Teo Chiriac scoate, după o pauză îndelungată, o nouă plachetă de versuri, Monstrul sacru (Scările lui Teo). Îi recunoaştem discursul poetic distins, elaborat după legi asemănătoare ştiinţei. Punând la socoteală prefaţa scientistă şi moto-ul complex, ne aflăm în faţa unei cărţi care nu reclamă o lectură facilă.
În Prefaţă (Prefaţă după o Postfaţă), scriitorul îşi susţine doctrina stilistică prin apel susţinut la filozofie, la Heidegger. Este vorba de prolegomenele acestuia intitulate Postfaţă la „Ce este metafizica?”, publicate la mai mulţi ani de la apariţia lucrării pe care o prefaţează atât de tardiv. Teo Chiriac spicuieşte ideile filozofului german în care este exprimată filiaţia dintre gândire, filozofie şi poezie, între gânditor şi poet. Citatele heideggeriene se lasă cu greu comentate în lipsa unui context adecvat, strict filozofic, fenomenologic. Teo Chiriac reproduce o expresie aforistică: „Exigenţa supremă e singura care  reuşeşte să vizeze cu adevărat esenţa omului” sau alta: „Gânditorul rosteşte fiinţa. Poetul numeşte sacrul”, ca până la urmă prefaţa să se topească într-o pledoarie pro domo, anume despre supremaţia limbii care vorbeşte, limba ca instanţă premergătoare omului, limba „care face cu putinţă vorbirea acestuia” (p. 6). Deducem că poezia ar fi în primul rând expresia acestei limbi, limbajul în sine, cum afirma şi Coşeriu. Prefaţa se încheie, pe urmele lui Hölderlin, cu un imn adus poetului „atins de ciumă” „în dulcea provincie sinucigaşă”. Prefaţa e până la urmă o încercare de a mixa idei filozofice, crezul său poetic şi realităţi sumbre. Ea lasă impresia unei strecurări atente printre amfore fine, cu riscul de-a atinge măcar una.
Observ şi în volumul recent al lui Teo Chiriac, după o modă a timpului, o aglomerare de fragmente în cadrul moto-ului. Primul e o explicaţie a lui Einstein asupra propriei teorii a Relativităţii, formulată definitiv în 1916. (Cartea marelui fizician va mai figura în calitate de motiv al poemului Scările lui Teo.) Al doilea e un crâmpei din Faust-ul lui Goethe, în care este invocat motivul romantic al dublului şi dedublării. Al treilea e o bucată dintr-o epistolă a apostolului Pavel despre Hristos, în care sunt relevate aspecte ale divinităţii rostirii.
Prefaţa şi triada de citate ar fi trebuit să fie, în viziunea autorului, o cale de acces, deloc uşoară, în meandrele poeziei sale.
Placheta are o structură geometrică. Există un poem cu rol de intrare („Cântecul de trezit viaţa”) şi altul cu rolul de ieşire („Cântecul de adormit moartea”).
Mai trebuie adăugat că volumul are mărimea unui album, cu numeroase desene în interior aparţinând lui Mihai Bacinschi. Grija pentru aspectul grafic era vizibilă şi în celelalte sale cărţi de până acum.
Teo Chiriac e la a patra culegere de poe­me, înaintând fără grabă, cu viteza unor autori precum Montale.
Volumul de debut, Lucrare de control (1987), a apărut în seria „Debut”, cu o prefaţă obligatorie, cum se obişnuia în acea vreme. Într-un stil datat istoric, ce denotă nesiguranţa Perestroikăi gorbacioviste în Moldova sovietică, Grigore Vieru, prefaţatorul, îi urează un bun venit tradiţional, semnalând metaforismul încărcat al tânărului confrate de condei, ca reacţie la „soiul de speculaţie şi demagogie tematică a perioadei ce se lasă cu greu învinsă”.
A doua carte, Salonul 33 (1989), este urmată de o postfaţă a lui Eugen Lungu, care, la fel, remarcă suita de metafore ce îmbracă problematica existenţială perenă sau momentană.
Cu excepţia cărţii de debut – seria fiind în general insipidă –, celelalte au un aspect grafic bun, chiar strident. Salonul 33 reproduce Cristul lui Dali, comentat savuros de postfaţator. Pe coperta întâi a celei de a treia plachete, Critica iraţiunii pure (1996), apare un personaj într-o ţinută vestimentară asemănătoare cu a cardinalilor romano-catolici sau poate a unor clipuri ale formaţiei Pet Shop Boys.
Primele două volume de versuri reprezintă un creuzet, în care irizaţiile de originalitate căutată se împletesc cu reminiscenţele de lectură şi cu instanţe fruste de realitate într-un proces continuu de asimilare, de căutare a organicului. Imaginile în care trupul e „gara arhiplină şi impură”, iar Cronos e un ogar „cosmic înfometat” sunt însuşite de poet în demersul său (post)modernist şi plasate alături de admiraţia sa faţă de „marele poet îndurerat” sau pentru a-l deplânge pe Dumnezeu „pe bulevardul Lenin colţ cu Piaţa”. În cadrul acestei amplitudini destul de mari îşi vor găsi loc şi unele gratuităţi şi imensităţi, dacă excludem supoziţia că ar fi vorba despre o autoironie a poetului: „nefericită, zic, această comparaţie/ între viaţa mea şi troleibuzul/ cu majoritatea tichetelor/ neperforate” (Salonul 33, p. 50).
