Căldura verii l-a adus exact unde trebuia: la malul unui râu. Nu era un râu oarecare, ci unul în care puteai să te scalzi și să prinzi pește. Asta înseamnă să ai noroc. Râul se numea Nistru, iar orașul în care poposise eroul nostru era Soroca, care, în mod sigur, a lăsat în sufletul său o urmă… ei, cum o urmă? adică una singură! – așadar, ca să fie clar pentru toți, a lăsat urme adânci, ca albia Nistrului când malurile se apropie foarte tare unul de altul.
După primul an, studentul la jurnalism fusese trimis la practică la gazetuța locală, care își zicea Munca comunistă. În clipa pătrunderii în redacția sfidătoarei cacofonii, niște forțe oculte îl dirijară spre biroul secretarului general de redacție. Secretarul acesta general era mai mult o secretară, deoarece chiar așa, deosebit de măruntă cum era, avea toate însemnele unei femei. În fața ei stăteau aliniați alți trei candidați la gloria jurnalistică, colegii lui Adrian. Secretara generală aruncă o privire scurtă viitorilor ostași ai frontului ideologic, cum erau numiți ziariștii, și zise:
– Mergeți unde vi s-a spus, după care își înfipse degețelul în direcția lui Adrian: Tu rămâi la dispoziția secretarului general.
Asta însemna că stagiul de practică începuse. Secretariatul, o cameră de doi pe trei metri, nu dădea impresia că dorește să adăpostească o persoană în plus.
– Ai pervazul, îl îndrumă secretara.
Pervazul era lat, ca la toate casele vechi, așa că putea servi ca masă de birou. Dar nu și ca suport pentru orgoliul unui viitor mare ziarist în devenire.
Adrian luă un scaun și se așeză lângă fereastră în așteptarea indicațiilor, care întârziau. Ardea de nerăbdare să înceapă activitatea. În birou intrau și ieșeau colaboratori ai redacției, dădeau buzna fel de fel de indivizi cu anunțuri și pretenții, așa, un du-te-vino aparent fără noimă, din care urma să se înjghebe Munca comunistă. Deși tușise de câteva ori, după părerea lui, cât se poate de semnificativ și suficient de tare pentru volumul de aer pe care trebuia să-l facă să vibreze, secretara generală își căuta de treabă, fumând îndrăcit și răstindu-se la toată lumea. Pe el nu-l lua în seamă. Doar când a dat să aprindă și el o țigară, aceasta a făcut un gest vag să iasă naibii din încăperea care și așa plesnea de fum…
Pe la șase de seară, presiunea asupra reședinței secretarului general de redacție încetă brusc. Femeia mică se întinse pisicește, cuprinsă de o stranie voluptate, scoțând și un chițăit, și atunci parcă îi remarcă prezența. Chiar avu aerul că face eforturi să-și amintească cine-i individul și ce dorește.
– Cum te cheamă? întrebă ea.
– Adrian.
– Adrian? Nu ți-ar plăcea să fii… Andrei… Andriușa… Andreica… Parcă-i tot un drac? Ce zici?
Adrian nu putea spune dacă dracul unu este identic cu dracul doi, dar cunoștea acest nărav de a modifica orice nume în maniera convenabilă rostirii rusești, așa că murmură ceva neinteligibil…
– Mergem, zise ea un pic mai târziu, cu acel glas învăluitor al oamenilor între care există vechi înțelegeri. Luat prin surprindere, Adrian o urmă fără să întrebe nimic.
Soarele era încă sus și bătrânul oraș, călcat de toate lepădăturile și vagabonzii, ca orice oraș de graniță, se lăfăia sub razele lui. Găsiră o masă la o terasă de lângă vechea cetate, având și priveliștea Nistrului sub ochi.
– Uite ce-i, îi spuse ea, sper să nu te superi dacă vin și două prietene de-ale mele?
