Parteneri

Vocea naratorului

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Vocea naratorului

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

„24 aprilie 19… O singură ieşire, la alimentara de după colţ. O jumătate de chiflă integrală, un iaurt degresat, o sută cinzeci de grame de parizer.”
„25 aprilie 19… Acelaşi lucru. Fără parizer – a rămas din cel de ieri.”
Cele mai multe pagini erau de acelaşi fel. Doar câteva excepţii în genul:
„13 iunie 19… Discuţie enervantă la telefon cu B. despre avantajele şi dezavantajele apei filtrate, a celei fierte, a celei filtrate şi fierte… Nu am ajuns să discutăm despre nocivitatea apei minerale. E un lux prea mare. Şi apa, şi discuţia.”
Iar cea mai întinsă inscripţie era cea de la 26 iulie:
„Am coborât pentru plimbare. În ultimul timp, nu fac mai mult decât o plimbare scurtă. Un tur al cartierului. Mă limitez chiar la perimetrul curţii uneori. Liftul nu funcţiona. De două sau de trei ori pe săptămână acesta se opreşte. Poate că-l blochează narcomanii între etaje, poate că rămâne stopat la vreun etaj mort, până îl deblochează cineva. Datorită acestei defecţiuni – iată şi un avantaj – azi mi-a fost de ajuns să cobor şi să urc înapoi, după o pauză pe palierul cutiilor poştale. Nu aveam nimic, nici ziare publicitare, nici agitaţie electorală, nu mai contez pentru nimeni.”
Ei bine, asta era chiar o notă bogată, puteai reconstitui o biografie. Dar restul paginilor (vreo mie!) reluau enervante „informaţii” insipide:
„4 octombrie 19… Uitasem ceainicul pe plită când am ieşit afară. Mirosul de ars a stat două zile.” „6 octombrie 19… Am stat culcat toată ziua, mă durea spatele. Seara mi-am făcut un ceai cu muşeţel.” „7 octombrie 19… Am privit norii şi o ceartă de copii în curte. Nu puteam adormi.”
 
- Este un jurnal onest, am început eu cu un compliment. Şi bine scris, nimic în plus. Este o viaţă cronometrată exact, continuam eu, riscând să intru într-o zonă fără întoarcere…
- Şi?
- Dar, din păcate (ce bine că m-a întrerupt la timp!), nu putem publica jurnalul dumneavoastră. E interesant, e adevărat, ar putea exista vreun curios să-l citească. Nu foarte mulţi, însă. Dacă ar fi cineva care să susţină financiar apariţia lui, am putea tipări câteva sute de exemplare. Pentru prieteni, pentru rude, pentru curioşi… deşi mă îndoiesc să dea cineva bani – mulţi bani – pentru un jurnal… previzibil din primele 10 pagini.
- Eu nu am rude, nici prieteni. Şi tocmai de aceea…
Putea să nu continue: şi tocmai de aceea nu putea să aibă vreun susţinător bogat, doar îi citisem manuscrisul, aş fi putut să mă pricep.
- Nu vă supăraţi. Manuscrisul are peste o mie de pagini… atât de asemănătoare între ele. Cine va cumpăra o carte de o mie de pagini, scrisă de un anonim? Mai citeşte lumea Jurnalul – neobişnuit! – al Anei Frank, memoriile lui Churchill, dar… înţelegeţi că există o diferenţă?
- Cine e Churchill, întrebă calm, fără semne de punctuaţie, conlocutorul, încât am înţeles că vorbesc cu un om fericit.
- Vă închipuiţi cât va costa un exemplar de carte? Nu zeci – sute de lei!
- Nu-mi închipui, dar presupun că mult. Nu mă supăr deloc. Vă mulţumesc că aţi fost sincer cu mine. Nu aveam de gând să vin la dumneavoastră, m-a provocat vecina, o femeie blajină, care intră, câteodată, rar de tot. Îmi aduce uneori foi de salată de la vila ei. A văzut jurnalul şi… Sunt un naiv. Mă iertaţi.
 
