Un test pentru Basarabia democratică

Scriam acum doi ani într-un eseu cu titlul Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, publicat în revista 22 din Bucureşti şi, concomitent, în Sud-Est (Chişinău), că după aproape un deceniu de experimente eşuate pe calea edificării unui stat independent, Basarabia intră într-o fază în care destinul îi va fi decis nu prin voinţa liber exprimată a cetăţenilor săi, cum avuseserăm senzaţia în august 1991, ci de interesele geopolitice la scară mare. Falimentul Republicii Moldova, pe care îl consemnează ca pe o nefercită derivă între Est şi Vest, cu o tot mai mare insistenţă şi cu argumente concludente, importanţi experţi în presa occidentală - şi este de ajuns să amintesc aici prestigiosul The Economist din Marea Britanie sau parizianul Le Monde -, falimentul este o noţiune ea însăşi parţială, tranzitivă, ce nu instituie neapărat o stare de vid, un "capăt de linie", ci anunţă intrarea într-o altă calitate, mai bună sau mai rea. Din păcate, recentele desfăşurări politice din Republica Moldova tind să-mi confirme acel pronostic pe latura lui funestă.

Ultimul deceniu al secolului XX şi primul scurs după căderea Cortinei de Fier nu a fost un interval de timp oarecare. El a reprezentat o fază intermediară, o "cameră de depresurizare" posttotalitară pentru toate statele est-europene desprinse din angrenajul sovietic, o perioadă de abordare a unor reforme menite să realizeze democratizarea politică, statul de drept, să reconstituie proprietatea privată. În plus, sau poate înainte de toate, cei zece ani au însemnat "vindecarea rănilor sufleteşti", restabilirea legăturilor simbolice cu trecutul de dinaintea ocupaţiei comuniste, recuperarea valorilor fundamentale care susţin memoria şi conferă identitate unei colectivităţi umane. Tot în acest interval au prins contur planurile de extindere a celor două mari unităţi geopolitice, supranaţionale, ale Occidentului - Uniunea Europeană şi NATO - prin care se doreşte reintegrarea fostelor ţări comuniste din Europa de Est, cedate lui Stalin la finele celui de-al doilea război mondial, atunci când lumea liberă nu a mai avut nici forţe şi nici dorinţă să deschidă un nou front de luptă, de data aceasta împotriva "aliatului sovietic", deşi nu avea îndoieli asupra consecinţelor acestei dezangajări. În pofida declaraţiilor sale de solidarizare cu Vestul, făcute după 11 septembrie 2001, Rusia nu a reununţat la ambiţii imperiale şi îşi înjgheabă propriul bloc din fragmentele de teritoriu ex-sovietic pe care le mai controlează. Prinse la mijlocul acestor două "turbioane" geopolitice, naţiunile din regiune au trebuit să facă o alegere, potrivit aspiraţiilor lor profunde şi sentimentului de apartenenţă pe care şi l-au cultivat de-a lungul istoriei. Majoritatea acestor ţări au optat pentru Occident, singura direcţie justă, una lucidă şi afectivă în acelaşi timp. După Belarus-ul, devenită moşia personală a unui fost şef de kolhoz, devenit "bau-baul" Europei, Republica Moldova este a doua excepţie ce nu izbuteşte să se înscrie în acest context central-european, mobil şi efervescent. Marele rău pe care l-a produs comunismul la noi este că a distrus tocmai sentimentul apartenenţei la o anume cultură şi civilizaţie. Toate celelate dezastre ce au urmat - politice, economice, sociale - sunt consecinţele inexorabile ale dizolvării memoriei istorice în Basarabia şi ale destrămării ţesutului comunitar, care nu a rezistat "modernizării" de tip sovietic şi a intrat în "epoca independenţei" cu chipul desfigurat.

