„Sufletul îngheață...
Dar devine înfricoșător când sufletul e cuprins de febră. ”
Vasili Rozanov
 
 
Nu am văzut The Danish Girl (2015) când făcea furori pe ecrane, în presă, în discuțiile publice! M-am ferit să mi se ceară o părere, mai ales că e vorba acolo despre pictori, pictură, galeriști și piața de artă. Dar ăsta e doar un fundal.
L-am văzut în ultimele zile ale Postului Mare, și mi-am dat seama câte tabuuri încă persistă în societățile noastre îndestulate și igienizate, iar dacă unele reușesc să defuleze în spațiul public, imediat se vulgarizează sau devin un obiect al cotropirii acestora de către fenomenul modei sau al „minorităților”. Tabuurile însă impun cu precădere analize, nu judecăți, răbdare și nu pripă.
Filmul turnat după romanul omonim al lui David Ebershoff (2000), în regia lui Tom Hooper (un regizor britanic de mare talent, un rafinat), a urmărit cu acribie și tact tribulațiile unui personaj real: Lili Elba, care s-a născut bărbat și a murit – după o nereușită operațiune de schimbare de sex – femeie, într-un suflet dintotdeauna feminin. Acțiunea filmului debutează la Copenhaga, în 1926, și se încheie la Vejle, în Danemarca, după moartea celui care s-a născut acolo, Einar Magnus Andreas Wegener, devenit Lili Elba (1882-1931). Fosta lui soție, Gerda Wegener, a ținut să ajungă la Vejle, să vadă locurile pe care Einar le picta adesea; după 26 de ani de conviețuire alături de persoana iubită, Gerda a mers acolo, a dorit să vadă atmosfera copilăriei și adolescenței lui Einar.
Narațiunea cinematică – impecabil filmată și jucată – ne arată atelierul a doi tineri plasticieni, destul de realiști, tradiționaliști (dacă le comparăm opera prin optica febrei care se consuma la Paris sau la Moscova în aceeași perioadă, ba chiar și la București: avangarda istorică deja părăsise zenitul...). Fiecare dintre ei își urmează traseul, Gerda însă e cea care suferă de pe urma prejudecăților față de femeile pictorițe și este respinsă sistematic de către dealerul de artă, pe motiv că nu și-a găsit „tema”. În căutarea acestei teme, Gerda reușește să schimbe întregul destin al soțului său, accentuându-i și trezindu-i ceva ce se afla de mult sub aparența veșmintelor, a comportamentului, a formalităților sociale. Sufletul lui Einar era de natură feminină.
Apariția în 1933 a cărții biografice semnate de Lili Elba, Man into Woman, nu a făcut decât să se așeze în galeria unor profunde și febrile căutări în acest domeniu: Sex și caracter (1903), a lui Otto Weininger, tradusă la noi de-abia în 2002, scrierile unor Sigmund Freud, Alfred Adler, Wilhelm Steckel etc.
Din perspectiva celei care a devenit Lili Elba, înțelegem mai bine de ce atunci când era bărbat picta cu precădere peisaje din Vejle, copacii și turbăria, cerul fiordurilor, câmpiile întinse. Acela era locul nostalgiei, al memoriei care se năștea, era atmosfera descoperirii de sine juvenile, locul în care i s-a dat libertatea de a picta, locul unde sinele și-a dat frâu liber imaginației. Acolo Einar a fost sărutat de Hans, pentru că era frumușel ca o fetiță!
După plecarea de acasă, la Copenhaga, a parcurs calea convenției sociale: maturizarea, căsătoria, cuplul tradițional, zeflemeaua subtilă pe seama lui că nu era tată după mai mulți ani de căsnicie... La un moment dat însă anume Gerda îl roagă să-i pozeze cu ciorapi fini de damă, văzându-l ca femeie atunci când dormea, îl desenează și apoi îl și pictează sub chipul celei care devenea de pe atunci Lili. Gerda nu face decât să deschidă încetișor ușa spre o realitate care o va înspăimânta la început, dar cu care se va obișnui să trăiască, din iubire, vinovăție, compasiune, simpatie, dar și din cutezanța de a crede că lucrurile sunt reversibile.
Medicii l-au declarat pe Einar schizofrenic și nebun, starea lui fiind considerată o anomalie și o pervertire a ființei masculine. Când se lasă de pictat, devine limpede că Lili și-a propus o descotorosire fermă de natura sa masculină, și declară în film: „Vreau să fiu femeie, nu pictor!”. Gerda îi replică: „Ai în fața ta pe cineva care le îmbină pe amândouă”. Știm, din istoria artei, că artele plastice erau, de regulă, practicate de bărbați. Era cumva un teritoriu privilegiat al lor, izolat în ghilde, societăți, comunități închise. Femeia era bună doar să fie pictată, nu să și picteze ea însăși. De-abia Renașterea, prin figura impunătoare a Artemisiei Gentileschi (1593-1653), a deschis cumva egalitatea sexelor în fața artei, dar destinul Artemisiei a fost multă vreme considerat o curiozitate mai degrabă, o ciudățenie a epocii, decât un argument pentru a declara victoria asupra unui teren definitiv cucerit. Tot Artemisia a fost cea care și-a pictat prima autoportretul cântând la lăută, între anii 1615-1617 – un manifest artistic în toată regula!
Lili Elba s-a născut la aproape trei secole după Artemisia, dar înțelegem că foarte multe în privința statutului femeii nu s-au schimbat; societatea falusocratică deține monopolul deciziilor: banii, politica, războaiele, geografia și demografia... Nu există nuanțări, aprofundări sau relaxări ale sistemului, el aparține bărbaților! Einar Magnus Andreas Wegener a făcut pasul decisiv, a fost un veritabil pionier, un deschizător de drumuri, a făcut pasul dinspre organismul său masculin spre natura sa feminină, dar biologia l-a doborât; uneori, convențiile sociale sunt mai puternice chiar decât organismul nostru, care cedează mai ușor decât prejudecățile și logica inerțială și previzibilă a maselor...
L-am pomenit în motto pe filosoful și gânditorul rus Rozanov și nu este o alegere întâmplătoare; spre finalul vieții el și-a adunat gândurile, aforismele și îndoielile în două volume cu titlul Frunze căzute («Опавшие листья», 1913 și 1915). Rozanov aduce în discuție în aceste scrieri figura lui Otto Weininger, care nu se mulțumea, se pare, cu natura sa de bărbat, căci privea lumea ca „femeie”, printr-o optică de femeie, și pentru că nu se împăca cu această stare a schizoidiei sale s-a convertit la protestantism. Considera că natura evreilor, cărora le aparținea prin naștere, este esențialmente feminină. Și-a renegat, prin urmare, evreitatea. Apoi și-a pus capăt zilelor, la doar 23 de ani. Dar a lăsat poate cea mai problematică scriere a secolului XX, Sex și caracter. Cartea Man into Woman de Lili Elba urma să apară exact peste trei decenii, cimentând și stipulând bazele unei spectaculoase revoluții sexuale și nu doar.
În final, consider că filmul The Danish Girl nu este exclusiv despre transsexualitate, declarată în România încă „o boală”, ci despre acea pojghiță fină dintre ce suntem și ce credem noi că suntem. The Danish Girl propune o analiză asupra căutării sinelui, și o face mai în profunzime decât ne-o îngăduie convențiile sociale, semenii, tradiția, religia, parlamentul, securitatea și medicina, globalizată și ea.