O poveste ca multe dintre acestea. Nu credeam că morbul celebrităţii stă în atâţia oameni. Credeam că doar artiştii îl au. Adevărat, experienţa editorială mi-a pus pe tapetul ignoranţei mele dovezi că foarte mulţi visează să scrie o carte. Unii bagă bani mari în asta. Fiecare localitate oricât de mică îşi scrie „istoria”, fiecare familie vrea o monografie-album, fiecare om scrie dacă nu un volum de poeme, atunci un roman sau un jurnal, la urma urmei. O bună parte dintre ei reuşesc să le editeze. Chiar dacă eu şi alţii ca mine le respingem, de regulă, argumentat: nu avem nevoie, doamnă, de o istorie povestită în versuri (cică „pentru facilitatea memorării”), avem nevoie de o istorie adevărată; nici ceea ce se întâmplă în viaţa de apoi, domnule, nu ne interesează, nici întâlnirile dumitale cu regele nu ne-au convins… ş.a.m.d.
Nimic criminal în toate astea. Dacă găseşte bani, lumea publică şi… să fie sănătoasă! Suntem un neam uluitor, ultimii bani se duc azi pe scrierea şi editarea cărţilor, nu pe curăţarea fântânilor şi reparatul drumurilor! Tipărirea cărţilor a devenit o chestie cu adevărat democratică, nu mai e o îndeletnicire aristocratică….
Cel mai dificil e să refuzi, mai ales, atunci când „cărţile” sunt scrise cu o sinceritate dezarmantă, când omul te priveşte în ochi, încât înţelegi că meseria lui de inginer sau de operator e un fleac, că titlul de profesor sau doctor e nimic pe lângă această „carte”, „operă a vieţii lui”. Iată chiar acum sunt nevoit să-mi întrerup naraţiunea, ca să semnez pentru tipar un manuscris intitulat Cartea vieţii mele. Scuzaţi-mă.
 
…Trecuse multă vreme de la acea întâlnire. Era una dintre multele, asemănătoare. În biblioteca memoriei mele ea trecuse de mult pe raftul întâmplărilor destinate prafului uitării. Plecasem de la editură şi din oraş, am avut un stagiu de durată peste hotare. Când reveneam (trecuseră vreo 7 ani), însoţitoarea de bord mi-a adus ziarele, pe care am început să le citesc cu poftă. Nu aveam decât idei vagi despre ce se întâmplă în ţară. Abia apăruse Internet-ul şi încă nu mă obişnuisem să caut ştiri în reţelele lui. Străinătatea te detaşează de realităţile cunoscute, pe care începi să le trăieşti duios, fără a le mai prinde şi înţelege cursul… Acum, orice informaţie mă făcea curios şi atent.
Nici nu trebuia să caut mult. Câteva ziare titrau cu caractere fluorescente: „Scandal literar!” „Scriitorul laureat s-a compromis definitiv!” „Incredibil caz de plagiat!” „PEN-clubul ia atitudine!” „Unde se uită justiţia?” „Cum taxăm (i)moralitatea omului de artă?” Am adunat ziarele de la vecinii de fotoliu şi literalmente le-am devorat, notându-mi informaţiile mai întâi cu marcatorul, în ziare, apoi adunându-le în blocnotes.
 