Realităţile pe care le trăim după 25 februarie 2001, conştiinţa proiectului eşuat m-au făcut să‑mi pun întrebarea dacă noi, intelectualii basarabeni, nu mai avem nimic de spus în legătură cu ce ni se întâmplă. Dacă rămânem în continuare bovarici, izolaţi, marginalizaţi sau "viforoşi" fără eficienţă, după momentul auroral 1987-1991, când s-au pus bazele acestui stat postsovietic, care se vroia iniţial democratic, pro-românesc şi orientat spre Europa. Nu am ştiut să gestionăm cum se cuvine această şansă, inamicii noştri s-au dovedit mai perfizi, mai bine pregătiţi, cu o subtilă ştiinţă a şantajului şi diversiunii, mai ales că "materialul uman" cu care au de a face este foarte labil şi uşor manipulabil. Cum să contracarezi avansul luat de adepþii politicii ruseºti în Moldova? Cum sã convingi populaþia sã nu se lase înºelatã de sirenele restauraþiei, cã democraþia este un lucru bun, cã suntem români ºi cã locul nostru este în Europa, alãturi de România?... Resuscitarea vechilor slogane nu-şi mai are rostul, şi aşa cum cea mai mare înşelăciune a Diavolului este să te facă să crezi că el nu există, la fel au reuşit agenţii de influenţă ai vechiului regim să-i convingă pe moldoveni că libertatea a stat la originea deziluziilor ce au urmat prăbuşirii zidurilor puşcăriei. Tribunii-iluminişti de la 1989, "revoluţionarii lirici", nu şi-au păstrat "prospeţimea" şi nici credibilitatea de altădată. Mulţi dintre ei au continuat să facă politică activă, cu importante beneficii personale, dar cu rezulate devastatoare pentru ideea de democraţie şi moralitate. Ce imagine mai au aceşti oameni în ochii electoratului? Am văzut în lunile din urmă că în condiţiile controlului administrativ şi mediatic sufocant exercitat de Partidul Comunist, marja de manevră a Opoziţiei este foarte restrânsă: dezbinată şi marginalizată, firav reprezentată în Parlament, ei nu-i rămâne decât soluţia sensibilizării forurilor europene, trimiterea la convenţiile şi obligaţiile internaţionale ale Moldovei, de a căror respectare depinde creditarea externă, tot aşa cum, înainte de 1989, mulţi disidenţi din Est îşi bazau pledoaria pe invocarea normelor constituţionale ale statului comunist, încălcate de autorităţi, şi pe Convenţia  Drepturilor Omului de la Helsinki, or recursul la normativitatea statelor capitaliste nu ar fi avut nici un efect în plin Război Rece între cele două sisteme politice rivale. În momentul în care România a părăsit - cu greu - zona incertitudinilor, îndreptându-se ireversibil spre Occident, acceptându-i rigorile, sporind ritmul reformelor, iar Moldova, prin contrast, a înţepenit în anacronism politic şi dogmatism ideologic, riscând să transforme Prutul într-un râu care desparte nu două state, ci două lumi cu valori şi mentalităţi diferite, mi s-a părut că orgoliul, demnitatea şi vocaţia noastră de "ostaşi ai spiritului" ne obligă să construim o alternativă la trendul politic oficial, pentru a marca barem o scânteie de responsabilitate şi voinţa de a ne smulge din mlaştina absorbantă a Răsăritului. Aşa am ajuns să scriu editorialul Un proiect naţional: Eurobasarabia, în nr. 4-5 / 2002 al Contrafortului, text ce se vrea o expunere de principii, întemeierea personală a unui nou angajament civic în Republica Moldova, o încercare de disociere între opţiunea unionistă, a cărei fundamentare istorică şi morală nu va fi la noi niciodată ştirbită, şi nevoia de a ne adapta realităţilor geopolitice ale lumii de azi (care nu mai permit repetarea automată a "scenariului german"). O asemenea "ofertă" trebuie să fie realistă, nu "idealistă", să asume o poziţie ofensivă, dar să ţină cont şi de susceptibilităţile locale, să ia