Contrafort
Fondat in octombrie 1994
Contrafort : 9-11 (83-85), septembrie-noiembrie : Interviu la Praga : Petruska Sustrova : Atitudinea faţă de disidenţii regimului comunist este o problemă de morală a societăţii

Interviu la Praga

Petruska Sustrova

Atitudinea faţă de disidenţii regimului comunist este o problemă de morală a societăţii

Următoarea pagină

- Stimată doamnă Petruška Šustrova, noi am realizat până acum câteva interviuri despre începuturile CHARTEI 77, cu dl Jefim Fistein, figură de prim-plan a mişcării, şi cu dl Jaromir Plisek, ambasadorul Cehiei în România şi Republica Moldova. Am vrea să ne spuneţi, la începutul dialogului nostru, cum aţi aderat Dv. la CHARTA 77, cum aţi reuşit să vă solidarizaţi şi să elaboraţi primele texte programatice ale mişcării?

- CHARTA 77 a fost o iniţiativă cu adevărat civică, o mişcare care a fost posibilă în Cehoslovacia numai datorită faptului că la Conferinţa de la Helsinki din 1975 se adoptaseră câteva acte importante ce garantau anumite libertăţi ale omului. Aceste libertăţi trebuiau respectate de toate statele semnatare, printre care se afla şi Cehoslovacia socialistă. În acest context, un grup de intelectuali au semnat o declaraţie-apel către societatea civilă şi conducerea statului, încercând să fructifice această şansă a istoriei. Semnatarii nu constituiau o opoziţie politică faţă de regimul de atunci, acest lucru era şi imposibil, pentru că orientarea ideologică a celor care au semnat textul declaraţiei era foarte diferită. În primul val al aderenţilor la declaraţie s-au numărat şi mulţi foşti comunişti, oameni care au părăsit partidul în '68, atunci când armata sovietică a ocupat Cehoslovacia. Mai târziu, aderenţa comuniştilor la iniţiativa noastră a scăzut simţitor. Veneau în schimb tineri, mulţi dintre ei persoane credincioase, adepţi ai ideilor pacifiste şi, de asemenea, tineri din mediul muncitoresc. Sentimentul de revoltă al acestor oameni era unul destul de marginal şi, aş spune, foarte concret: ei vroiau să trăiască liber, să poată citi fără restricţii cărţile de care aveau nevoie, să asculte muzica preferată... Această masă de oameni constituia valul al treilea, cel mai numeros, al celor care au aderat la declaraţie. În ce mă priveşte, trebuie să spun că am prevăzut că se va întâmpla ceva în societatea noastră încă din perioada detenţiei mele, între 1969 şi 1971, când am fost inculpată pentru "activităţi subversive împotriva statului socialist". Când unul din prietenii mei, care a participat la elaborarea textului, mi-a adus declaraţia, am semnat-o fără să ezit, pentru că am fost de acord cu cele scrise acolo. Se poate afirma că textul CHARTEI 77 era o declaraţie politică neobişnuită doar pentru regimul comunist existent atunci. Se pleda pentru libertatea omului, pentru respectarea Constituţiei. Într-o lume normală, liberă, un asemenea text nici n-ar fi fost socotit o declaraţie politică, ar fi trecut neobservat. Dar pentru Cehoslovacia de atunci "evenimentul" marca o mutaţie foarte importantă. Se contura astfel o mică revoltă, un refuz al politicii regimului de atunci, acţiune care antrena, aşa cum spuneam, oameni din diverse categorii sociale. S-a protestat împotriva represiunii comuniste, o represiune care nu era foarte dură, însă destul de neplăcută şi epuizantă pentru cei vizaţi. De pildă, cei care părăsiseră partidul comunist erau practic scoşi din viaţa publică, consideraţi nişte paria, inclusiv copiii lor, care aveau accesul barat în instituţiile de învăţământ superior. Eu am participat la CHARTA 77 prin redactarea mai multor texte privind diverse aspecte ale vieţii. Am elaborat, de exemplu, documente legate de situaţia ţiganilor din Cehoslovacia, o minoritate marginalizată şi neglijată de autorităţile comuniste. Am scris texte critice privind interdicţiile impuse difuzării muzicii occidentale, atât de îndrăgite de tineri, şi articole pe teme de drept etc. În 1985 am fost unul din cei trei purtători de cuvânt ai CHARTEI. În fiecare an CHARTA îşi desemna trei purtători de cuvânt noi, întrucât era foarte greu să rezişti presiunilor poliţiei politice (STB), care îi vizau în special pe aceşti reprezentanţi, mai expuşi, ai mişcării. Erai chemat săptămânal la poliţie, interogat, dădeai declaraţii, ţi se asculta telefonul, erai urmărit pe stradă etc. În cadrul CHARTEI eu am mai activat şi în Comitetul care se ocupa de persoanele persecutate politic, înfiinţat în 1978. S-a întâmplat că la numai doi ani de existenţă a acestui comitet, 12 membri ai săi au fost arestaţi. În locul lor au venit alţi 12 oameni, printre care m-am numărat şi eu. De asemenea, în cadrul CHARTEI, alături de ceilalţi colegi ai mei, am efectuat o muncă amplă de transcriere şi multiplicare a ediţiilor samizdat.

- CHARTA 77 nu avea un lider, un conducător. Se poate afirma că exista o conducere colectivă?

- Într-adevăr, nu am avut un conducător unic, un lider declarat care să prospecteze şi să dirijeze activitatea noastră. Erau mai multe persoane care făceau un lucru sau altul, implicându-se în diverse acţiuni. De pildă, dacă trebuia să redactăm un document cuprinzând probleme juridice, se adunau oameni competenţi în acest domeniu, fără ca ei să facă parte din conducerea operativă a CHARTEI, cum era cazul celor trei purtători de cuvânt. Purtătorilor de cuvânt le revenea misiunea mobilizării oamenilor competenţi în diverse domenii. Aşa se desfăşura activitatea noastră. CHARTA 77 nu a fost o organizaţie în accepţiunea clasică a cuvântului, a fost o iniţiativă civică, foarte democratică, fără reguli şi disciplină de partid prescrise. Semnarea declaraţiilor CHARTEI era la libera alegere a membrilor săi, care, la fel, îşi puteau exprima dezacordul faţă de unele idei ale mişcării fără a fi marginalizaţi şi fără a li se reproşa ceva. Purtătorii noştri de cuvânt reprezentau, în mare, cele trei segmente principale de populaţie care aderaseră la principiile noastre: foştii comunişti, intelectualitatea artistică, studenţii şi cei care se identificau întâi de toate ca aparţinând unei confesiuni religioase. Cum întrunirile erau interzise, fiecare purtător de cuvânt "lucra" cu segmentul de populaţie pe care îl reprezenta. Trebuie să remarc faptul că printre semnatarii CHARTEI erau puţine persoane din Slovacia, cred că vreo 4 sau 6 persoane. Lucrul acesta se explică, cred, prin faptul că în Slovacia situaţia era diferită de ce se întâmpla la Praga. Acolo nu a existat niciodată o linie de demarcaţie foarte clară, de respingere a puterii comuniste, din partea populaţiei. După evenimentele din 1968, de exemplu, în Slovacia au fost persecutaţi foarte puţini oameni. Era, vreau să spun, o convieţuire paşnică dintre putere şi restul societăţii.

1 2 3 4 5 6 Următoarea pagină

Inapoi la cuprinsul numarului

Copyright Contrafort S.R.L.
contrafort@moldnet.md (protected by spam filter and blog promotion by blogupp)
Site apărut cu sprijinul Fundaţiei Soros Moldova