De ce: naufragiat şi de ce: '60? Pentru că am mai suportat atare superstresuri şi: în '50, şi: în '70, şi: în '80. De ce: psiho-eroticale? Pentru că acesta a marcat ieşirea de sub tutela psiho-erotică maternă şi începutul maturizării. Aşa târziu, va exclama cineva. Da, la aproape 30 de ani, caz, desigur, ieşit din comun. Cum altfel, dacă dintre aceştia 20 am tot făcut carte - 12 şcoală şi 8 studii universitare şi postuniversitare. Ce mai rămâne? Cei şapte preşcolari care nu intră în calcul şi... trei-patru de familist. Cum: aşa, familist, continuai să te afli sub acea tutelă maternă tardivă? va interveni iar acel cineva imaginar. Exact, pentru că cea care s-ar fi cuvenit să ia "locul mumei" era la fel de infantilă ca şi mine şi, pe deasupra, mariajul se dovedi din start a fi nereuşit, fiind rezultatul întârziat al unei "dragoste din copilărie", întreţinută mai mult de o idee, cea a baştinei comune, decât de o comuniune sufletească şi o pasiune adecvată... Asta-i! Şi aici aş putea pune punct... preambulului, dar iarăşi aud provocatoarea întrebare: bine: tutelă, maturizare, dar de ce, mă rog, te vei fi simţit "un naufragiat" şi cam ce să însemne asta? Încerc să răspund, deşi nu am vreun răspuns gata şi nu l-am avut, când am pus cuvântul în capul acestor note. O voi face din mers/expromt, coborând din sferele rarefiate şi mult prea abstracte ale speculaţiilor teoretice în cea mai dură şi crudă realitate.
"Naufragiat", recunosc, este un termen poetico-romantic, adică luat din cărţi, dar spune ceva despre starea în care m-am pomenit. Din aceeaşi serie ar fi: expulzat, exclus, dat afară, căzut din sistem, gonit dintre oameni etc. Mai exact şi mai adecvat ar fi, se pare: căzut la... fund. Da, la fundul vieţii. Anume aşa m-am văzut eu atunci când am conştientizat (ce cuvânt spurcat!) că am rămas singur-singurel pe lumea asta, că lumea toată şi-a întors faţa de la mine, că tot ce clădisem sau mi se păruse că am clădit pe parcursul multor ani s-a surpat, şi nu doar statutul meu social (alt cuvânt greţos!), dar întâi şi întâi s-au dus de-a berbeleacul dracului toate aspiraţiile mele literare, pentru care îmi părăsisem lumea copilăriei şi casei părinteşti şi venisem în acest oraş străin şi urât sufletului meu până la disperare... Vai, de ce am venit? Vai mie, unde am ajuns! Ce mă voi face, încotro să apuc? Gata, s-a terminat, viaţa mea nu mai are rost, mi-a bătut ceasul... Lacrimile au ţâşnit fierbinţi din ochi, au pornit şiroi pe obraji, de aici pe perna mică de sub capul meu, cu învelitoarea ei spălăcită, purtând ştampila căminului studenţesc, de unde o aveam dată de pomană de o chelăreasă milostivă, ca şi cearşaful de sub mine. Plângeam ca un copil, acoperindu-mi capul cu pătura ca să nu mă audă cumva gazda din camera alăturată. Am plâns şi iar am plâns, un plâns tremurat, zgâlţâit, un plâns înecat, înăbuşit...
Ce-o mai fi şi plânsul pentru om? Am mai avut atare momente în viaţa mea de adult. Acest plâns nu se aseamănă cu cel al unui copil - pur, luminos, fără nici o vină. Plânsul unui adult este altceva... Dar mai cu seamă plânsul unui bărbat, chiar dacă eu... nu ajunsesem încă să fiu cu adevărat. Plânsul unui adult are la bază o culpă, pe care el nu o ştie încă ori nu şi-o recunoaşte. Plânsul unui bărbat are rădăcina într-un păcat şi, dacă vrei să afli care este , trebuie să încerci să vezi unde, când şi în ce fel te-ai abătut de la principiile de viaţă ale înaintaşilor tăi, de la înaltele principii morale ale vieţii ş. a.m.d. Sar peste aceste plicticoase speculaţii teoretice şi zic scurt: buhăiam ca un idiot, lovit nu atât în instinctul vieţii, cât în chiar miezul demnităţii mele de om, care m-am vrut drept pe lumea asta şi am fost dat în bot... Dar nu pot să nu spun aici două lucruri, care tocmai mi-au venit în minte şi care, am impresia, fie completează afirmaţia de mai sus: culpabilitatea celui ce se lamentează, fie că o infirmă. Anume: plânsul bunelului meu Andrei Ciocârlan. În timpul colectivizării staliniste a fost judecat, pentru că nu a acceptat să se deie "la grămadă" şi a făcut un an de muncă silnică la gostat Frunză de lângă Tiraspol. Se duceau fiicele şi feciorii să-l vadă. Odată, la despărţire, l-a văzut careva (mi-a mărturisit mătuşa mult mai târziu, când el de mult se pierduse în pădurile îngheţate ale Rusiei), l-a văzut careva plângând... Să fi izbucnit la mine atunci plânsul bunelului, ca o continuare a lacrimilor vărsate de atâtea generaţii ale neamului meu? Şi oare... de ce: oare? la sigur, unul din urmaşii mei îndepărtaţi se va pomeni şi el podidit năvalnic de lacrimi într-un ceas ce i se va părea fără de ieşire, numai că nu va şti că acela nu este decât un episod, un mic episod din eternul nostru plâns pe lumea asta... ca să salt din tonalitatea sentimentală care m-a cuprins fără să vreau, voi spune franc şi direct un lucru, un irefutabil adevăr: un plâns zgâlţâit, cum i-am zis eu, vine după un râs straşnic, hohotitor. Aşa este, sfântul adevăr! Până la asta, timp de un an şi jumătate cât am activat la "Chipăruş", am tot dus-o într-o veselie continuă, perioadă care a fost, consider, cea mai luminoasă în viaţa mea. Atunci am cunoscut cu adevărat "sarea atică" şi "râsul homeric", din care am gustat din plin şi la care m-am făcut părtaş pe viaţă... Să nu-mi fi dat ghes atât de des şi necruţător nenorocirile care s-au ţinut lanţ şi scai de mine, aş fi scris, poate, o carte în care să-mi râd, chiar să-mi bat joc, şi de oameni şi de viaţă şi de mine. În primul rând, de mine, cel mai prost dintre toţi proştii... Aşa-mi trebuie, după cum a zis un mare ironist...
|