în calcul multiplele linii de fractură care traversează societatea basarabeană, pentru ca instaurând un cadru de toleranţă, echitate şi democraţie autentică, să creeze un modus vivendi acceptabil pentru toată lumea, un cadru de coexistenţă în care - scriam - identitatea românească a populaţiei autohtone, în sfârşit legitimată, să se poată concilia cu interesele minorităţilor etnice din Moldova, în numele integrării europene şi euroatlantice a acestui stat, depăşind pentru totdeauna "moştenirea" sovietică, tentaţia paternalistă şi resentimentele istorice. Un manifest, o temă de reflecţie pentru opinia publică vernaculară, un semnal lansat cu speranţa unei abordări practice ulterioare, prin acţiuni concrete, la nivelul partidelor democratice şi al societăţii civile. În pofida unor insatisfacţii personale legate de rezonanţa amintitului text, am avut până de curând senzaţia că o dezbatere publică pe acest subiect - un nou proiect naţional - se va produce, şi că vom găsi o cale de a amorsa un viitor dezirabil, românesc şi european, pentru Moldova dintre Prut şi Nistru. Nu am făcut-o la momentul respectiv, dar precizez acum că, evident, Eurobasarabia nu include Transnistria - un teritoriu criminalizat, administrat de un regim ilegal, sponsorizat de Federaţia Rusă: prezenţa ei militară în regiune blochează orice şansă de eradicare a separatismului smirnovist. E limpede cã fãrã o deratizare politicã ºi... penală a Transnistriei, fără o "carantină a legii" impusă sub auspiciile unor foruri internaţionale respectabile, această zonă nu poate fi asociată unei întreprinderi gen Eurobasarabia.

Dar lucrurile n-au stat pe loc. Într-un moment de lâncezeală, în care oamenii noştri politici îşi făceau pregătirile estivale, amânându-şi pentru la toamnă duelurile retorice şi loviturile sub centură, a apărut ca din senin un alt proiect menit să fericească acest "ingenuu" colţ de plai, strecurat sub umbrela OSCE de aşa-zisele state-garant în chestiunea conflictului transnistrean, Rusia şi Ucraina. (Ceea ce "garantează" aceste ţări, vorba vine, este andocarea de nădejde a Basarabiei în golful slav, nicidecum pacificarea zonei!). Aşa cum se ştie, controversatul proiect prevede realipirea teritoriului controlat de separatişti prin federalizarea Republicii Moldova. Apariţia documentului a surprins şi Puterea şi Opoziţia de la Chişinău, declanşând o polemică virulentă, aflată în plină desfăşurare. Ideea federalizării nu este nouă la noi. Ineditul situaţiei constă în faptul că scandaloasa "formulă de reglementare" a separatismului de la Tiraspol se bucură de asentimentul Statelor Unite - lucru inimaginabil înainte, care rezultă din declaraţiile unor oficiali ai Washingtonului. Girul american acordat unui plan doldora de ambiguităţi şi implicaţii explozive, lipsit de un mecanism care să asigure continuitatea evoluţiilor democratice şi integrarea europeană a Republicii Moldova şi nu "transnistrizarea" ei, adică extinderea "cancerului" localizat în partea stângă a Nistrului în întreg teritoriul ţării -, un plan de Acord ce va duce în fapt la transformarea acestui stat într-o entitate şi mai precară, şi mai difuză, în care basarabenii, etnia majoritară, nu vor fi decât unul dintre "subiecţii federaţiei", fără şansa de a-şi afirma viziunea asupra a ceea ce vor ei să fie - această neaşteptată susţinere americană, s-ar zice, "pune capac" tuturor speranţelor noastre. Potrivit proiectului de Acord între Moldova şi Transnistria vom avea ca limbă de stat "limba moldovenească cu grafie latină", deşi până acum nimeni în Occident nu recunoscuse existenţa unei alte limbi romanice în acest spaţiu decât limba română, iar incapacitatea