Într-un „colţ” de web, la cine ştie ce intersecţie-păienjeniş-internet, tu ai găsit, involuntar, accidental, şi informaţia (la rubrica: diverse) că, cică, marele [tu, cititorul involuntar, ai fi luat marele între ghilimele; totul este extrem de relativ, mai ales la comparaţia „noastră” (voastră) cu „ei”, a timpurilor pe care le trăiţi voi – cu vremurile în care au trăit şi au murit ei, spre bucuria nevertebratelor ce huzuresc în solul cimitirelor]; că, cică, „marele” scriitor din secolele XX-XXI (a vieţuit, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani în fiecare din – şi: dintre – veacuri) Bill Cocea îşi propusese ca normă de prozator câte 1 400 de cuvinte pe zi şi nu se ridica de la masa-i de scris (nici pentru masaj!), până nu le număra cu acribie – iar de constata că nu ajunge barem un singur cuvânt-cuvinţel-verbuleţ până la cele 1 400, pedantul sau, posibil, maniacul autor nu se ridica de la birou, insistând să afle şi acel unic, ultim, cum ar veni, în respectiva zi, cuvânt potrivit, pe care să-l pluseze celor 1 399 pe care deja le scrisese la noul său roman sau antiroman.
Ha-ha-ha! Să numere cuvintele! În timpurile lor! Pe când acum tu, cititorul involuntar, iată, vezi în colţul display-ului până şi cuvintele pe care le citeşti sau care doar îţi trec, simplu, neangajant, prin... scăfârlie, fără a face vreun scurt popas şi în memoria ta, ca să nu mai vorbim de conştiinţă, de intelect drept misterioase haznale (adică vistierii – spre a nu se confunda cu groapa aia… fetidă) de stocare a entropiei umane, să zicem aşa, cu cuvinte aproape mari şi înaripate. Iar de scrii ceva, bineînţeles – la computer, acesta îţi înregistrează la „statistică” toate semnele pe care le comiţi prin apăsarea tastelor (cuminţi); semne cu sau fără albituri, cum li se mai spune spaţiilor dintre litere, cifre, puncte, virgule etc. Ba mai mult, toate aceste date sunt neamânat, adică imediat, înregistrate de Sistemul Federal al Entropiei Sociale, la rându-i unit în circuit cu superiorul său pe scară ierarhică – Sistemul Entropiei Globale care, presupun serviciile terestre cyber-secrete, ar fi conectat, ilegal, anticonstituţional (şi primejdios?), deocamdată, la ceva asemănător, însă de rang interplanetar. Fireşte, este înregistrat şi faptul că cineva (adică... eu; reţine, nu-mi dau pronumele cu majusculă...) deja scrie despre tine, anume aceste rânduri, ceea ce înseamnă că un anume autor de literatură (tot mai inutilă, trebuie spus cu toată amărăciunea) te urmăreşte, de parcă te-ar... spiona, din punct de vedere artistic, creator, estetic, ideatic, metaforic, textualist.
Şi toate astea se transmit, bineînţeles, şi în computerul de la bordul automobilului pe care îl conduci tu cu 300 km la oră pe autostrada Calea Lactee (prin secolul XXI, aceasta se numea a Soarelui, însă după o reconstrucţie capitală a fost rebotezată de inginerii marţieni, care au contribuit la îmbunătăţiri).
Harta video îţi indică din timp posibilele ambuteiaje, propunându-ţi variante de ieşire – fără a intra! – din situaţii proaste, spre a găsi şi a propune rezolvări de situaţii auto-rebusistice mai acceptabile. Tu parcă ai fi un asistent al pilotului automat, astfel că poţi circula ceva mai relaxat, între timp urmărind cotaţiile acţiunilor la bursă şi noutăţile din business şi procesul de destrămare a Uniunii Europene – de, pene politice, ideologice, valutare, unele decât altele mai bizare.
Oricât de prieten ţi-ar fi, cum s-ar zice, creierul cibernetic al computerului de bord din propriul bolid, el rămâne extrem de obiectiv şi nepărtinitor în orice situaţie: iată-l, a şi înregistrat faptul că tu ai depăşit limita de viteză – indică, ţiuitor, 15 kilometri peste cei 300 admişi! – astfel că, în mod automat, îţi este aplicată amenda şi punctele de penalizare, tu fiind somat să-ţi ceri scuze de la inspectorii de circulaţie care, bineînţeles, la rândul şi în rândurile lor, sunt şi ei computere sau computerizaţi cu senzori implantaţi oriunde în organism, dar mai abitir în scăfârlie, în preajma gânditoarei, – precum se întâmplă să-şi numească, autoironic, unii poliţişti creierul: gânditoare. Primeşti imediat un mesaj mail că scuzele ţi-au fost acceptate, dar să nu uiţi să faci neamânat – în timp ce mâni (sau, poate, eşti mânat?) cu 300 km la oră – operaţia de decontare a amenzii, şi tu apeşi două-trei taste şi un buton, pentru ca display-ul – prietenul tău etern veghetor! – să te informeze că gologanii virtuali ţi-au fost scoşi din cont, fiind transferaţi via WebMoney în hăul nesăţiosului inspectorat al circulaţiei de oriunde şi oricând.