Începând cu Critica iraţiunii pure, Teo Chiriac descoperă poemul de largă respiraţie, pe care îl vom regăsi şi în recentul volum. Nu e însă poemul lung al lui Mircea Cărtărescu, săltăreţ, neastâmpărat, jucându-se cu toate cuvintele limbii române sau jonglând cu gravitate, pe o roată ferris. Teo Chiriac e mai aproape de o epopee modernă decât de una ludică: „Dumnezeu răspândea un miros cumplit de faună şi floră/ deseori cum stătea înfăşurat în amurg şi răsărit totodată/ scotea ceasul de buzunar îl ducea atent la ureche:/ merge” (p. 7). Există aici o adevărată pasiune pentru metaforele şi simbolurile ermetice ori se poate vorbi de o tendinţă de a-şi crea un vocabular propriu, manieră răspândită printre poeţi: „îngerul diluvian”, „limbaj orizontal”, „limbaj vertical”, „dialectica inversă”, „marele creier”, „părul de aur al morţilor”, „sexul poeziei” etc.
Poemele din Monstrul sacru reprezintă nişte poveşti filozofice, cu elemente mitologice sau religioase. Imaginaţia este debordantă, fără a fi urmărită o poantă sau măcar o finalitate clară. Pe alocuri, dis­cursul poetic alunecă în unul metapoetic.
Chiar dacă nu avem o ruptură tranşantă între volumul recent şi ceea ce a scris înainte Teo Chiriac, penultima plachetă servind drept punte de legătură, totuşi trebuie făcută diferenţa necesară. Însuşi poetul recunoaşte schimbarea: „Pentru mine nu imaginile-şoc sunt prioritate ci cuvântul” (p. 17). Dar mai întâi de toate, Teo Chiriac îşi rafinează limbajul poetic. Nu mai sunt admise scăpări, la care asistam îndeosebi în primele două cărţi. Autorul Lucrării de control îi mai poartă memoria lui Grigore Vieru, care, în pomenita prefaţă, l-a situat în imediata vecinătate a lui Nicolae Popa şi Arcadie Suceveanu.
Poemele reprezintă adevărate exerciţii de virtuozitate lingvistică. Teo Chiriac rămâne, în fibra sa, un nichitastănescian, care încearcă până unde poate ajunge flexibilitatea cuvintelor. Uneori se face trimitere directă, alteori se urmează doar modelul oricând recognoscibil: „Inventează-mă şi îndrăgosteşte-te de mine/ Pe drumul nesfârşit al cunoaşterii de sine” (p. 21). Icoana lui Stănescu poate părea vetustă într-o epocă în care modelele se succed atât de rapid.
Teo Chiriac se întoarce, în volumul de faţă, la cantabilitatea versului, păstrând chiar şi rima. Sufocat de numeroase semne şi simboluri, el cultivă o poezie în fond cerebrală, dezvoltând ideea abstractă. Evaziunea din propria metafizică este realizată prin fixarea frecventă a unor repere domestice. 9 Scări ale lui Teo, un fel de reflex al celor 11 Elegii ale lui Stănescu, denotă o mare sete de comunicare. Urcarea fiecărei trepte înseamnă un nivel de împlinire de sine. Iar comunicarea e cheia de boltă a acestei împliniri. Dacă Dante era însoţit de un simulacru al lui Virgiliu, poetul nostru are în preajmă doar spiritul tutelar al cărţilor, o carte de căpătâi fiind memoriile lui Einstein „tipărite de Humanitas”. Ideea este de a ajunge cât mai sus pe această scară improvizată şi de a contempla de acolo imperiul de umbre al literelor, de acum şi dintotdeauna: „Iar imaginile arătate mie acum sunt demne Doamne de/ marea Ta poezie” (p. 41). Scările lui Teo e rescrierea literară a Genezei, în care „Adam nu ar fi greşit”. Purtat de Einstein, personajul liric întreprinde o călătorie spre Logos, „echilibrul perfect/ Între real şi ireal Între voinţă inteligenţă afect –/ Liniuţa de legătură între antinomii-dihotomii/ Cuvântul ultim ce leagă morţii de vii” (p. 81).
Specificul/dezavantajul acestor megapoeme constă în faptul că viziunea pe care se sprijină demarează greoi, fiind frânată şi de limbajul geometrizat. Odată depăşite, obstacolele devin un ritm al poetului Teo Chiriac: „Vin – pelerin – din marile tradiţii/ Unde părinţii sunt mai aproape decât dinţii/ Unde cuvintele pot să redevină oameni de lumină/ Unde numai prin văz se satisfac poftele cele trupeşti/ Iar copiii de lumină se nasc – din Lumină – doar dacă iubeşti” (Peripeţiile creaţiei); „Urc din tată în fiu Din tată în fiu –/ Din tatăl care sunt în fiul care o să fiu –/ Urc din vreme în vreme Urc din vierme în vierme/ Deşi în vierme e încă devreme iar în vreme – e târziu” (Scara a opta).
___________
Teo Chiriac, Monstrul sacru (Scările lui Teo), Editura ARC, Chişinău, 2009.