noastră politică de a schimba Articolul 13 din Constituţie, cel ce defineşte limba oficială a statului, prin introducerea limbii române în locul celei "moldoveneşti", impuse de lobby-ul filorus de la Chişinău, indică asupra înseşi originii răului de care este lovită Basarabia: rătăcirea identităţii naţionale. Concomitent, graţie prevederilor Acordului, ciracii lui Smirnov din "separatişti", "criminali", "traficanţi de droguri şi armament" (inclusiv către ţările ce formează "Axa Răului") - calificaţi ca atare de Occident - devin, peste noapte, "parteneri de dialog", subiecţi ai federaţiei, îşi pun fracul onorabilităţii şi participă la împărţirea "prăjiturii" federaliste. Proiectul de Acord confirmă statutul Rusiei de stat-garant, înainte de a fi devenit ea însăşi o ţară definitiv ataşată valorilor occidentale (dacă acest lucru în general este posibil în cazul Rusiei, cu milenara ei tradiţie despotică!). Cu alte cuvinte, SUA admit pentru Moldova ceea ce n-au acceptat sub nici o formă în cazul ţărilor baltice şi al statelor est-europene, între care şi România, adică dreptul la veto al Moscovei, menţinerea influenţei ruseşti asupra unui teritoriu ce şi-a declarat independenţa faţă de ea în 1991. Această impresie dezagreabilă, degajată de textul documentului OSCE, nu poate fi anulată de frazele liniştitoare ale doamnei ambasador Pamela Hyde Smith, care afirmase că nu mai poate fi vorba de un partaj al "sferelor de influenţă" între marile puteri pe seama Republicii Moldova şi că reunificarea malurilor Nistrului, în conformitate cu proiectul de Acord al OSCE-ului, va duce la ridicarea accelerată a nivelului de trai, la un aflux de investiţii occidentale în Republica Moldova. Nu prea credem că se va întâmpla aşa, doar dacă Washingtonul nu are pregătită o soluţie de rezervă, pe care o va "scoate din joben" la momentul potrivit. "Reunificare cu Transnistria" - all right, dar în ce condiţii şi cu ce preţ?

Mulţi intelectuali şi chiar uniuni de creaţie de la Chişinău s-au grăbit să acuze Statele Unite de "trădare", de cârdăşie cu "inamicul nostru istoric", readucându-ne în memorie o retorică excesiv uzitată în ultimii 12 ani pe ambele maluri ale Prutului, şi oferind puterii comuniste nesperata ocazie de a-şi lustrui, ipocrit, "faţada europeană". Cred că nu trebuie să ne ferim să ne exprimăm neliniştea şi chiar dezamăgirea pe marginea modalităţii de rezolvare a conflictului transnistrean propusă de "mediatori", sau mai bine zis dorită de Rusia, şi în acest sens orice mesaj sau acţiune publică este salutară, dacă este orchestrată raţional şi într-o manieră civilizată. Dar de aici şi până la a declara că am fost "trădaţi" sau "vânduţi Moscovei", exact ca după cel de-al doilea război mondial, sau ca la 1812, este totuşi prea mult. Nu pentru că am exclude ideea unei înţelegeri ruso-americane în chestiunea Transnistriei - ea a fost anunţată de altfel pe durata întâlnirii Bush-Putin de la Moscova din mai a.c. -, ci pentru că această atitudine este deopotrivă incorectă, umilitoare şi contra­productivă pentru cei ce o adoptă. Lumea de azi nu mai este cea de la 1945. Nimeni nu-şi mai poate impune, discreţionar, voinţa altui popor, în dispreţul normelor unanim acceptate: există convenţii internaţionale şi mecanisme ce previn asemenea brutale intruziuni, cu o singură precizare: dacă acel popor îşi cunoaşte interesele şi ştie să şi le apere. Nu este, din păcate, cazul moldovenilor - o comunitate complet debusolată. Statele Unite s-au dovedit până acum singura putere care a izbutit să livreze soluţii viabile în cele mai grave situaţii de criză, aşa cum au fost, de exemplu, conflictele din Bosnia şi Kosovo. Încotro, dacă