Ceea ce îi separă pe oameni este raportul lor faţă de soare, nu frontierele

- Dragă Corinne Desarzens, ai fost una dintre cele mai agreabile prezenţe în Trenul Literaturii Europa 2000: volubilă, comunicativă, plină de imprevizibil şi umor. Cum te-ai simţit de-a lungul traseului? Cum ai califica rezultatele acestui proiect ambiţios şi ce experienţă personală ai câştigat de pe urma participării la el?

- Pe cât a fost de decepţionant, în opinia mea, programul oficial, pe atâta m-au încântat relaţiile personale, prieteniile şi situaţiile neprevăzute. Reala călătorie a început abia pe la jumătatea ei. La Malbork. Cu primele lătraturi de câini. Estul a fost pentru mine o adevărată revelaţie. Estul, despre care noi, cei din Vest, nu învăţăm aproape nimic la şcoală sau din ziare. Adevărata aventură a început cu descoperirea ţărilor baltice...

- Bineînţeles. Călătoria odată digerată şi paginile cerute de literaturWERKstatt trimise la Berlin, mi-am făcut timp pentru a mă uita în linişte asupra a ceea ce adusesem din călătorie: broşuri, câteva cărţi ale scriitorilor pe care i-am întâlnit (One Day as a Tiger de Anne Haverty, Pays frontiere de Emil Tode, Autobiographie prudente de Paulo Teixeira), o publicaţie în limba rusă despre muzeul Ermitaj în anii de război (1941-1945), adresele acumulate, mici bucăţele de hârtie cu însemnări făcute pe ele pentru a reţine o senzaţie, o emoţie, planurile oraşelor. Toate acestea vor da naştere, într-un final, unui text de 15 capitole despre culoarea roşie, despre iarbă şi Minsk: Sac de Iarbă. Sau Sac de Călătorie.

- Corinne, eşti o scriitoare plurilingvă, aş putea spune, o metaforă întruchipată a Elveţiei însăşi - ţara cantoanelor, ţara unor comunităţi naţionale şi culturale diferite. Cum ai caracteriza peisajul cultural elveţian?

- Născută în Franţa, la Sete, corespondentă a unui ziar genevez din New York, locuind în Franţa la câţiva kilometri de frontiera elveţiană, mi-e foarte greu să spun de unde vin. Totuşi, am învăţat să iubesc Elveţia, care nu este numai ţara ciocolatei şi a conturilor bancare, şi mai cu seamă cantonul Grison, situat în Sud-Estul acestei ţări, la frontiera cu Austria şi cu Italia, unde se vorbeşte romanşa - o limbă asemănătoare cu româna, ce s-a format din latina vorbită pe vremea lui Asterix -, germana şi dialectul veneţian. Dintre scriitorii elveţieni, îi prefer pe Charles-Albert Cingia (1883-1954), Nicolas Bouvier - un alt mare călător căruia îi plăcea Estul (Le poisson-scorpion, L'usage du monde), decedat recent, şi Markus Werner - un elveţian germanic din Schaffhouse (Le dos tourne, А bientфt), care locuieşte acum la Londra.

- Este corect să se vorbească despre o "identitate elveţiană"? Cum reuşiţi să menţineţi raportul dintre multiplele deosebiri ce vă caracterizează şi sentimentul de apartenenţă la aceeaşi ţară? Sau poate nivelul ridicat de viaţă din Elveţia transformă această problemă - a identităţii culturale - în pură retorică?

- Ca şi prin alte părţi, presupun, creatorii se cunosc puţin. Se întâlnesc rar. Sunt singuratici, nişte cactuşi, după cum a spus un oarecare ungur, Gyorgy Konrad, care ne-a ţinut un discurs la Berlin. Vorbirea a c`teva limbi naţionale (germana o cunosc mai mult de două treimi din elveţieni, franceza, italiana, romanşa) ajută, fără îndoială, la depăşirea obstacolelor. Dar şi prietenia, curiozitatea, contactele non-virtuale, nu în ultimul rând şi manifestaţiile oficiale, deseori gigantice, cum ar fi Sărbătoarea Vierilor (cea din 1999) sau cum va fi, bănuiesc, Expo 02 (pentru 2002), care, dacă va semăna mult celei din Hanovra, pe care am vizitat-o noi, riscă să nu fie decât o genune a milioanelor, fără o semnificaţie reală. Ar fi mai bine să se propună nişte schimburi de persoane sau de familii: genevezii sa-i descopere pe cei din Zьrich, o scriitoare din Tessin pe una din Bale ş.a.m.d.

- Cum se defineşte fiecare literatură din Elveţia - ca parte a culturilor de origine (franceză, italiană, germană) sau ca ceva deosebit, aparţinând comunităţii culturale helvetice?

- Grison este cel mai mare canton al Elveţiei, dar şi cel mai puţin populat (23 de locuitori la km2, în raport cu 156, care este media pe ţară). Leo Tuor, pe care am avut norocul să-l întâlnesc în Trenul Scriitorilor Europa 2000, îl reprezintă foarte bine: o minoritate mândră, plină de umor, şi puţin contează dacă şi cărţile lui se citesc de către 100, 1000 sau 10.000 de persoane. Cărţile de limba germană au ca debuşeu natural Germania, iar cărţile romanice Franţa, care mai tot timpul le ignoră. Elveţienii sunt mari consumatori de carte. Limba engleză ameninţă, ca şi prin alte părţi, practica tradiţională a limbilor naţionale. Aşa cum majoritatea cantoanelor germanice vorbesc un dialect aparte - germana elveţiană (un fel de cod secret folosit în lumea afacerilor în care se joacă totul), aceasta nu este înţeleasă de romanicii care învaţă germana "bună" - limba engleză se impune ca o limbă de comunicare. Dar o engleză săracă ca mod de utilizare, o engleză care nu-ţi permite să o citeşti pe Agatha Christie sau pe Harry Potter în versiune originală. Astăzi, Elveţia este pe punctul de a trece limbile pe prima treaptă în învăţământ şi acest proiect a provocat recent o mare polemică în toate ziarele.

1 2

Următoarea pagină