articol: 

„Ovsyanki”
Din titlul filmului lui Alexei Fedorcenko ne putem da seama de două lucruri: primo, e vorba despre o dramă, secundo, că e cel puţin ciudată această denumire.
Denumirea e dată de numele unei specii de păsări foarte răspîndite peste tot în Europa, în special în păduri: presura (scatiul), asemănătoare cu piţigoiul şi vrăbiuţa, doar că se spune că e migratoare. Această denumire este parcă din alte timpuri, imemoriale, şi pare că e un cuvînt de mult uitat – p r e s u r ă. Tot aproape uitaţi sunt şi oamenii unei culturi care nu mai e vie, ale căror tradiţii s-au risipit, şi-au pierdut „sevele” tăinuite, formatoare.
Miron, director de fabrică, şi Aist, fotograf la aceeaşi fabrică de hîrtie şi carton – aparţin unui popor pe cale de dispariţie: Merya, sau Merä, care a locuit cîndva în jurul legendarului lac Nero, dar şi pe Volga, şi aparţinea grupului lingvistic fino-ugric. Acest popor nu are un cult monoteist, ci are cultul iubirii şi al apei. Atunci cînd Tanya moare (avea 36 de ani), soţul ei Miron decide să o „înmormînteze” după vechiul lor ritual, de incinerare a trupului şi risipirea cenuşii în apă. Locul ales pentru asta – o limbă de pămînt, izolată, unde cei doi şi-au petrecut „luna de miere”. Acolo unde iubirea lor s-a instalat pe drumul lung şi copleşitor al căsniciei.
Tatăl lui Aist a fost un poet amator, scria de plăcere, şi pe Aist l-a îndemnat să scrie, atunci cînd sufletului îi este greu… Şi pentru că dorea foarte mult să moară înecat, decide să-şi arunce întîi în apă maşina de scris – ca aceasta să-l cheme după ea… şi să fie împreună pe lumea cealaltă. Obiectele au nevoie de oameni, iar oamenii, unii de alţii, şi mai mult decît atît.
Nu poţi povesti acest film, pentru că nu poţi povesti felul în care se manifestă păsările din colivie, cum cîntă şi de ce tac – simt un disconfort. Întreaga „naraţiune” a filmului este un bloc monolitic, un puzzle de acţiuni şi secvenţe care formează un imn al dragostei sublimate. De alt­fel, am parcurs şi textul povestirii care a stat la baza acestui film, semnat de Denis Osokin1, şi mi-am dat seama cît de cinematic e acest prozator. La el textul curge realmente, nu se împiedică de majuscule. Nu există sublinieri. Scrie compact, a dat astfel sugestiile necesare regizorului, care a schimbat foarte puţin faţă de opera literară. A vizualizat-o – dînd viaţă personajelor, a făcut posibilă apropierea Thanatos-ului de Eros, într-un mod firesc, chiar duios. Păsările acestea sunt proiecţia fidelă a acestei lumi, care poate că încă mai mocneşte: oamenii săi trăiesc discret, tăcuţi, bonomi, dar îşi pavoazează într-un mod deosebit de insolit miresele2, la fel cu femeile care părăsesc tinere această lume. Lumea lor. Filmul lui Fedorcenko trece cu fineţe dincolo de aceste „inserturi etnografice”, de anecdoticul poate, pe alocuri, al acelui „trib” – face o piesă de o fineţe rară, nepieritoare, cu imagini sublime, datorate operatorului Mihail Krichman. Acelaşi meşter care a lucrat şi la filmele minunate ale lui Andrei Zveaghinţev („Reîntoarcerea”, „Izgonirea din Rai” sau scurtmetrajul „Apocriful”).
Filmul lui Fedorcenko este un Regal artistic. Un film pentru ochiul cultivat, şi mai ales pentru suflet.
 