Adrian tresări. Banii pe care-i avea nu i-ar fi ajuns nici de o limonadă pentru amândoi. Oricum, onoarea lui de cavaler în proces de înfiripare era în pericol de moarte. Înainte să reușească să îngaime ceva, apărură fetele și secretara de redacție făcu prezentările:
– Ea este Pianista. Are și nume, tătăresc. Nu ți-l spun, oricum n-ai să-l poți articula. Asta-i Natașa Bocikina, studentă. El este Adrian… m-m-m… discipolul meu… Eu, se înclină ea teatral în fața lui Adrian, sunt Tatiana Zaplecinaia, preaplecata slugă a dumneavoastră. Fetele îmi zic Tania și mi-ar plăcea să-mi zici și tu la fel.
Comandară vin roșu, două sticle, nu înainte ca Adrian să fie întrebat dacă nu preferă votca. Adevărul este că în situația în care se afla n-avea de ales.
– Votca nu face bine bărbaților, comentă Pianista. Vinu-i altceva…
Pianista și Natașa Bocikina plecară să se spele pe mâini și Adrian vru să-i comunice Taniei cum se prezenta momentan situația sa financiară. Între timp, chelnerița veni cu vinul și fursecurile, aruncându-i lui Adrian priviri pline de o semnificație neînțeleasă.
– Vrei să știi cine suntem, cu cine te-ai legat? întrebă Tatiana, văzându-l transpirat, probabil de încordat ce era.
– Nu, ba da…, se bâlbâi tânărul.
– Suntem tranzitorii, îi comunică Tatiana. Nu știi ce-i asta? Niște ciurlani, pe care vântul îi poartă de colo-colo. Vântul istoriei, firește!
– Nu înțeleg! Cum vine asta?
– Simplu. Pianista este aterizată forțat, după repartizare. Vrea, nu vrea, trebuie să dea statului trei ani. Legea! După asta, pune coada pe spinare și caut-o la Moscova.
– Aha…, pricepu Adrian.
Amalgamul de popoare din Uniunea Sovietică trebuia amestecat în permanență, uneori cu o violență de nedescris, altfel se produceau stratificări nedorite, care în timp puteau deveni periculoase. Amestecul de populație era o soluție și se făcea prin cele mai neașteptate metode, ca și prin transplanturi absolut incompatibile, inclusiv prin trimiterea forțată la muncă a absolvenților în zone geografice și lingvistice despre care aceștia auzeau pentru prima dată… Comparația cu ciurlanii… hm, nu era lipsită de sens…
– Natașa este studentă la Pskov, continuă Tatiana. Și chiar se mărită cu un profesor de acolo. Este orașul ei natal.
– De unde s-a luat, aici? Rude?…
– Taică-său este militar. Militarul își ia pușca sau tunul – ce are, și merge unde i se ordonă. Natașa este în vizită la părinți. Clar?
Tânărul rămase cu o întrebare mută în priviri, deoarece nu îndrăznea s-o arunce în dulcea melancolie a serii.
– Eu? Se observă că nu-s… după repartizare? Sunt exilată. Mi-a mai rămas un an de surghiun.
Lui Adrian nu-i plăcu că un secretar general de redacție se afla în exil, aceasta presupunând grave abateri de la lege, și vru să știe mai multe, dar iarăși nevenindu-i la îndemână să tulbure așezarea lumii în amurg. Tatiana însă își continuă discursul:
– O contradicție cu codul moral al constructorului comunismului. M-am încurcat cu un boss de la partid, însurat acesta, drept care am fost expediată la reeducare… Republicuța moldovenească este un loc ideal pentru o treabă ca asta. Aici, dacă se află că ești din Rusia, gata, toți se balonează de respect pentru tine și le piere piuitul, parcă-s șoricelul în fața șarpelui boa… Straniu, continuă ea, aici se văd țigani, de parcă cineva ar vrea să ne amintească exilul lui Pușkin, ca într-o farsă, se văd ovrei stând la soare, se văd tot felul de trântori de strânsură, numiți generic ruși. Dar nu se văd moldoveni… Unde-s moldovenii, unde-i nația titulară, de ce nu se aud?...
– Or fi la muncă…, răspunse evaziv Adrian.
– Ceilalți trag chiulul, prin urmare? Mare atenție la ce spui…
Viitorul mare ziarist lăsă întrebarea fără răspuns, considerând că-i mai sănătos așa.
