Parteneri

Un spaţiu cu cinci dimensiuni

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un spaţiu cu cinci dimensiuni

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Probabil i-aţi văzut – câţiva oameni care cântă la tot felul de instrumente stranii la intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Puşkin. Unii ar spune că ei arată la fel de straniu ca şi instrumentele pe care le fac – şi la care experimentează tot felul de ritmuri. S-ar părea că nici nu le pasă de bancnotele de un leu pe care le pun într-un rucsac deschis trecătorii.
 
Unul dintre ei are o barbă care aminteşte de cea a unui călugăr şi pleata trecută de jumătatea spatelui. El se lasă cel mai puţin afectat de reacţia oamenilor din jur. De obicei, cântă la instrumente de percuţie – şi îi plac ritmurile rupte, sacadate. Cineva îmi spunea odată că există vreo 60 de tipuri de sunete pe care le poţi scoate dintr-o tobă. Sunt sigur că el poate mai mult de atât. Îl cheamă Saşa.
 
Altul are ten măsliniu şi poartă pe cap un fes arab. De obicei, când se întâmplă să fiu prin preajmă, ţine un ritm stabil la un instrument arab de percuţie. Uneori ia în mâini un fel de lăută mică acoperită cu blănuri şi ciupeşte corzile cu o pană făcută dintr-o cartelă de telefon. Alteori se apropie de microfon şi cântă cu voce tare – un sunet gutural – ceva între o melodie gregoriană şi o incantaţie şamanică. El schimbă cel mai des instrumentele. Îi spune Serghei.
 
Altul gâfâie uneori în microfon – uneori strigă în timp ce cântă – expresia de pe faţa lui se schimbă cel mai des, un fel de explozii emoţionale. Instrumentul lui favorit e o tobă mare, cu carcasa făcută din lemn. E cel mai rezonant instrument pe care îl au ei acolo – sau poate e doar felul în care bate el. Îi spune Alexandru.
 
Uneori între ei apare şi o fată – Dina – care se joacă din când în când cu un instrument căruia îi spune toiagul ploii. E un fel de tub închis, umplut cu nişte seminţe speciale. Atunci când îl mişti, seminţele din el se agaţă de pereţii de lemn şi zgomotul pe care îl fac e asemănător cu cel al ploii. De aici îi vine şi numele. Alteori, Dina bate şi ea în tobe – bate, de obicei, foarte fin, cu vârfurile degetelor – sau cântă la flaut.
 
Când i-am văzut prima oară, acum vreun an şi jumătate, am încercat să mă împrietenesc cu ei – făceau ceva ce nu credeam că e posibil în Moldova. Un timp, nu i-am văzut pe străzi – şi mi-am dat seama de ce atunci când tot felul de cunoştinţe şi prieteni au început să-mi povestească despre un grup de oameni, care îşi spun Art Labyrinth. Îmi ziceau că au un sediu, undeva, în Valea Trandafirilor, şi că organizează acolo concerte, seminarii, spectacole, alte acţiuni
 
Am mers odată la un concert de-al lor, împreună cu Angela Spinei, profesoara mea de consiliere filosofică. Şi am reînnodat, aşa, relaţiile. Până la urmă, am făcut un atelier de consiliere, împreună cu Angela, în cadrul unui festival organizat de Art Labyrinth în vara lui 2009.
 
Era a doua ediţie a Festivalului de cultură şi artă de alternativă. E cel mai de amploare proiect al lor – un festival de 3 zile, în aer liber. În 2009 au fost vreo mie de participanţi. Festivalul se axează pe două direcţii de bază: ateliere organizate de specialişti într-un domeniu (de obicei, artă aplicată sau practici spirituale) şi muzică, experimentală sau etnică, cântată aproape continuu pe scena festivalului. Există şi aşa-zisa „scenă de artă” – unde se organizează spectacole sau recitaluri de poezie.
 
