Categorii

Parteneri

viță nobilă poamă rea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

viță nobilă poamă rea

imaginea utilizatorului Svetlana Corobceanu

a iubit
a iubit atât de mult
și acum ce are?
șapte dulăi care o apără de lume
negri, fioroși, fără nume
amintirile – fărâmițate
sunt ale ei
ori poate furate din discuțiile 
cu altcineva
ale altcuiva?...
 
își amintește vocea lui vorbindu-i despre 
întâlnirile literare de la castelul părinților săi, 
despre teatru
despre femeile pe care le-a iubit 
i-a vorbit în treacăt
ori chiar l-a zărit cu una dintre ele prin 
ușa întredeschisă
alunecând printre coapsele ei în uitare?
 
fiecare femeie – o nouă insulă, trupul lui
mișcându-se pe margini umede, nisipoase
asemeni unei bărci
explorând
priveliști noi, sâni înalți, văi adânci, 
iarba deasă, 
picioarele
ca un promontoriu
lung, cu degete înfipte în nori
 
l-a iubit ori doar i se pare?
 
pierdut în neștire
îi apare în amintiri
dar știe prea bine că nu tot ce vede
a trăit cu adevărat
medicul i-a repetat iar și iar acest lucru
dulăii aceștia
cei mai credincioși
care o apără de lume
deși i se gudură la picioare
latră
ochi scăpărători
poate că și ei sunt doar o arătare
urlă ea urlă și ei
 
ce i s-a întâmplat
că i se dă o viață
dar nu cu adevărat
 
zilnic i se repetă
că ce are
nu-i aparține
deși le atinge conturul
își zdrelește genunchii
mușcă pământ, îi simte mirosul
dar numai în închipuirea ei
nu s-a atins de pământ cu adevărat, 
iată oglinda
de ce i se apropie, atât de scumpă, fără 
a i se fi dat, lumea?
 
iar El
venind cu mașina din depărtare
nori de praf
aleargă în jos pe scări
să-l întâmpine
la intrare
îi vorbește puțin,
îngrijorat, poate din cauza unor datorii 
neștiute 
chip drag, bărbatul adorat de ea
 
îi atinge umărul seara, el adormit 
îmbrăcat lângă căminul rece
tresare
afară mai cântă păsările, boare de vânt 
prin liziera de copaci
un tablou, cu chipul sever al unei femei 
care caută spre ei
(și de ce toate acestea ar fi putut să nu 
i se întâmple
și dacă medicul minte
și dacă el este diavolul
care o induce în eroare?)
 
îi face loc
își adună lumea în îmbrățișarea lui, 
îi simte căldura trupului, mirosul de transpirație 
ușor parfumat
grijile
fruntea lipindu-i-se de umăr
 
în zori el a plecat înainte ca ea să 
se trezească
apoi, pagini de ziare
care anunță moartea contelui într-un accident
extras cu greu dintre fiare – trupul lui
SINUCIDERE ORI MOARTE 
DIN ÎNTÂMPLARE?
 
a fost ori n-a fost 
această unică dragoste în viața ei?
ce câini turbați o înconjoară
care se aruncă spre zidul înalt s-o apere 
de lume
de ceva ce se apropie de dincolo
 
și dacă n-a fost cu adevărat
lumina cui i se așterne în palmă
căldura cui
i se lipește de obraz
pe cine strânge în îmbrățișare
cui îi vorbește
lângă cine adoarme
de ce se trezește –
o dansatoare
de la un punct luminos spre altul
ce se stinge între timp
ce pare
pare
 
 
de ce nu se înțeleg?
 
să latre
înspăimântați
semn al existenței cuiva în lumea de 
dincolo, de care o despart ziduri înalte
de neescaladat
 
lumea nu mai e aceeași
amăgitoare
casa familia copilul – o vâltoare
care o absoarbe până se sufocă
simte că nu mai are cu ce respira
și o bucură ceea ce nu are
(dacă e să-l creadă pe bărbatul acesta 
din fața ei)
luptă pentru amintirea celui pe care 
l-a pierdut
nu-l vor putea șterge
din memoria ei
a existat cu adevărat
iată-l
îi aude pașii
se apropie tăcut pe la spatele ei
cercetează curios
un peisaj nefinisat
vârful unei biserici, câteva case de țărani, 
capătul unui drum
cu un om, poate un copil, venind 
din depărtare
e nevoie de mai multă lumină. nimic din 
ceea ce-i oferă lumea
nu-l bucură cu adevărat
el, domnule doctor, el e cel căruia 
i s-au tăiat aripile, trebuia salvat
beții, droguri, femei
în ce măsură poate fi o pastilă uitarea 
de sine
un colac de salvare cu care nu ajungi 
la mal
 
expoziția de anul trecut
de la galeria X
(a existat doar o astfel de expoziție, 
au scris ziarele?…)
a fost organizată de el
autoportretul
tot el l-a cumpărat
l-a zărit mai târziu într-un ungher 
al bibliotecii
tabloul unde și-a pus în păr o crenguță 
de iasomie
 
cum să nu fie
cum să nu fie?...
 
zi noapte,
noapte zi
zilele s-au suprapus s-au încurcat
oameni pe care nu-i cunoaște au dat 
buzna în viața ei
îi zâmbesc mieros
suspect de familiari
simte o durere în piept
cer senin
vrea o gură de aer
va coborî la pâlcul de pini
 
El e
își vorbesc
dar de ce nu se înțeleg oare
în ce limbi
vorbele lui furate de freamătul pădurii
prin gura lui parcă au dat buzna iarba 
să vorbească cu ea copacii
îi este atât de dor 
ar vrea să fugă împreună undeva departe 
în lumea largă
de ce nu se înțeleg
de ce nu-l aude
de ce pleacă
ori nu-i mai pare atrăgătoare
lumea ei în care se pare nimic nu există 
cu adevărat
decât el
inima ei
pe care vor să i-o smulgă
de ce i se frânge sufletul
ca al unui copac lovit de trăsnet
arde totul în ea
mistuitoare
durerea
lăsând în urma ei pustiu –
un car de vreme
în care nu mai ești viu
nu mai ești viu
 
 
dragostea mea
 
nu ne auzim
 
vorbim vorbim
 
de pereţii lumii care ne despart
se lovesc asemeni unor păsări cuvintele 
în zbor
 
în calea spre celălalt
se aşterne o apă, o pădure
 
sălbatică
dragostea mea
un petic luminos
când mai apropiat când mai îndepărtat
printre crengi
 
ne-am regăsit?
 
mai am atâtea vorbe calde să-ţi spun
să-ţi ofer focul inimii 
lângă care să te încălzeşti
un popas
 
vorbeşti
în ce limbi?
apari dispari
cineva cunoscut necunoscut?
pari
 
iubirea mea
o pasăre înălţându-se spre cer
peste largul unei mari dezamăgiri