nu spre America şi spre Vest în general, privim cu speranţă şi noi, românii basarabeni? Lumea occidentală nu este o împărăţie a "ucazurilor", ci a deliberării şi a soluţiilor negociate. O lume a competiţiei, în care se confruntă diverse opinii şi puncte de vedere, iar noi trebuie să aducem în acest mare forum, la această bursă a reţetelor propria viziune despre noi înşine şi să o promovăm eficient. Dacă taci, dacă nu te implici, inevitabil, alţii îţi vor rezolva problemele. Or, până acum, Chişinăul a lăsat exact această impresie: de orbecăială penibilă, de pledoarie incoerentă a unei cauze de a cărei justeţe el însuşi nu era convins (de multe ori, nesiguranţa sa nu a trădat simple "reflexe ancilare", a fost vorba chiar de indicaţii venite de la Moscova!). De aceea, a căuta vinovaţii acestui "deznodământ" exclusiv în tabăra foştilor sau actualilor guvernanţi, cripto- sau neocomunişti, nu are nici o noimă, de vreme ce am avut şi noi de-a lungul anilor destui reprezentanţi, intelectuali democraţi, în Parlament, iar dacă aceştia s-au dovedit incapabili să îndrepte lucrurile, explicaţia ne-o oferă strategia dezastruoasă a partidelor de centru-dreapta, care şi-au selectat prost cadrele şi s-au războit între ele, în loc să identifice răul comun. Noi nu am rezolvat conflictul cu Transnistria, dar nici reforme nu am făcut în teritoriul pe care îl controlăm şi nu am arătat că vrem să mergem spre Occident, după exemplul balticilor. În aceste condiţii, răspunsul (cam cinic) al Occidentului a venit ca un "duş rece": dacă nu vreţi să fiţi în rând cu lumea, dacă nu ştiţi să vă făuriţi un stat naţional, democratic şi stăpân pe valorile sale, dacă sunteţi atât de zăpăciţi în opţiuni, nu vă mai poate împăca decât "calota" federalistã, ea vã va încadra cel mai bine brambureala!...

Forfota în jurul federalizării, cu tot gustul amar pe care ni-l lasă, reprezintă o probă, un test al rezistenţei şi al responsabilităţii pentru Basarabia democratică. Dezbaterea decisivă pe tema separatismului transnistrean trebuia să înceapă de undeva, şi dacă nu am avut cum să controlăm demarajul acestei discuţii, cred că de noi depinde într-o măsură apreciabilă unde va sfârşi ea. În acest sens, trebuie să salutăm analizele temeinice şi alternativele inteligente la proiectul de Acord OSCE, provenite din partea Partidului Social-Liberal şi a Partidului Popular Creştin-Democrat din Moldova. În plus, s-ar cuveni să ridicăm ochii din mica noastră ogradă transpruteană şi să plasăm interesul naţional într-un context internaţional mai extins. În noiembrie, la Praga, se va decide lărgirea Alianţei Nord-Atlantice, foarte probabil, cu alţi şapte membri, între care şi România. Prezenţa României în NATO este crucială, căci într-un fel ţi se aude vocea din interiorul clubului celor puternici, şi în alt fel răsună ea dacă rămâi pe dinafara acestuia. Autorităţile române se află momentan într-o ipostază mult prea delicată, pentru a se pronunţa ritos pe tema federalizării Basarabiei, lucru ce poate fi înţeles. Alt factor important care modelează situaţia actuală este lupta împotriva terorismului, campanie în care Rusia - evident, urmărindu-şi propriile interese - se declară aliata Statelor Unite. Aceste elemente inedite complică împrejurările geopolitice în care s-a repus pe tapet chestiunea Transnistriei. Doar luându-le în considerare, toţi cei ce mai cred în viitorul european al Republicii Moldova vor reuşi să-şi formuleze cea mai potrivită atitudine faţă de provocarea pe care o reprezintă proiectul de federalizare: adică una lucidă, nuanţată, nepasională şi fermă în acelaşi timp, singura atitudine care va fi tratată cu seriozitate.