Petrecerea s-a desfășurat pe două paliere. Pe unul fetele pălăvrăgeau în legea lor, lucruri cărora Adrian aproape că nu le prindea sensul, iar pe altul – Adrian însuși, cu gândurile lui, neînțelegând ce caută acolo. Din când în când, parcă luându-și de seamă, fetele revărsau asupra lui o porție zdravănă de complimente, cu înțeles ambiguu, după care chicoteau și uitau imediat de el.
Tatiana achită nota, fără a lua în seamă protestele gălăgioase ale celorlalți, gata să contribuie și ei. După multe pupături, la care Adrian participa ca martor, se despărțiră.
Problema lui Adrian era că nu știa unde să se aciueze peste noapte. Intenționase să se învoiască pentru a-și căuta un adăpost, dar secretara de redacție fusese prea ocupată ca să îndrăznească s-o deranjeze.
– Ei, zise Tania, ce stai ca o momâie?
Văzând privirea neînțelegătoare a lui Adrian, îi explică:
– Dormi la mine. N-ai înțeles atâta lucru? Cred că nu-s prea bătrână ca faptul să te scandalizeze?
– Nu, de ce?…, se bâlbâi Adrian. Cum se poate, nici vorbă…
– Pianista și Natașa sunt mai tinerele, bineînțeles, zise Tania provocator. Eu însă am achitat consumația! Așa că mi-ai revenit pe drept… Te-am plătit! Ce, nu-ți place!? Glumesc, firește! Nu fi prost!
Probabil, în clipa aceea Adrian arăta deosebit de bleg, așa că tânăra femeie îl tipări cu palma pe obraz și îl încurajă:
– Fleacuri! O să te obișnuiești, dar vezi să nu-ți intre în obișnuință, făcu ea un calambur, după care îl luă de mână și îl trase după dânsa. S-a hotărât! Azi dormi la mamocika!
Mamocika, pe rusește, nu înseamnă chiar mamă, este mai mult felul de a cocheta al femeilor când se confruntă cu un bărbat care va ajunge cu întârziere la vârsta lor. Oricum, mămicuța Tania avu grijă să-i aștearnă patul și să-l trimită să se spele înainte de culcare. Era cu doar unsprezece ani mai mare decât Adrian și nu crezu că-i un păcat de moarte să se culce lângă el, neavând nici alt pat și știindu-se că în luncile marilor râuri nopțile sunt răcoroase.
Nu este exclus că același instinct matern a ghidat-o când a plecat la serviciu și l-a lăsat dormind.
Adrian a venit la redacție pe la unsprezece. Privirea glacială cu care îl întâmpină secretarul general îi dezlipi zâmbetul de pe față. Văzând trupul mărunțel, de helge, se întrebă dacă este același cu al neastâmpăratei și generoasei ființe de astă-noapte.
– Acum se vine?! întrebă scurt mica femeie și îl expedie imediat după țigări. Îi impuse un ritm accelerat până la sfârșitul programului, trimițându-l în diverse misiuni la instituții, întreprinderi sau după te miri ce. Orice manifestare de tandrețe părea că-i stârnește repulsie. Femeia asta nu-i normală, își zise Adrian, enervat de hărțuiala la care era supus. Nu degeaba a ajuns fată bătrână pe străzile Sorocii.
Seara porniră cu pas de promenadă spre terasa de lângă cetate. Cele două prietene îi așteptau deja acolo. În drum, Adrian încercă să afle din ce sfere înalte se parașutase Tatiana pe meleagurile sorocene.
– De Piter ai auzit?! Nu de Leningrad, de Piter…, întrebă ea răstit. Nopți albe și celelalte dulcegării…
Piter și Leningrad erau la aceeași distanță de la alt capăt de lume. Adrian aștepta continuarea, dar se pare că Tania încheiase subiectul.
Ciocniră primul pahar în timp ce era discutată o carte tipărită clandestin, semnată de o anume Elena Blavatsky, care era cumva legată de Pskovul Natașei și chiar rudă îndepărtată a acesteia. Prietenele luaseră obișnuința să discute în fiecare seară despre mistici, misticism, reîncarnări și despre nu se știe de ce insondabilul suflet rusesc, așa că Adrian trebuia să lupte eroic ca să nu se lase doborât de somn.
– Taniușa, zise Pianista fără nicio nuanță de batjocură în glas, nu-i da și tu băiatului prea mult de lucru. Este tânăr și are o viață întreagă de muncit!