Iată ce istorie banală şi incredibilă se contura. Trei ani în urmă, abonatul permanent la premiul naţional de literatură, laureatul câtorva premii internaţionale, inclusiv al premiului Herder, Nicolae S., a editat o carte care a devenit în câteva luni best-seller, fiind tradusă şi difuzată în mai multe limbi. Trebuie să recunosc că auzisem de ea, dar nu am căutat cartea, aşteptam să revin acasă, s-o cumpăr şi s-o citesc în original.
Era un roman, intitulat însă Jurnal. Intuind ceva, am răsfoit ziarele până am găsit câteva pasaje din cartea ce nimerise în gura lumii. Aţi ghicit: erau fragmente din Jurnalul pe care îl „rebutasem” chiar eu. Ba erau citate chiar exemplele cunoscute: „24 aprilie 19… O singură ieşire la alimentara de după colţ. O jumătate de chiflă integrală, un iaurt degresat, o sută cinzeci de grame de parizer.”; „25 aprilie. Acelaşi lucru. Fără parizer […]”.
Ce se întâmplase, de fapt? Autorul jurnalului decedase şi cineva (să fi fost vecina?) i-a adus manuscrisul (cel pe care îl răsfoisem eu, acum şapte ani!) scriitorului S. Acesta l-a frunzărit cu indiferenţă, apoi l-a citit mai atent şi… s-a aprins de el. I-a venit ideea să re-creeze, artistic, bineînţeles, această viaţă, dar mai ales – aici a fost momentul cel mai incitant în prima fază a istoriei – să imite acest stil „minimal, neutru, autentic, lipsit de artificii, dar foarte impresionant, convingător, emoţionant chiar” (am citat din ziarul care făcea trimitere la Noua revistă literară).
După câteva tentative, celebrul scriitor s-a predat. Era imposibil să imite acest univers şi acest limbaj. Atunci a încercat o altă versiune: a intercalat secvenţe de jurnal într-o operă proprie. Era perfect justificată alternanţa dintre două scriituri, care, în jocul ficţional al scriitorului, aveau doi „naratori” diferiţi. Era OK.
Dar nu era OK! Rupte din istorisirea monotonă, lipindu-i-se „explicaţiile de rigoare” ale celuilalt narator, povestea murea! Prozatorul S., celebrul scriitor, laureatul premiilor…, dar ce să mai vorbim, scriitorul naţional… era la pământ! Nici măcar nu putea să lase baltă manuscrisul. Nu mai putea să scrie două rânduri proprii, oricât ar fi încercat!
Şi atunci genialul scriitor, laureatul, inimitabilul, instanţa estetică şi instanţa etică (sic!)… a publicat jurnalul, fără a-i schimba o virgulă. L-a publicat cu numele său! Pentru că era scris aşa cum ar fi vrut el să scrie un roman. Ce era bietul Pierre Menard pe lângă el? Personajul lui Borges a scris, cu chiu, cu vai, vreo două capitole din Don Quijote… Romancierul nostru a scris o carte de aproape o mie de pagini! Fiecare pagină, fiecare frază, fiecare literă era trecută prin mintea şi sufletul său, fusese verificată la auz şi chiar la miros. Totul era adulmecat, măsurat, ascultat, demontat, topit şi re-turnat exact în aceleaşi tipare ideale! Era cel mai autentic roman (intitulat, inspirat, Jurnal), scris într-o manieră inimitabilă!
Critica literară a ezitat, uşor derutată de stilul „econom” al unuia dintre cei mai rafinaţi stilişti („un stilat!”, titrau revistele din întreaga lume). Aceeaşi critică a fost iniţial derutată de viaţa insipidă a protagonistului ficţiunii şi de personalitatea incoloră a acestuia. Mai târziu însă, toate acestea s-au retopit în avantaje: nu personajele secundare ale vieţii, ca în deja tradiţionalele romane minimaliste, erau protagoniştii, ci personajele „episodice”, cele care nici măcar nu visează la nimic, care nu se revoltă de nimic, care nici nu se apucă să judece viaţa! „Un fel de nevertebrate, fără a etala luciul mizeriei!”, se întreceau, deopotrivă, în complimente revistele moderniste şi cele tradiţionaliste. „O perfectă realizare practică a ceea ce Barthes numea gradul zero al scriiturii”, scriau revistele academice. În sfârşit, toată lumea critică era unanimă în opinii! Şi, bineînţeles, aplauzele cele mai îndelungate autorul le-a meritat pentru „uimitorul simţ al vieţii unui însingurat”, pentru „ideala întruchipare a unei irealităţi, imaginate ca reală”, pentru „perfecţiunea stilului, care îmbină coloristica discretă, de un rafinament inimaginabil, cu veridicitatea scrisului în numele unui om departe de literatură!”. Pierre Menard stă pe tuşă!
 
