A vorbi despre figura poetică a Eugeniei Bulat, care apare în Veneția ca un dat, e cu siguranță o sarcină dificilă, care derivă nu atât din complexitatea poeziei sale datorată aspectului expresiv, cât din densitatea multilaterală ce structurează personalitatea poetei, care a reieșit dintr-un parcurs existențial definit de ea însăși drept „Evadata din Est’’.
Și totuși, încerc să citesc acest parcurs poetic tocmai pentru că acesta este mărginit în dimensiunea existențială de „Evadată din Est” de către poeta însăși.
Cine își amintește un pic istoria și cunoaște vicisitudinile unei mici țări, a aceleia care poartă astăzi numele de Republica Moldova (provincia română Basarabia), știe cu siguranță despre destinul acestui popor, despre condițiile de subjugare suferite de această lume, în mod special, în secolul douăzeci. Pe de altă parte, cine a avut o minimă ocazie, așa cum a avut subsemnatul, să cunoască spiritul acestei națiuni, incarnat în sufletul oamenilor, va descoperi corelația ce există în mod evident între poezie și evadare, cu referire nu doar la poeții declarați, ci, în general, la fiii acestui pământ.
Se poate înțelege atunci de ce această evadare se verifică și se definește, în mod special, în afara hotarelor naționale, în străinătate, în Europa (în Occident), Poezia însă se naște chiar pe Pământul lor, în însăși carnea lor, ca produs sublim de exportare, pentru că ea animă integral un popor care își cântă bocetul și își deplânge libertatea negată pe parcursul istoriei. Libertate, așa sau altfel, sterilă în prezent din cauza condițiilor politice care împiedică împlinirea unui vis, restabilirea demnității unui popor: reunirea lui cu Patria-Mamă, aspirația lui de a atinge o autonomie economică și o identitate etnică, culturală și politică.
Pe acest fundal se desface personalitatea E. Bulat, pentru că soarta sa a slobozit rădăcinile unei relevante mărturii poetice: mărturia unui „destin de evadat”, a unui „învins, evadat de prin Est”, similar destinului mai multor dintre conaționalii săi. Dar E. Bulat, dezrădăcinată din pământul său, despărțită de cei dragi, de afecțiunile sale cele mai profunde, găsește în pământ străin nu doar puterea să reia cetera sa, suspendată în ramurile salciei plângătoare, ci, așa precum poporul evreu în sclavie, să dea glas, cu pluralitatea corală a sentimentelor sale, unui cântec dezolant și plin, în același timp, de o mare și demnă voință de răzbunare.
Veneția ca un dat este prima ieșire tangibilă a acestui destin: Poeta adoptă Veneția drept primul punct de întâlnire dintre acest oraș și cântul său. De aici poezia „adâncului”, care erupe din spiritul său, străbătând din micile și neapăratele tuburi ale abisului.
 
***
E. Bulat intră în Veneția în vârful picioarelor, după ce a traversat furtuni și fulgere, descriind fără echivoc spațiul (în care se plimbă dezinvolt porumbeii) cu un semn aparent insignifiant: „De când lumea aici,/ de când lumea tereștri!.../ De parcă au uitat/ că au aripi,/ cu zborul ascuns în ei,/ ca și-n noi...” (pag. 15). Zborul, care este atât de ascuns, că prevestește foarte des însuși sensul adâncului (care nu este oare profunzimea cerului-albastrului-profund!?).
Dar apogeul profunzimii urmează imediat: patria, pământul, familia, copiii, prietenii, copilăria, amintirile: „Nimic nu mai contează acum, poate doar/că mai eşti, că vei fi!/ şi tu ştii,/ restul e joacă, ping-pong cu cretini/ care pradă popoare,/ ucid adevăruri, speranţe, culturi!…/ şi tu ştii” (pag. 20).
Impactul fără medieri, fără atenuări: evadatul își poartă condamnarea în interiorul corpului său, în carnea sa, dar și poetul se află tot acolo, înăuntru, ca și poezia sa, ca și destinul. Și atunci, – sfâșietorul „Acord final” (a se citi cu atenție), care adună într-o efigie sinteza nostalgiei și dezgroapă rădăcinile existenței trăite, deposedând poeta de ultima scoarță care a chemat-o la viață și a protejat-o. Aici, acum și întotdeauna, totul se revoltă. Și totul, în final, reintră sub violența imposibilității. Întâlnirea cu Veneția, abia întâmplată, a și înregistrat deja epilogul. Începutul și sfârșitul. Se intră, se iese. Ulterior, acest climax se repetă în fiece compoziție. Zborul ascuns  se închide din nou în abis! Dar poezia răsare. Întotdeauna!
A vorbi de un exod. În spate, mai mult nimic, doar devastarea memoriei... În față, – necunoscutul, nesiguranța totală și, cu certitudine, durerea. „!!Ca un călău îi vegheai insomniile,/ triumfând fericit,/când, agonic, !cu unghii înfipte în carne,/ scria poezii...” (pag.34).
„În Calle dei Boteri,/ scările urcă în salturi, abrupt (...)// E un fel de-a urca înspre sine, /lăsându-ţi în stradă grandoarea,/ şi  haina imună, inertă,/ străină de tot ce vei fi.” (pag. 35). Dar, „Ușoară și tu, ce ușoară (...). / !Şi, vai, ce vestminte în urmă-ţi…,/ ce spaime, orori, câte lacrimi,/ ce lumi dezbrăcate de sensuri,/ de farduri, de măşti, de culori…//...O, cine eşti tu, cine eşti, cine,/din haos din nou rechemată...” (pag. 35).
Această poezie, în fapt, aproape că scapă abordării mele: ea răzbate din adâncuri ancestrale, dinspre zările lumii. Această durere scapă percepției mele. Dar este, astăzi și întotdeauna, atât de legată de trupul suferinței! Trebuie să denunțăm, încă o dată, absurditatea problemelor noastre nerezolvate.
Din adâncul anihilărilor răzbate, apropiindu-se de dezvăluire, o sugestie, conștiința unei victorii umane: realizarea unei noi identități, conturate în tăcerea și izolarea exilului.
 