– Ce vorbești, răspunse aceasta. Face doar ceea ce poate…
Apoi, zilele se amestecară. Colaboratorii plecau în concediu și pe umerii lui Adrian căzură tot mai multe sarcini. În aceste condiții, secretarul general, în persoana Taniei, găsi modalitatea legală să-l remunereze și faptul acesta spori elanul tânărului ziarist. Căldura era tot mai insuportabilă. Adrian izbuti de câteva ori să meargă la Nistru la scăldat, asistat de cele trei amazoane. Tatiana, cum era plăpândă și aeriană, în prezența lui Adrian părea și mai mică. Careva șmecher o poreclise femeie de buzunar și eticheta se lipi imediat… Un minuscul bibelou chinezesc – asta era! Toată ziua făcea lucruri ridicole, absurde, inutile, iar la căderea nopții bibeloul de porțelan se prefăcea într-o crăiasă a iubirii și îi aparținea numai lui. Era pentru prima dată stăpânul unei astfel de jucării și lucrul acesta dădea bine la orgoliul de bărbat.
Fără să fi dorit, se atașase de Tania și anunțul ei că pleacă pentru cinci zile în capitală îl surprinse neplăcut, chiar îl descumpăni.
– Te las pe mâini bune, îl liniști ea. Până la întoarcerea mea, fetele o să aibă grijă de tine.
Avea cheile de la cămăruța Tatianei în buzunar, dar nu văzu niciun motiv să nu accepte când Pianista îl invită la dânsa. La redacție treburile mergeau bine. Este adevărat că, chiar de la distanță, Tania ținea sub control strict procesul care făcea posibilă apariția vajnicei gazetuțe. Peste cinci zile, Pianista găsi de cuviință să-i reamintească:
– Deseară ne vedem la terasă. N-ai uitat că azi se întoarce Tania?
La drept vorbind, cam uitase. Avu un atac de panică și veni la întâlnire aproape leșinat de emoție. Când le văzu pe cele două femei discutând prietenește, o adâncă nedumerire i se așternu pe chip. Nu se scuipau, nu se trăgeau de păr, nici urmă de rivalitate sau invidie… Avu bizara senzație că este un obiect care trecuse firesc de la un proprietar la altul, dacă nu cumva fusese inclus în lista tristă a sclavilor… sexuali. Femeia mică pur și simplu nu-l mai lua în seamă. Supoziția se confirmă la sfârșitul agapei, când Pianista îi dirijă clar traiectoria spre casa ei.
După două zile de suferință, încercă să prezinte relația cu Pianista ca pe un accident regretabil, cu posibilitatea unei reparații.
– Stai liniștit, îi zise Tania. La Piter am fost acuzată de comportament amoral, nu vreau s-o pățesc și aici.
Omul este un animal bizar. În clipa când, după toate le­gile, ar trebui să moară de rușine, el devine obraznic și are revendicări nefirești. Adrian veni la redacție și ceru să fie trimis pe teren, în vâltoarea evenimentelor, cum s-ar spune.
– Soroca este un oraș plin de lucruri minunate, zise el, ca și împrejurimile. Nu mai vreau să stau la secretariat!
Mica femeie cu funcție de secretar general, adusă de vântul istoriei tocmai de la Leningrad, îl privi ca pe o curiozitate locală și îi dădu următoarea explicație:
– Ceea ce ne interesează este viața de partid, întrecerea socialistă și realizările cincinalului în curs. Minunile contează mai puțin, ca să nu zic deloc. Vrei, nu vrei, va trebui să ții cont de necesitățile gazetei.
Astfel Adrian avu ocazia să cunoască eroii muncii și să vadă pe viu cum se construiește comunismul. Nu era ceva spectaculos, nici măcar interesant. Încercă iarăși să fie de folos în cadrul secretariatului și Tania îl acceptă fără niciun reproș. Seara mergea cu ea la terasa de lângă cetate, iar noaptea și-o petrecea în compania Pianistei. Bizarul, la prima vedere, cvartet se simțea excelent și nu avea nevoie de transfuzii din exterior. Cu îndrăzneala fermecătoare a vârstei sale, Adrian povestea anecdote și întâmplări mai fără perdea, petrecute la el în sat, ceea ce le distra nespus pe companioanele sale venite din lumi în care obiceiurile de aici păreau nevinovate jocuri de copii. Acum făcea parte din gașcă, era, cum s-ar zice, de-al lor, și ele își permiteau să vorbească față de el intimități pe care orice femeie evită să le spună în prezența unui bărbat.