Povestea Art Labyrinth a început de la dorinţa lui Serghei de a crea o comunitate – un fel de comună – în care fiecare să se ocupe de lucruri interesante şi pline de sens. Şi, cum spune Serghei, atunci când fiecare se implică, pot obţine împreună mai mult decât ar realiza pe cont propriu. Când îmi povestea despre asta, Serghei făcea o analogie: „Dacă se unesc trei oameni, ei pot să schimbe soarta străzii pe care stau; dacă se unesc 6 oameni, ei pot să schimbe soarta oraşului lor; dacă se unesc 12 oameni – şi se unesc într-adevăr – ei pot să schimbe soarta lumii. Aşa au făcut apostolii”.
 
Prima etapă a comunităţii care avea să devină Art Labyrinth a fost creată de Serghei şi Dina, care au fondat primul – şi probabil ultimul – atelier de artă sacră din Chişinău. Îi spunea SacroArt. Confecţionau, iniţial din ceramică, obiecte ritualice aparţinând culturilor arhaice – şi încercau să reconstituie practicile şi concepţiile acestora. Substratul ethno al Art Laby­rinth vine, probabil, de aici. Atelierul era public, deschis pentru aproape oricine dorea să vină. Curtea casei în care era amplasat le oferea un spaţiu în care puteau sta de poveşti. Şi, treptat, începea să se contureze şi o atmosferă.
 
Dar, deşi activaseră timp de câţiva ani, nu-i prea satisfăcea calitatea oamenilor care veneau acolo. Lumea din Art Labyrinth e foarte critică la adresa celor care fac lucruri doar pentru auto-afirmare în anumite medii şi care, atunci când nu sunt lăudaţi, dispar din peisaj. Sunt oameni pe care nu te poţi baza, spun ei, oameni aroganţi şi instabili, pentru că, atunci când vrei cu adevărat să faci un lucru, îl faci nu pentru profit personal şi nu din mândrie, dar de dragul lucrului însuşi. Şi oamenii se triază în mod natural – dispar când îşi dau seama că, făcând ceva, nu vor obţine ceea ce-şi doreau, şi anume: aprecierea şi laudele la care visează.
 
Serghei spune că Saşa a fost primul om pe care el şi Dina l-au întâlnit în cadrul atelierului şi care îşi dorea într-adevăr să facă ceva, să se implice necondiţionat. Deja avea experienţă cu instrumentele de percuţie, aşa că au început să confecţioneze împreună tobe: Serghei confecţiona, din ceramică, scheletul tobei, iar Saşa întindea pieile. Şi au început să cânte la ele. Cu toţii. În 2007. După primele concerte, l-au cunoscut şi pe Alexandru – care, încă înainte de a-i întâlni, cumpăra obiecte de ceramică făcute de ei – ceşti pentru ceremonia ceaiului sau obiecte ritualice şamanice. Spunea: „i-am cunoscut înainte de a-i vedea. Alegeam – fără să-mi dau seama – anume obiectele confecţionate de ei”. Sau, cum reformulează Serghei, „întâlnirea noastră a început înainte de a ne cunoaşte”.
 
După ei, avantajul instrumentelor muzicale tradiţionale este că sunt extrem de accesibile – poţi începe să faci muzică din primul moment în care le iei în mână, fără să trebuiască să înveţi game sau să faci exerciţii. Sigur, nu e vorba de virtuozitatea unui violonist sau pianist – dar de cu totul altceva. Orice muzică îţi modifică într-un anumit mod starea de spirit, iar atunci când cânţi la instrumente arhaice, tribale, intri, spun ei, într-un fel de creativitate primitivă – creativitatea omului arhaic – şi, în loc să cânţi pentru vreun public, cânţi, în primul rând, pentru tine. Alexandru spune că muzica pe care o cântă îl face să privească în interior, iar a privi în interior e primul pas pe calea spre Dumnezeu. Adică, pentru ei, muzica e şi o practică spirituală. De la privirea asta înspre interior – care produce revelaţii, insight-uri – şi provine denumirea trupei  lor, în care cântă la instrumentele pe care le confecţionează ei înşişi: Satori (în japoneză, iluminare).
 
