Categorii

Parteneri

Victime şi călăi (Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Victime şi călăi (Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

După ce Academia Suedeză, în toamna anului trecut, a anunţat că Premiul Nobel pentru Literatură îi revine scriitoarei Herta Müller, presa română, culturală sau nu, a început o aprinsă dezbatere în jurul unei singure întrebări: În ce măsură acest premiu este şi al României? Argumentele pro, foarte aprinse şi mai degrabă emoţionale decât raţionale, au invocat locul de naştere, timişorean, al autoarei, şcolile absolvite etc. Comentatorii mai subtili au scos în evidenţă şi faptul că în cărţile Hertei Müller se regăseşte un strop din spiritul acestor locuri, că numele personajelor din cărţi sunt româneşti, că lumea ficţională plăsmuită de Herta Müller ar avea în parte drept prototip realitatea dictaturii comuniste din România. De cealaltă parte, argumentele contra se reduc aproape în unanimitate la cel etnic şi lingvistic: Herta Müller este o autoare de etnie germană, care a emigrat în Germania, care scrie în germană. Un punct de vedere echilibrat a fost exprimat de Andrei Pleşu: „Prin Herta Müller, o parte sumbră din istoria României intră în circuitul istoriei europene.”
Editurile s-au mişcat, de asemenea, foarte repede. Poliromul a profitat de faptul că avea deja în portofoliu trei volume semnate de Herta Müller, pe care le-a reeditat: Regele se-nclină şi ucide, Animalul inimii şi Este sau nu este Ion. Humanitas Fiction a mers chiar mai departe, iniţiind o serie de autor Herta Müller şi publicând un prim roman în colecţia Raftul Denisei: Încă de pe atunci vulpea era vânătorul. Este vorba de fapt tot o reeditare, prima ediţie a acestei cărţi, într-o traducere excelentă semnată de Nora Iuga, apărând în 1995, la Editura Univers.
Cartea, publicată pentru prima oară în 1992, a fost de la bun început un succes, fiind rapid ecranizată, în 1993, de Stere Gulea (Vulpe – vânător, cu Oana Pellea şi Dorel Vişan în rolurile principale). Apărând la scurtă vreme după revoluţia din 1989 şi căderea regimului comunist, romanul este în fapt o cronică-radiografie a unei societăţi totalitare în care Sistemul (cu tot ceea ce înseamnă el) a ros şi ultimele fărâme de umanitate şi s-a infiltrat în orice cotlon al vieţii publice sau personale. Personajele sunt hăituite în egală măsură de Securitate, de semeni şi de propriile gânduri şi temeri. Aerul unei astfel de societăţi, greu respirabil, este redat cu fineţe de scriitoare care, prin fraze scurte, imprimă adeseori povestirii un ritm sacadat, gâfâit. Tehnica, folosită de alţi scriitori pentru a produce un efect dinamic, este aici întoarsă pe dos şi pusă în slujba conturării fidele a unei societăţi dezumanizate, care trăieşte cu greu, aproape de asfixiere în lipsa oricăror repere morale.
Textul este frecvent încărcat de lirism, iar descrierile, extrem de puternice vizual, lasă să se întrevadă un univers în care oamenii par a fi doar un soi de triste maşinării care se încăpăţânează să funcţioneze mai mult din inerţie: „Un troleibuz trece cu geamurile luminate, la mijloc este un burduf de gumă pliat, un acordeon. Troleele alunecă sus pe sârmă, acordeonul se deschide şi se închide, dintre cute zboară praful. Praful este cenuşiu şi cu scame fine, mai cald decât aerul serii. Când troleibuzul merge, în oraş e curent. Troleele aruncă scântei în copaci, din crengile joase cad frunze pe drum. Plopii ajung deasupra tuturor străzilor, ei sunt mai întunecaţi în amurg decât alţi copaci. În faţa Adinei merge un bărbat, are o lanternă în mână. Adesea în oraş nu este curent, lanternele aparţin mâinilor la fel ca degetele. Pe străzi întunecate ca fundul unui sac, noaptea este dintr-o singură bucată şi un pieton nu e decât un zgomot sub bombeul unui pantof luminat. Bărbatul ţine lampa pe buzunar cu becul înspre spate. Seara trage ultimul fir alb prin capătul străzii. În vitrine sclipesc farfurii de supă albe şi linguri neruginite. Lanterna