale "pitecantropilor" (cuvinte cu care i-a "gratulat" Voronin pe protestatarii antiguvernamentali de la Chişinău)? Parcă îl văd pe unul din capii comunismului moldovenesc ripostându-mi vehement că în statul lor ei fac ce vor cu el... (statul): îl vând, îl bagă în fel de fel de uniuni (altele decât cea europeană), îl federalizează, iar drepturile şi libertăţile le oferă şi le garantează numai celor "ce nu subminizează statalitatea moldovenească".

Megalomania comuniştilor s-a manifestat chiar înainte de revenirea lor în forţă, ei crezându-se capabili şi în drept să guverneze în continuare această ţară de care îi leagă atâtea turpitudini săvârşite pe parcursul mai multor decenii. A distribui pensionarilor (pentru ca aceştia să-i voteze şi la următoarele alegeri) banii profesorilor, medicilor şi ai altor bugetari, a fi obsedat de anihilarea unui duşman imaginar, a provoca şi a contrapune, unele altora, diferite segmente sociale şi entităţi etnice - toată această panoplie de diversiuni ei numesc "guvernare". Intraţi într-o nouă fază delirantă, comuniştii au deformat faptele intervenite din 1989 încoace (perioada anterioară revenirii lor la putere) sau au inventat altele, care să le creeze imaginea de unici deţinători ai adevărului pur şi să le justifice înalta idee pe care o au despre sine. Să ne gândim de câtă mitomanie - "tendinţă patologică de a minţi" - au dat dovadă Voronin şi C. în perioada de dinainte şi de după 25 februarie 2001!

Poate cea mai oribilă manifestare de megalomanie PCRM-istă este aberaţia cu "minoritatea" românească din Basarabia. Dincolo de faptul că suntem unica majoritate-minoritate de pe glob din vrerea acestui partid impostor, mai e  încă ceva. Avem un exemplu de ignoranţă (sau rea-voinţă) deplină, de vreme ce comuniştii ignoră chiar şi convingerea propriului lor idol, Lenin, că populaţia majoritară a Basarabiei o constituie românii.

Pradă maniei persecuţiei şi sub efectul dozei anesteziante de ultrapatriotism local, guvernanţii moldoveni au mai reuşit să comită un gest monstruos. Ea se înscrie pe linia aceleiaşi dominante - salvarea moldovenismului -, asupra căreia comuniştii veghează fără preget şi cu exces de zel. De acum încolo, moldovenii se pot simţi în mai mare siguranţă; călăuza mioapă şi neroadă a ţării le-a descoperit duşmanul cel mai de temut: propriii copii cu şcoală în România. Imaginaţia bolnavă îi face pe guvernanţi şi pe cobaii lor să nutrească ideea că tocmai ei (copiii) sunt cei care conspiră să facă din Basarabia o a doua Atlantidă, "scufundând-o pe veci în abisul românismului". Nu e acesta curat delir al persecuţiei, mereu prezent la comunişti şi căruia i-au căzut victime milioane de oameni nevinovaţi în fostul imperiu sovietic? Şi aşa cum, ostatici ai delirului fiind, le este caracteristică goana după decoraţii şi titluri onorifice, de ce n-ar institui ordinul "Vladimir Voronin" şi medalia "Igor Smirnov", pe care să le ofere "celor mai buni moldoveni şi internaţionalişti"? Desigur, acest ritual al decernării ar trebui să înceapă cu înşişi Voronin şi Smirnov. Cât despre cei pe care i-aţi făcut obiectul anatemei, n-aveţi grijă, tovarăşi: ei sunt cel puţin o parte din viitoarea elită intelectuală care va duce Basarabia în Europa. Căci pentru Republica Moldova, în definitiv, tocmai astfel se pune problema: a fi sau a nu fi în Europa?

Ambiguităţile şi piruetele comuniştilor moldoveni în relaţiile cu organismele internaţionale occidentale se trag din aceeaşi maladie. Preceptul conform căruia partidul comunist este unica forţă politică de pe acest glob "care face bine poporului", iar capitaliştii străini constituie cel mai periculos inamic extern, îşi face în continuare efectul la noi. O colaborare sinceră, corectă şi benefică dintre regimul comunist moldovenesc şi organismele internaţionale democratice este, practic, imposibilă. Pentru aceasta comuniştii ar trebui să renunţe la propria lor identitate. Or, realităţile ne dovedesc contrariul: comuniştii nu sunt predispuşi să-şi asume un astfel de sacrificiu, ei vor recurge însă la diverse tertipuri pentru a lăsa impresia de "schimbare la faţă", şi a-şi face interesele.

Vorbind de consecinţele funeste ale megalomaniei comunismului moldovenesc, ar mai fi de remarcat creşterea pînă la o cotă fără precedent în ultimii zece ani a gradului de frustrare a societăţii. Orice forţă politică aflată la guvernare ar trebui să cunoască condiţiile stabilităţii politice. Una dintre teoriile actuale explică stabilitatea ori instabilitatea politică din perspectiva psihologiei sociale. Teoria respectivă este circumscrisă noţiunii de "frustrare sistemică". O astfel de situaţie reflectă raportul dintre formarea necesităţilor sociale şi satisfacerea lor. În consecinţă, cu cât este mai înalt gradul de "frustrare sistemică" cu atât este mai mare instabilitatea politică, în sensul comportamentelor agresive sau al violenţei politice. Relaţia frustrare-agresivitate priveşte aceste impulsuri ca rezultat al lipsurilor, al deziluziilor acumulate.

Deoarece comunismul este incompatibil cu statul de drept şi cu statul minimal (adică având funcţii limitate), este uşor de observat cum comuniştii moldoveni insistă pe edificarea statului absolut, opus în egală măsură şi statului de drept şi celui minimal. Or, statul maximal reprezintă o "maşinărie" incontrolabilă. Nerespectând vechea doctrină clasică a superiorităţii guvernării legilor asupra guvernării oamenilor, comuniştii îşi doresc un stat guvernat de oameni şi nu unul guvernat de legi. Este clar că oamenii PCRM-ului nu ştiu a se păzi de patima puterii şi a autoritarismului - cea mai devastatoare boală a guvernării moderne - şi nu recunosc că statul nu este un scop în sine, ci numai un mijloc pentru dezvoltarea omului.

Guvernarea comunistă se vrea una paternalistă, care să semene cu dominaţia unui tată asupra fiilor săi, o guvernare - cum ar zice Kant - ai cărei supuşi, ca nişte fii minori ce nu pot distinge ceea ce le este folositor sau dăunător, sunt constrânşi la un comportament exclusiv pasiv, aşteptând ca şeful statului să stabilească în ce mod trebuie ei să fie fericiţi şi care şi-ar datora fericirea doar mărinimiei prezidenţiale.