'Nişte chetre'

Şcoala, copilaria grea. Dimineţi întunecate, lecţii neînvăţate. Învăţători care te trag de urechi.

Radio Bucureşti care în fiecare dimineaţă transmite unul şi acelaşi cântec cu următorul refren - "ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, aşa vorba veche spune..."(mai departe nu ţin minte). Iar afară, după cum am spus, e întuneric şi cade o ploaie maruntă şi rece, numită, în Basarabia, ciobănească. Şi desigur neuitatul buletin al apelor Dunării, citit în trei limbi, română, franceză şi rusă. O frază am reţinut-o până în ziua de azi - "Moldova Veche - gheaţă la mal". Mi-a rămas în minte drept un reuşit simbol al acelor timpuri. Mai bine nu se putea spune.

În supermarket-urile contemporane poţi uneori sa te rătaceşti. Aceasta mi s-a întâmplat la Hapsal, centrul administrativ al judeţului Lддnemaa, nume ce poate fi tradus ca "ţara apusului". Chiar se află în vestul Estoniei. Fusesem părăsit de cei cu care am venit după cumpărături, rămăsesem singur în pădurea de pachete, sticle şi borcane. Rafturile cu mărfuri nu conteneau. Cumpărătorii însă lipseau (aşa-i în nord, multe mărfuri şi puţini oameni). Eu însa nu-mi pierdeam curajul, continuam să înaintez. Ştiam, mai devreme sau mai târziu, am să dau de casieriţă sau de cei apropiaţi. Între timp, mă distram citind inscripţiile de pe etichetele diferitelor produse. Întotdeauna mă ocup de o astfel de lingvistică comparativă primară, mai ales că vremurile decentralizării şi mondializării în lung şi-n lat priesc tuturor limbilor. Îmi plac mai ales inscripţiile în limba sârbocroată, sau dacă e să păstram tonul corectitudinii politice, în sârbă şi croată.

La un moment dat, am luat în mâini o cutie metalică pe care stătea scris "Campbell's Soup". Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Aşa ceva există în realitate! Supele Campbell nu s-au născut în mintea insidioasă a lui Andy Warhol. Ele pot fi cumpărate în schimbul a cincisprezece coroane estoniene bucata. Aceste conserve pot fi aduse acasă, destupate. Din ele poţi prepara o banală supă de fasole (deşi supa de fasole nu este banală, ea poate fi gustoasă sau mai puţin gustoasă).

Iată ce fel de experienţe culturologice ne pasc în aria complexelor comerciale. Trebuie sa fim doar ceva mai atenţi.

Cu această ocazie aş spune că comerţul şi cultura sunt ca două surori gemene. Unde merge prima, ajunge şi a doua. Aşa că, traiască unitatea indisolubilă dintre bani şi gândirea intelectuală!

Am numit această întâmplare cu cutia de supă - paradoxul avangardei. Să mă explic. Andy Warhol a încercat să facă artă, mai precis pop-artă, din cotidian, din "gunoiul zilelor". Şi într-o bună masură a reuşit. În orice caz, în Europa de apus şi în America de miazănoapte.

În ce priveşte Europa de răsărit, situaţia pare a se complica. Problema e că eu, precum majoritatea est-europenilor, am cunoscut pentru început lucrarea artistică numită "Campbell's Soup" şi doar anul trecut am dat de crudul original. Dacă e să ne mai gândim, acest fapt sugerează că regimurile totalitare sunt prielnice creaţiei şi perceperii produselor de artă, nu şi asimilării produselor unei alte arte, celei alimentare.

Păcat că Warhol nu mai e în viaţă. El s-ar simţi măgulit.

După ce mi-am reîntâlnit rudele, am plecat la malul mării, unde familia are o casă înconjurată de o livadă (nu de vişini). Ajunşi la faţa locului, l-am întrebat pe stăpânul casei, un om harnic, dacă îl pot ajuta la gospodărie. El, ca de obicei foarte sceptic, mi-a propus să fac un lucru simplu dar foarte folositor, să curăţ livada de vreascuri.

Zis şi făcut. Am adunat crengile tăiate toamna trecută, le-am sortat după grosime şi lungime. Apoi, le-am despicat cu lama foarte ascuţită a unui topor finlandez şi le-am aranjat în trei piramide destul de atrăgătoare.

Cu alte cuvinte, am încercat să-i imit pe zeii şi grecii antici de rând, care acum câteva mii de ani au creat din haos o protoordine. Iar ordinea nu reprezintă altceva decât cultură. A face ordine, înseamnă a face cultură. Primul a înţeles acest lucru un car de ani în urmă Aristotel.

Pe timpuri, prietenul meu, literatul Augustin Nacu, care studiase la institutul de medicină, mi-a povestit despre un profesor care pentru loialitatea sa a fost premiat cu o foaie turistică în Grecia. Întors acasă, nevoit să raspundă la numeroasele întrebari ale colegilor despre Parthenon şi alte monumente, profesorul se limita la fraza laconică - "Nişte chietre".

Am râs mult pe seama acestui gură-cască, pierde-vară de profesor. Pentru noi, tineri pretenţioşi, era firesc să gândim că cele mai vestite ruine ale cuturii elene au, în orice caz, o semnificaţie excepţională, că fiecare persoană, ajunsă la faţa locului, trebuie sa resimtă ceva deosebit. Dacă e să ne amintim de tradiţia teatrală a Greciei antice, fiecare om, stând în faţa marmurii albe a templelor, trebuie să treacă printr-un fel de katharsis etc.

Azi însă presupun că poziţia noastră estetizantă, reacţia noastră agresiv-unilaterală era adecvată spuselor sărmanului lucrător din învaţământul public. După douăzeci de ani scurşi de la acea întâmplare, consider că inocenta caracteristică "nişte chietre", dată antichităţilor greceşti, poate avea dreptul la existenţă. Mai mult ca atât. Mă încumet să rostesc câteva cuvinte în apărarea turistului sovietic. Mi se pare că, fără să-şi dea seama, fără a conştientiza momentul, profesorul primitiv de la institutul de medicină a intuit ceva principial şi a formulat un adevar. Pietrele nu sunt altceva decât "nişte chietre".

1 2 3

Următoarea pagină