„Aurora”
Filmul lui Cristi Puiu nu este deloc prietenos. Te ţine încordat şi „în priză” permanent, pe parcursul celor 181 de minute. Te face dependent de fiecare secvenţă, replică, situaţie, detaliu care se scurge sau insistă prin faţa ochilor. Pentru că ne-a obişnuit deja cu un anume tip de film, evazionist i-aş spune, trebuie să insişti cînd îl urmăreşti, adică să stărui (în sens arhaic) cu privirea, cu mintea.
Aurora este în sensul de „dinaintea răsăritului”, deşi cerul nu se prea vede, nici bucuriile dimineţii nu sunt tocmai vizibile. Vedem un om (Viorel Ghenghe) cum se chinuie, nu-şi găseşte locul, augmentează haosul, sau tocmai că i se pare că încearcă să-l îmblînzească. Ce anume i se întîmplă aflăm mai spre coada filmului. Pînă atunci regizorul, el şi actorul principal, ne furnizează copios detalii, sugestii, ne arată un personaj morocănos, iritat, cu privirea fixă, pedant, care vorbeşte puţin, sec, tăios, cu care nu ai vrea să te pui...
După ce face primele două victime – de fapt intenţiona să-l împuşte doar pe avocatul soţiei sale, dar pentru că acesta era însoţit de o damă oarecare, o omoară şi pe ea, să nu existe martori, probabil, – ne dăm seama că individul este o adevărată „maşină de război”, iar fizionomia lui nu schiţează niciun regret sau vreo ezitare. Asta se întîmplă pe la nouă seara.
Pe la miezul nopţii se duce la uşa amantei sale, care trebuia să se fi întors de la Gara de Nord – şi-a condus fetiţa, cu tatăl acesteia, la Budapesta. Mergeau, se pare, pentru un concert de pian. Olguţa e pianista, cea care a prilejuit şi dialogul lui Viorel cu amanta sa din debutul filmului, despre „povestea Scufiţei Roşii”. Olguţa ar fi spus învăţătoarei de la şcoală că bunica trebuia să fie goală, atunci cînd a fost scoasă din burta lupului de către vînători... Învăţătoarea ar fi contrazis-o: că nu e adevărat, că, chipurile, lupul înainte să o înghită pe bunică ar fi luat alte haine din dulap... „Povestioara” ne plasează în sfera posibilă a miticului, poate fi luată ca un punct de plecare într-o călătorie în mintea sau imaginaţia unui om. Ce se perindă pe ecran – să fie doar o potenţialitate, o proiecţie halucinantă a unei minţi în derută, zăvorîtă în ea însăşi? Căci, Cristi Puiu susţine că „e imposibil ca cineva sau justiţia să aibă acces la gradul de complexitate al relaţiei dintre doi oameni”, că pentru omul iubit, tocmai de aceea neajutorat, poţi face orice: orice crimă nu e îndestulătoare pentru a-l proteja.
Filmul Aurora este un film cumulativ, el vine de „departe”, dintr-o metisare de idei, de meditaţii, e generat de numeroase şi complexe tribulaţii, lecturi, oftici. Cristi Puiu e un creator ofticat, dar din această oftică creează forme. Le dă sensuri, proiecţia superioară a meditaţiei. Ucigaşul se predă în ziua în care şi-a omorît ambii socri, foştii socri. Cam o zi şi jumătate vedem noi, comprimate în trei ceasuri filmice. Dar această „comprimare” face să ai sentimentul că stai pe un butoi cu pulbere, gata să irumpă, şi să pulverizeze orice inocenţă, îndoială, ezitare, împăcare, dialog... Viorel către poliţişti, după ce le-a furnizat detalii pentru un întreg dosar: „V-am zis ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, şi mi se face teamă”, este ultimul enunţ al ucigaşului. Şi aici pare cheia poveştii: comunicarea e dificilă, spinoasă, tehnologia acesteia – mereu reînnoită, reformulată, ezitantă, şubredă. „Metabolismul” crimei nu poate fi niciodată cuprins sau înregistrat cu instrumentele limbajului, ale vocabularului funcţionăresc şi (sau) juridic-avocăţesc. Acesta rămîne pururea un mister, o fundătură de sens, cum o fundătură pare şi apartamentul în care Viorel îşi pregăteşte meticulos crimele...
E spre seară, şi nu se ştie dacă va mai reveni răsăritul, dacă ziua următoare o vom mai apuca...
 
______
1.  аист  сергеев, овсянки, „Октябрь”, nr. 10, 2008.
2. Nu ştiu dacă e probat prin dovezi etnografice de teren, dar ni se spune că o ceată de fete înaintea nunţii îi leagă miresei de părul pubian aţişoare colorate – astfel ornată se prezintă ea în iatacul primei nopţi conjugale. Mirele adună firele şi face din ele un şnur multicolor, pe care-l va agăţa într-un arin.