Odată cu tobele, au apărut şi alte proiecte. Dina avea demult ideea denumirii de „Art Labyrinth”, iar în organizaţia non-guvernamentală pe care au creat-o au integrat atelierul, muzica improvizată, un teatru de păpuşi de inspiraţie medievală, pentru care îşi scriu propriile piese, un fire-show în cadrul căruia jonglează cu obiecte aprinse. Şi au început să le combine: teatru de păpuşi acompaniat de tobe, tobe combinate cu jonglerii, ateliere de tobe, o „şcoală a focului” pentru jongleri. Asta i-a condus la ideea că s-ar putea extinde, şi aşa a luat naştere primul Festival de cultură şi artă de alternativă, în vara lui 2008.
 
După ce s-au întors de la festival, cei din Art Labyrinth au organizat şi câteva festivaluri urbane – la echinocţii. Dar aveau nevoie şi de un spaţiu în care să-şi poată extinde şi structura mai bine activitatea. Un spaţiu nu prea scump şi care să poată primi aproximativ 200 de oameni.
 
Spaţiul care părea perfect pentru asta a fost un cinematograf abandonat, în aer liber, din parcul de la Valea Trandafirilor. Art Labyrinth a început să facă sistematic, pe scena dărâmată şi în subsolul aproape total neamenajat (după ce l-au decorat) concerte, seminarii de cântat la instrumente muzicale arhaice (Şcoala de cântat la instrumente muzicale arhaice Tengri), cluburi de discuţii şi de cinema, prezentări – şi pur şi simplu un spaţiu deschis pentru oamenii care voiau să vină şi să facă ceva. Ne plângem cu toţii că în Chişinău nu se întâmplă nimic – spune Saşa – dar nu se întâmplă nimic pentru că nimeni nu face nimic. Şi ei au început să facă şi să ofere şi o platformă pentru alţii, care vor să se implice.
 
Ideea cu care experimentau ei era că omul percepe informaţia prin trei canale: cuvintele – cu mintea, sunetele – cu urechile, iar culorile – cu ochii. Atunci când arta pe care o fac dânşii e oferită prin toate cele trei canale, spectatorul poate fi adus într-un fel de transă. Creează, spun ei, un mediu cu cinci dimensiuni: artele vizuale – tridimensionale – sunt în spaţiu, muzica – în timp, iar cuvintele – textul – în conştiinţă.
 
Asta a durat exact un an. Până când proprietarul spaţiului respectiv şi-a dat seama – aşa cum se întâmplă la noi – că, dacă cineva poate utiliza un spaţiu în legătură cu care îşi pierduse orice speranţă, atunci de ce să nu investească în el? Şi i-a anunţat pe membrii Art Labyrinth să-şi găsească urgent alt sediu. Şi au pornit să-l caute. Fără să-şi facă mari griji. Au pornit din nou să cânte în stradă. Ultima lor intenţie e să-şi deschidă o ceainărie: dacă cele mai utilizate mijloace de modificare a conştiinţei sunt alcoolul şi drogurile, ei le-au evitat mereu şi vor să propună, ca „stimulente alternative”, muzică, discuţie şi ceai. Proiectul, sunt şi ei de acord, pare utopic şi necomercial. Dar un asemenea handicap nu i-a descurajat niciodată.
 
Arta pe care o fac a devenit, pentru ei, un stil de viaţă. Dacă majoritatea dintre noi ne blocăm, intrăm într-un ciclu repetitiv şi obositor al activităţilor, un lucru care ne poate scoate din clişeu, declară la unison Serghei, Dina, Saşa şi Alexandru, e arta: dacă o guşti, îţi dai seama că se poate şi altfel, apare un fel de înţelegere mai profundă a lucrurilor şi o sinceritate cu tine însuţi, îmbrăţişezi un alt mod de viaţă, capeţi o altă atitudine faţă de bani şi faţă de consum, realizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru tine, începi să eviţi lucrurile de prisos. Art Labyrinth caută ceva nou, combinând, eclectic, toate artele posibile şi urmărind un fel de stare de creativitate originară. Şi duc cu ei starea asta, peste tot, inclusiv în interacţiunea cotidiană.