Cazul cu plagiatul a picat pe neaşteptate şi a fost răsunător. S-au găsit, peste ani, „moştenitorii” autorului Jurnalului. Au încercat să-l şantajeze pe scriitor, apoi l-au dat în judecată. Încă până la proces toţi adversarii scriitorului au făcut presiuni pentru a fi exclus din toate asociaţiile scri­itoriceşti. Tocmai el, care i-a demascat pe atâţia şi atâţia plagiatori!
Judecata l-a achitat. Nicolae S. niciodată nu şi-a numit cartea „roman” (aşa au clasificat-o criticii). Prefaţa cărţii, scurtă, glăsuia că cineva i-a adus autorului „un manuscris enorm”, pe care el l-a ignorat, apoi „a fost intrigat”. A încercat să se inspire din el, continua autorul în prefaţă, dar a înţeles că manuscrisul nu poate fi publicat decât integral, fără intervenţii.
„Iniţial, scria laureatul, am vrut să pun în faţa acelui uriaş text o introducere sută la sută ficţională, inventând un narator. Primul lucru care îmi venise în minte era ca această viaţă s-o trăiască un suflet nobil, de exemplu, un polonez care a salvat de nazişti douăzeci de copii evrei. Apoi mi-am zis că încă şi mai interesant ar fi fost ca această viaţă tihnită şi fără revoltă să o trăiască un monstru, de exemplu, organizatorul actului terorist de la 11 septembrie… Un prieten mi-a sugerat să o dau pe glume şi să scriu că autorul Jurnalului e (citez) «bunelul din flori al lui Chuck Palahniuk». Am înţeles însă că orice culoare în plus mânjeşte discretele nuanţe ale autenticităţii perfecte. Iată de ce recunosc că ceea ce veţi citi mai departe nu este opera mea, ci jurnalul cel mai autentic al unui fost locuitor al oraşului nostru, pe numele său real […]”
Prefaţa, onestă şi limpede până la ultima literă, a fost apreciată de un critic ca „cea mai convingătoare ficţiune, capabilă să introducă în roman vocea unui narator”.
Judecata, cum spuneam, l-a achitat. Pentru că nu trişase în niciun fel, iar pe de altă parte, într-un exerciţiu logic, „fără numele lui, onorariul, pe care îl revendică moştenitorii, nu ar fi existat”. PEN-clubul însă şi asociaţiile scriitoriceşti nu şi-au retras verdictul. „Moştenitorii” au făcut recurs.
 
… Coboram din avion cu capul încă în norii celebrului caz. Am trecut, tulburat, dar absent, controlul paşapoartelor şi vama, am urcat în primul taxi, fără să negociez, spre bucuria şoferului. Intram în oraşul atât de cunoscut, de parcă penetram o cortină de fum. Cunoşteam mai bine decât oricine altcineva cât de adevărate erau toate. Eram un apropiat al autorului celui adevărat, chiar dacă eu am fost cel care l-a respins.
Mă lăsasem însă atât de prins de poveste, încât înţelegeam că puţini ar fi vrut să citească jurnalul insipid al unui anonim. Dar să-ţi închipui că un artist poate ficţiona atât de fin, că poate imita o scriitură seacă (=sobră!) şi incoloră (=temperată!)… Eram convins: e ficţiunea perfectă.
Chiar dacă, tocmai în această situaţie, scriitorul ar fi urmat să fie penalizat.