Peste un sfert de oră opreşti pentru o cafea.
Serverul municipal pretinde şi primeşte plata pentru parcare, îţi face, electronic şi gratuit, un compliment (ca un complement circumstanţial, de ocurenţă) pentru faptul că eşti un client exemplar şi te invită să mai treci „pe aici”.
Barmanul deja te aşteaptă – aţi comunicat, din timp, aproape telepatic, dacă, de fapt, nu ar fi vorba de interconectarea senzorilor voştri hiperelectronici cu care sunteţi... tatuaţi pe dinăuntru, în fibrele fine ale organismului cvasiuman, cvasi­nonatehnic (noţiune cunoscută doar parţial celor mai vechi).
Cafeaua o achiţi prin simplă atingere digitală de pătrăţelul de plastic (un ecran electronic minuscul) pe care îl ai chiar la colţul măsuţei de un singur om-client. Aşa sunt timpurile, aşa sunt oamenii – cam singuratici: rar local – bar, cafenea – unde se pot vedea şi mese pentru doi sau mai mulţi muşterii.
Abia reuşeşti să treci de bariera electronică a parcării, că pe ecranul computerului de bord eşti anunţat că ţi se restituie în cont, iarăşi via WebMoney, o parte din plata pe care o achitaseşi cu circa 20 de minute în urmă: ai consumat cu 4 minute mai puţin din timpul pe care ţi-l programaseşi-aproximaseşi pentru parcaj.
O să vă vină să zâmbiţi, dar pe display-ul automobilului apar şi oferte ad hoc: fetiţe, fetiţe! Da, cele care deja nu mai stau pe marginea drumului, pe centură, vânându-şi clienţii, ci care, undeva într-un bar, la o cafea, o ţigară şi o banană se conectează, s-ar putea spune... fraudulos, la computerul tău, la senzorii tăi, oferindu-(ţi)-se. Le vezi şi chipul, uneori dezgustător de fardat sau trecut nemilos şi des prin operaţii plastice, zise estetice... Să le treci la spam (nu la... spasm, orgasm!), la interdicţia de a-ţi mai aţine calea, de a te deranja?... Să apeşi pe „delete”, să le dispară imaginea şi intenţia?... Mai amâni niţel decizia... Te mai gândeşti...
Goneşti mai departe pe autostrada Căii Lactee. Mai ai de făcut drum lung. Să cauţi vreun film?... Te întrebi, chiar începând să „foiletezi” unele fişiere ale computerului. Să-i dai drumul la ăsta, din 1915, încă mut, The Birth of a Nation  (adică, pentru cei care încă nu cunosc engleza, dacă o mai fi rămas şi din ăştia – Naşterea unei naţiuni)?... Dom’le, ce naţiune se mai născuse şi să vezi cum s-a spulberat unitatea aia, a celor 50 de state care acum nu sunt decât nişte virtuale colonii ale unor puteri ne-virtuoase... Dacă ar fi trăit astăzi, peste o pereche de  secole, bineînţeles că regizorul David Llewelyn Wark Griffith mai avea un chilipir, turnând partea a doua şi ultima: Death of  one nation... Of, ce naţie a mai fost (sau doar se părea că este) cea zisă americană... Dintr-o naţiune să nu rămână decât o... noţiune...
Însă, ca din senin, dintr-o dată şi ad hoc, ţi se re-trezeşte interesul faţă de propria intimitate: da’ ce am visat eu oare noaptea trecută?! – te întrebi şi, prin apăsare de două-trei taste, ai pe ecranul computerului rularea celor mai recente visuri: n-ai putea spune că sunt chiar paradisuri... Priveşti un minut, două – nimic interesant... Dai îndărăt „bobinajul” oniric al serverului tău, căutând, din timpuri trecute, ceva mai demn de atenţie. Ceva gen neorealim italian de acum două secole. Şi – surpriză! Iată-te visându-te că anume tu ai fi acel mare (cu sau fără ghilimele) scriitor Bill Cocea care a vieţuit în secolele XX-XXI, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani şi 40 de zile în fiecare din ele; Bill (o fi ajuns nobelist? – nu ai de unde şti, aceasta încă nu ai visat-o) care îşi propusese drept normă zilnică 1 400 de cuvinte (cam 6 500 de semne fără albituri, cum ne-ar arăta, astăzi, computerul care, prin 1940, încă nu exista; de exista, şi marele război ar fi fost altul, bineînţeles – şi mai devastator) şi care nu se ridica de la masa de scris, de la maşina-i de scris „Erica” (sau poate „Evrica”?), până nu le număra cu acribie – iar de constata că nu ajunge barem un singur cuvânt până la 1 400, pedantul sau, posibil, maniacul de el nu abandona, până nu găsea acel unic cuvânt potrivit, pe care să-l pluseze la cele 1 399 pe care deja le scrisese la noul său roman. Sau, nu-i exclus, antiroman.
Hi-hi-hi! Ce vis nostim!...