– Băiețelul nostru se maturizează văzând cu ochii, comentă Natașa Bocikina, care era cu doar doi ani mai mare decât dânsul. O să ajungă departe…
– Ai observat, în sfârșit, zise Pianista. Cu măritișul tău, nu mai ești în stare să vezi nimic. Uite la afurisita asta de chelneriță cum îl mănâncă pe Andriancik din ochi!... Precis că are nevoie de niște zgârieturi pe față!
Într-o zi, probabil amintindu-și de elanurile lui nerealizate, Tatiana îi propuse lui Adrian:
– Ce-ar fi să faci un reportaj despre comunitatea țigănească? Să se vadă grija partidului și a statului nostru față de această etnie minoritară asuprită de veacuri. Clar? Chiar dacă miroase a pute, trebuie să fie un reportaj optimist, încheie ea.
Ideea i se păru lui Adrian foarte productivă. Citise undeva că țiganii veniseră în Europa de pe undeva din India. Și tocmai erau în vogă filmele indiene cu scene sfâșietoare sau de un exotism debordant, petrecute în peisaje luxuriante, cu îndrăgostiți tragici care cântau, dansau și mureau în palate luxoase și apoi aveau reapariții pe cât de mistice, pe atât de incredibile… Nu se putea ca țiganii să nu fi adus măcar ceva din vraja nesfârșitelor veri indiene… Intrigă, amor până la cer, răfuieli sângeroase…
Viața reală a țiganilor din Soroca nu avea nimic exotic, iar straiele colorate țipător nu făceau decât să ascundă mizeria existenței… Strălucirea aurului bulibașei și alor săi era întunecată de sărăcia lucie a celorlalți. Cu tot efortul depus, reportajul lui Adrian nu fu pe placul Taniei și ea îl trimise la coș cu expresia că ar fi scăpat de ceva care putea s-o murdărească.
– Prea te-ai întrecut în comparații. Vara indiană, căldurile și seceta de la noi, bătăi, sclavie, orgii, petreceri, răpitul mireselor… Hai-hai! Dacă o ții așa, degeaba spune Natașa că ai să ajungi departe… Noi avem aici și o închisoare cu regim sever, n-ai vrea să scrii un reportaj despre romanticii de la drumul mare, despre condițiile în care trăiesc deținuții care sabotează regimul nostru progresist? îl luă ea în derâdere.
Adrian negă că ar nutri această intenție și încercă să-i explice cum stau lucrurile.
– Scumpule, дорогой, îl întrerupse ea necruțător, eu sunt aici pentru ispășirea pedepsei… Organele sunt cu ochii pe mine. Cu astfel de reportaje, nu pup reabilitarea nici peste o mie de ani. Facem abstracție de incident și considerăm că ai susținut practica cu brio… Ai fost chiar foarte bun! Uite onorariul care ți se cuvine pentru muncă. Și nu uita că astăzi este rândul tău să faci cinste.
Suma era destul de importantă și Adrian, în maniera săracilor care se trezesc îmbogățiți peste noapte, își permise să fie risipitor. La un moment dat, se chercheli și începu să-i povestească Natașei Bocikina niște năzdrăvănii lipsite de noimă, pe care le mai și inventa din mers. Între timp, Tania și Pianista plecară fără ca el să observe.
– Mă conduci puțin? întrebă Natașa Bocikina. Mâine am o zi importantă. Vine mirele meu. Trebuie să-l întâmpin cum se cuvine!
Casa Natașei se afla destul de departe, pe o costișă, și pe la mijlocul drumului Adrian aproape că se dezmetici din mahmureală. Își zise chiar că pe lumină de aici se deschide o nemaipomenită priveliște asupra văii Nistrului și a întinderilor de peste râu… Încercă să fie galant și, când ajunseră la poartă, îi luă mâna și i-o sărută cu delicatețe. Era semnalul că a sosit ora la care oamenii de treabă se despart. Fata chicoti și tresări înfrigurată, refuzând parcă să se conformeze evidențelor, și îl chemă în casă.