nu arde încă, bărbatul aşteaptă până ce capătul străzii se varsă în următoarea stradă mică. Când aprinde lanterna, el dispare. Atunci devine un bărbat în mână. Abia când se face complet întuneric, se întrerupe curentul. Fabrica de pantofi nu mai duduie, în cabina portarului arde o lumânare, lângă ea şade o mânecă. În faţa cabinei portarului latră un câine, nu-l poţi vedea, zăreşti doar ochii strălucind şi auzi târşâitul labelor pe asfalt. Plopii înaintează pe toate străzile. Casele se înghesuie strâns una în cealaltă. În spatele perdelelor tremură flacără de lumânări. Oamenii îşi ţin copiii la lumină, vor să le mai zărească încă o dată obrajii înainte de dimineaţa următoare.” (p. 21)
Istoria din Încă de pe atunci vulpea era vânătorul seamănă pe alocuri cu o parabolă şi aduce în prim-plan relaţia dintre victimă şi călău. Morala este sumbră şi ascuţită ca un tăiş – în orice regim totalitar cele două roluri sunt interşanjabile. Mai mult, cei mai iscusiţi călăi au fost cândva victime. Iar victimele, în mod ciudat, sunt într-un fel recunoscătoare agresorilor lor. Avem de-a face aşadar cu un soi de sindrom Stockholm transpus în literatură cu multă subtilitate.
Cu totul impresionant este finalul romanului în care personajele înfăptuiesc o mică revoluţie personală şi revin, treptat şi ritualic, la viaţă: „În curtea şcolii, în ungherul cel mai murdar şi pustiu, în faţa unui perete a crescut un munte. O jumătate e din pânze, şnururi împletite, ciucuri galbeni, epoleţi. Cealaltă jumătate e din hârtie, lozinci, steme ale ţării, broşuri şi ziare cu discursurile şi fotografiile. Copilul cu ochii foarte îndepărtaţi şi tâmple înguste duce un tablou pe care şi-l ţine în faţă. În tablou sunt onduleul de pe frunte şi negrul ochilor. Onduleul îi ajunge copilului până la pantofi. Ramele nu le ardem, spune fata slujnicei. Ea rupe din ramă onduleul de pe frunte, mama a rămas singură în casa ofiţerului, spune, ofiţerul a fost condamnat şi nevasta lui s-a ascuns. Gemenii aduc un coş de cravate de pionier şi steguleţe roşii cu ciucuri galbeni de mătase. Fata slujnicei apropie flacăra chibritului de munte, pe partea jumătăţii de hârtie. Focul se învolburează repede, hârtia tare se vălureşte ca nişte urechi gri, cât am aşteptat clipa asta, spune fata slujnicei. Hârtia subţire se scrumeşte, nu s-a observat pe tine, spune Adina. Gemenii iau cu vârful beţelor ciucurii de mătase aprinşi şi aleargă cu ei prin curte. Ce să fi făcut, spune fata slujnicei, trebuia să-mi ţin gura, am un copil. Vântul suflă fumul pe perete. Copilul cu ochii foarte depărtaţi stă lângă Adina şi ascultă. Ştiu, spune Adina, bărbaţii aveau femei, femeile aveau copii, copiii aveau foamea. Fata slujnicei îşi vâră o şuviţă de păr în gură, priveşte muntele pe jumătate carbonizat, acum a trecut, spune ea, trăim.” (p. 213)
Dincolo însă de analiza rece şi de diagnosticul precis, Herta Müller face în Încă de pe atunci vulpea era vânătorul un soi de prevestire lucidă: convalescenţa prin care o societate proaspăt ieşită dintr-un regim de tip totalitarist trebuie să treacă va dura cel puţin la fel de multă vreme cât au durat boala şi anomaliile sistemului. Malformaţiile nu se vindecă, iar tarele rezistă şi se transmit generaţiilor viitoare. Citit astfel, romanul Hertei Müller are şi un rol curativ şi se înscrie în lungul şir al cărţilor prin care o realitate bântuită de feluriţi demoni poate fi, măcar în parte, exorcizată.
____________
Herta Müller, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul. Traducere din germană de Nora Iuga. Humanitas Fiction, Bucureşti, 2009, 224p.

Herta Müller

De Herta Müller,  "marea disidentă" CRUELLA , nu ştia nimeni până nu i-au făcut cadou Nobelul pe care mulţi alţii l-ar fi meritat. Ea a primit Nobelul pentru literatură pe aceleaşi criterii pentru care Obama l-a primit pentru "PACE", după ce a suplimentat efectivele de militarilor americani în Afganistan. Tot astfel se dau şi Oscar-urile...  Mai uşor cu tâmâierile gratuite.