***
Ea, poezia, este instrumentul de excelență al Eugeniei Bulat, care exaltă atributele sale fundamentale: coerența existențială, modelarea visului și a speranței, aderența perfectă la adevăr, rigoarea versiunii sale asupra adevărului, severitatea exigențelor, fidelitatea răspunsurilor sale. Dar în obiectivitatea analizelor Eugeniei Bulat se evidențiază în mod particular intransigența și indisponibilitatea de a patina în jurul adevărului, care răzbate întotdeauna, tăios și inexorabil, prezentând de fiecare dată nota de plată. Mare, foarte mare. „Într-un cer nenăscut/ doar un spirit plutea (...). / ...!Acest gol prea egal e.../ înăuntru.../ și-afară... //...Într-un cer nenăscut/ doar un duh colinda,/ un daimon aievea,/o vrajă (...)/ Mă trezeam bântuită de faceri...// Un cavou transparent(...).// ... Și-nțeles-am atunci:/ voi concepe din duh...’’ (pag.38).
Poezia/paradoxul. Nașterile interioare, latente, fără apărare. Această poezie se deschide generozității misterului: „!Niciodată nu ştiu/ce deschid…/ Niciodată nu ştiu/unde intru…/ Întotdeauna într-o lume coaptă,/ cu cărări cunoscute,/ aproape uitate…” (pag. 42). Și atunci, poezia: „Ca o mireasă vine...,/ca o taină a lumii,/din moarte din nou deşteptată, /mătăsuri noi susurând/ dintr-un vechi Orient...// Vei merge spre ea/ tu,/ hipnotică pradă...,/ vei merge spre-limba-i-de-şarpe vrăjită/ cu-ochi-nemişcaţi...,/cre-me-niţi…” (pag. 49).
Depărtându-se de considerațiile sale asupra poeziei, precum în „Căderea de pe rază”, poeta râvnește spre plinătate și se revarsă în lume, peste candoarea frunzelor și exuberanța sa creativă, chemând la această împlinire întreg universul, atât de pregnantă și profundă este febrilitatea fericirii sale devenită sens, sentiment și lucruri create, că exclamă: „... Așa-cum-am-iubit-eu/ -nu-se-iubește, – copile./ !Te dezlocuiești” (pag. 61). Și atunci, lăuză și tristă, va privi îndărăt, suspinând: „Nu-mi-mai-e-foame!...” (pag. 61) și „Ușoară mă simt,/ mult prea ușoară,/ ca fumul.../ Scuturată de atâta viață,/ de atâtea vieți.../ Nici știam, Doamne,/ că am numai una./ În fața ei,/ ca un prunc dezolat,/ rămas singur” (pag. 63).
De la această paranteză creativă, Veneția, aproape cu jenă, se va da la o parte. Poeta însă și-a trasat deja ultimul act al Poemului său: Căderile.
 
***
Căderile...
 
Șapte, precum șapte sunt zilele Creației, incluzând repaosul: acestea sunt articulările Căderilor Eugeniei Bulat, ce par a parcurge îndărăt o antică, primordială, prodigioasă geneză. În epilogul cărții pare să apară, într-un prim-moment, abia perceptibil, ceva neliniștitor, care se strecoară în penumbra gândului și a imaginației: ceva tulburător, care se agită în densitatea înnorărilor inundate de percepția unei sfâșietoare dorințe de uitare. În abordările ulterioare, se topește gradual în suflet până și palpitația, spaima unei deconcertări, făcând loc unui soi de angoasă existențială, simptomelor unei ferme determinări către scufundare, către anihilare... Dar, denunțând capcana mortală – acea surdă, tacită, letală conspirație a puterilor mari ale lumii în dauna umanității vulnerabile (vezi Basarabia) – E. Bulat conchide: „Unde e salvarea?... În ce constă ea?... Nu există un alt răspuns: în creștinătate, în mioritism, în cuvânt ca vehicul pentru a mișca spiritul în lume”.
 