– Dacă tot ai venit până aici, intră, îi spuse ea cu un mic gâfâit de emoție sau, poate, în derâdere. Am niște părinți foarte ospitalieri.
Casa era mare, dar înjghebată cumva de mântuială, ca de mâna unui militar care se apucă de toate și utilizează materiale cărora doar prin cine știe ce concurs de împrejurări le fusese dat să se întâlnească. Impresia generală era că strania construcție nu are nici cea mai mică șansă să ajungă vreodată la o finalitate, măcar și aproximativă. În veranda excesiv de spațioasă se afla un bărbat care părea atât de preocupat de verificarea ustensilelor pescărești, încât îi privi neînțelegător câteva clipe și abia după asta le răspunse la salut.
– Papa, zise Natașa Bocikina, băiatul ăsta o să doarmă la noi.
Adrian avu o reacție de surpriză, dar Natașa îl calmă, zâmbindu-i încurajator.
–Dacă l-ai adus, este clar că o să doarmă. Crezi că poate bea o votcă cu maiorul?
Maiorul, firește, era chiar el: adică, să se știe că nu-i un fitecine! În timp ce ei băură votcă, Natașa așternu patul de pe verandă. Când taică-său ieși pentru o clipă, ea îi șopti repede:
– Acuși o să plece. Încearcă să nu adormi.
Natașa dispăru în adâncul casei, de unde se auzi și glasul altei femei, cu care discută îndelung. Deși n-o văzuse, bănuia că trebuie să fie maică-sa. Între timp, veni o mașină, maiorul îi strânse lui Adrian mâna, lăudându-l pentru nu se știe ce merite, și plecă, nu înainte de a-i spune cu un fel de admirație neghioabă în glas:
– Zău că ești dat dracului!
În una din camere discuția dintre fiică și mamă continua, periodic crescând sau scăzând în intensitate. După toate probabilitățile, pe Adrian l-a furat somnul, deoarece, cumva neașteptat, o descoperi pe Natașa lângă dânsul.
– Chiar te măriți? o întrebă el.
– Bineînțeles, confirmă ea, strângându-se la pieptul lui. Este un lucru hotărât.
– Și o să faceți nuntă?
– Bineînțeles.
– Dar eu… cum rămân? întrebă el iarăși.
– Rămâi cum ești. De data asta ai întârziat. Nu te pot lua la nunta mea. Înțelegi, uneori oamenii întârzie, corabia a plecat, abia se mai zărește, și nu mai este nimic de făcut. Nu te întrista. Tu ai altă nuntă, așa că așteaptă nunta ta.
– Nu se poate de schimbat nimic?
– Nu! Simți cât de tare te iubesc?
– Și eu, zise el. Dar am întârziat.
Se iubiră ca într-un fel de delir. Mai exact, se iubiră ca pentru ultima dată.
Adrian adormi aproape instantaneu și parcă tot atunci se trezi. Se ridică în capul oaselor și simți că îl cuprinde un fel de sfârșeală. Fata dormea dusă. Ce căuta el aici? Coborî încet din pat și se îmbrăcă pe dibuite. Când descoperi ușa de la intrare, mama Natașei îl întrebă din întuneric:
– Pleci?
Adrian mormăi ceva nedeslușit.
– Închide ușa strâns, îi dădu de grijă glasul.
…Se simți dintr-odată golit. Mai bine zis, și golit și dezgolit. Simțea cum dimineața răcoroasă îl învăluie, de parcă ar fi fost completamente despuiat de haine, precum în prunc mare care urmează să fie înfățișat oamenilor la botez. Sau ca un mort eliberat de țoale și de convențiile omenești… Totuna! Goliciunea de la suprafață se lărgea în interior, înlăuntrul lui, încât avu impresia că se apropie de înțelegerea vidului cosmic așa cum îl percep cosmonauții.
– Ce naiba s-a întâmplat, se întrebă. Atâta timp orașul acesta a fost plin de viață, viața dădea peste margini de prea multă ce era și iată… Iată, ce? Vom vedea, dacă va fi ceva de văzut…