|
- Dragă Glenn Patterson, Trenul Scriitorilor a reunit scriitori din 41 de ţări, din Vest şi din Est, şi a străbătut Europa de la un capăt la celălalt. Care sunt impresiile tale cele mai puternice, pozitive şi negative, de pe urma acestei călătorii?
- În mod egoist, aş vrea să spun că una din cele mai plăcute emoţii a fost aceea că Expresul Literar m-a făcut să mă simt mai puţin singur în lume ca scriitor. Eu am fost mirat (şi foarte încurajat) de faptul că în cele patruzeci şi una de ţări, majoritatea cărora nu le-am vizitat niciodată, sunt persoane angajate în aceleaşi dezbateri în care sunt prins şi eu în Irlanda de Nord. În particular, eram curios să compar experienţa mea ca locuitor al extremului punct nord-vestic al continentului cu scriitorii din aşa-numitele părţi periferice ale Europei. Mi s-a părut că acolo erau relaţii care puteau fi prelungite şi care nu trebuiau mediate printr-o legătură gen Londra-Paris-Bonn (sau, mai degrabă, Berlin). În final, mi s-a reamintit că a fi european este mai valid decât a fi altceva şi că Europa ar putea să continue să înflorească într-un mod de ne-imaginat, dacă aceasta îşi va păstra mintea şi hotarele sale colective deschise. Cea mai negativă emoţie de pe urma călătoriei? Aş rezuma-o în concluzia: prea des retorica politică duce la închiderea minţilor şi hotarelor.
- Consideri că proiectul, aşa cum a fost gândit el, a permis o cunoaştere mai bună a ţărilor şi literaturilor participante? În ce mod se va reflecta - sau poate s-a reflectat deja - această cunoaştere în creaţia ta?
- Eu bănuiesc că mulţi din scriitorii uniţi de Expresul Literar au întreprins această călătorie deoarece au avut interesul sau curiozitatea faţă de alte ţări şi literaturi. Sper că am sporit o mai bună înţelegere între noi, scriitorii europeni, în urma călătoriei de vara trecută, dar cum se va reflecta această experienţă în ficţiunea pe care o scriu, nu pot spune încă (deşi mă gândesc la multe locuri interesante în care să-mi trimit personajele în vacanţă!). Cred că mi-e mai uşor să văd cum aceste noi realităţi vor afecta alte arii ale vieţii mele literare - şi anume, ariile nonficţionale. Am început deja şi încerc să progresez cu o propunere pentru un film documentar sau chiar o serie de filme despre ţările Europei Centrale şi de Est. Sunt ţările în privinţa cărora în Marea Britanie şi Irlanda există multă ignoranţă. Nu cred că noi putem să ne numim europeni propriu-zişi fără o cunoaştere a întregului continent sau fără a ne întreba despre definiţiile identităţii europene.
Din păcate, sunt cam nepriceput în a propune sugestii, aşa că rămâne de văzut dacă producerea vreunuia din aceste filme va fi vreodată autorizată.
- Glenn, eşti născut la Belfast, în Irlanda de Nord. Cum evoluează azi conflictul dintre comunităţile catolică şi protestantă în Ulster? După o perioadă de negocieri, în care părea să se ajungă la un acord între părţi, după înfiinţarea unui parlament al provinciei la Belfast, luptele, se pare, au reizbucnit cu acuitate anul trecut. Cât va mai dura acest război fratricid şi ce ar trebui să se întâmple, după părerea ta, ca el să devină istorie?
- În acest moment, în aprilie 2001, au trecut circa trei ani de la semnarea tratatului de la Belfast (cunoscut sub denumirea de Înţelegerea Bunei Vineri), în termenii căruia partidele politice reprezentând comunităţile catolică şi protestantă din Irlanda de Nord au consimţit să împartă puterea. Împreună cu 71% din populaţia de aici, am votat şi eu în favoarea Înţelegerii. Am sperat că acest acord va marca începutul separării religiei de politică (cred că nu este destul de cunoscut în lumea largă că în timpul anilor celor mai grei de violenţă erau foarte mulţi cetăţeni la noi care nu-şi dădeau votul nici Partidului Unionist - cel protestant, nici celui Naţionalist - catolic, adică oameni care refuzau să fie definiţi printr-un fapt dat de la naştere: anume prin religia lor). S-a ajuns treptat la momentul benefic în care partidele din Irlanda de Nord au învăţat să se ocupe de chestiuni politice de fiecare zi, cum sunt sănătatea, angajarea în câmpul muncii şi educaţia.
În acelaşi timp, societatea noastră rămâne încă profund divizată. Chiar dacă divizarea este mult mai aparentă acum decât atunci când violenţa a fost pe culme. Înţelegerea Bunei Vineri a fost pusă pe rol, deoarece aceasta recunoştea că o parte din populaţie se consideră irlandeză şi alta - britanică. Fraza folosită a fost "paritatea stimei". Din păcate, sunt mulţi concetăţeni ai mei din ambele părţi care nu cred că au nevoie să facă nimic altceva decât să continue să-şi declame identitatea naţională. Cel mai evident exemplu ar fi protestanţii din Orange Orders, ale căror procesiuni în fiecare vară duc adesea la confruntări violente, atunci când aceste marşuri pompoase trec prin sau pe lângă districtele catolice (chiar sintagmele "districtele catolice" şi "districtele protestante" arată cât de divizaţi suntem noi, nord-irlandezii).
|
Glenn Patterson (Irlanda de Nord)
Inapoi la cuprinsul numarului