***
Logosul
 
Să rămâi în suspans în frântura cuvântului. El nu are glas: este creația liniștii siderale, dar ne poartă către Logos, referentul Creației. Logosul e cel care generează cuvântul, chiar dacă cuvântul (verbum) se amalgamează lucrurilor la fel cum acestea se amalgamează pajiștii umane și creează golul încărcat de cuvânt.
Pentru Eugenia Bulat Logosul cheamă poezia. El devine un fir-conductor al unei compoziții deosebite în comparație cu întregul cărții, aproape că un pariu, sau un joc. În fapt, la prima vedere, mersul metric trădează tentativa de a ieși din obișnuitul aspect formal al celorlalte poezii și − chiar din mersul lor expresiv aproape total aservit, obsesiv aservit – ca și cum ar umple cu vârf un rezervor și l-ar îndrepta către propriul adânc.
Această compoziție e nemiloasă, ea nu îngăduie respirația, pentru că e lipsită de pauze și fără reticențe. Ea nu deschide o trecere, pentru că fiece vers e ca și o priză electrică: toată doar treceri. Ea cheamă la o luptă crâncenă, la un litigiu neîntrerupt.
Amalgamează și absoarbe tot ce o completează. Este ca o floare carnivoră, care așteaptă ca prada să lunece în cupa-i. Numai Poeta cunoaște taina acelui palpitant ropot pe care-l proclamă: iată-l, „invadându-te iar,/ hăituindu-te iar,/ izbindu-te iar,/ din țărm în țărm,/din stâncă în stâncă,/ ca să cazi surâzând/− sferă perfectă −/ din formă în formă,/ din formă în formă...” (pag. 90).
 
***
Verdele
 
Imensitatea verdelui. Îl păstrez, larg, în pieptul meu. Rămâne acolo pentru totdeauna, discret și gentil, ca să aibă în grijă zbaterile mele pline de ardoare.
În acest context am putut să înțeleg poeta și mai profund! Pentru că se mișcă în elementul meu. În acest Regat ea pare să fi devenit și copac, și frunză, și munte, și înălțime a visului.
Niciodată așa precum în acest caz n-am visat atât de intens grandoarea lui Dumnezeu! Este pentru că poezia Eugeniei Bulat ca și când s-ar ridica dintr-o mare de frunze ale Verdelui, ale imenselor păduri: sus, către schitul fericirii, acolo unde Dumnezeu este Totul, în Toți. Întotdeauna. Unde visul Său este visul etern al ființelor umane.
Poeta își va manifesta predilecția către Verdele cel Mare, dorința de a se cufunda și dizolva în acesta: „... Se va desface verdele/ să-ncapă/ eterul care-am fost/ mustind de hume,/ ca vinul cel spumos/ într-o agapă” și „Se va desface/ Verdele cel Mare/ precum un piept de zeu/ călit de vânturi/ să mă adune într-o-mbrățișare,/ să mă absoarbă-n negrele-i adâncuri (...)// Se vor topi aripile-mi/ de-argilă,/ veșminte grele cum e greu/ pământul,/ lumina penetra-va/ fără milă/ veșmântul ultim/ ce-l mai port, cuvântul.// M-oi dizolva apoi/ într-o neștire,/ de verde absorbită,/ de pierzare,/ un abur fi-voi nud,/ plutind subțire/ pe râu în jos,/ un fum,/ un punct în zare.// Atunce doar m-oi regăsi în tine,/ iluzie,/ și vis,/ și moarte trează,/ parte din tot ce e/ și va fi mâine,/ din somnul Lui/ care etern veghează...”  (pag. 93).
 
***
Considerații finale
 
Ar fi de studiat și de analizat sub toate aspectele (estetice, metrice și de conținut) această poezie. Pentru că se intuiește cum, pentru toți, aceasta rezistă unui studiu sever prin relevanța și densitatea pe care, în totalitatea sa, o propune.
Înalte și viguroase, într-adevăr, apar elementele poetice, racordate la forma lor și administrate cu incisivitate și coerență. Avem în față o poezie potentă, departe de ezitările sentimentale, virilă, impunându-se cu autoritate, limpede în narațiunea sa existențială. De aceea, prin revărsarea ei pregnantă este, desigur, o poezie refractară la o posibilă lectură exhaustivă.
Aș dori, așadar, ajuns aici, să declar că poezia Eugeniei Bulat este o poezie care nu se citește: se trăiește. Nu se înțelege: se asimilează. Nu se cântă: se ascultă așa cum te-ai cufunda într-o simfonie. Nu se imaginează: se revarsă peste tine ca un film tridimensional.