Parteneri

Un roman catalan al identităţilor hibride

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un roman catalan al identităţilor hibride

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase
articol: 

Cultura şi literatura catalană au rămas necunoscute publicului român multă vreme, poate şi fiin­dcă limba catalană este vorbită doar la nivelul unei regiuni, nu şi al unui stat, fapt care a condus adeseori la asimilarea automată a autorilor catalani cu cei hispanici şi la estomparea diferenţelor (inerente). În ultimii ani însă, cu sprijinul Institutului Ramon Llull, tot mai multe cărţi ale unor scriitori catalani au ajuns sub ochii şi pe masa de lectură a publicului român, fie că vorbim de publicarea sistematică, în colecţii dedicate acestei literaturi (cum este cea a Editurii Meronia, în care au fost traduşi autori precum Jaume Cabré, Mercè Rodoreda, Ramon Solsona sau Carme Riera), fie de apariţia unor romane catalane în colecţii de literatură universală, cum este cazul colecţiei Byblos şi al romanului Ultimul patriarh.
Najat El Hachmi este o tânără scriitoare catalană, cu rădăcini marocane, care a studiat literatură arabă la Universitatea din Barcelona. Avem de-a face aşadar cu un melanj biografic interesant şi incitant, care şi-a găsit oglindirea literară în romanul ei de debut Ultimul patriarh, publicat în 2008. Cartea, în două părţi, cuprinde practic două (bildungs)romane cu totul diferite. Mai întâi, citim povestea tatălui naratoarei, Mimoun, iar apoi pe cea a fiicei lui.
În prima parte ni se istoriseşte copilăria şi adolescenţa unui marocan, ultimul vlăstar de sex masculin al unei vechi familii (de aici şi numele romanului). Mimoun nu este un copil ca oricare altul, existenţa lui fiind punctată periodic de o serie de evenimente şi experienţe limită care gravitează în jurul violenţei şi sexului. Copilul este bătut, violat de un unchi, umilit de tată, dar la rândul lui vădeşte o cruzime atroce (îşi omoară, de pildă, fratele nou-născut). Mimoun este convins că merită o soartă mai bună (de altfel, repetă obsesiv, ca o litanie, vorbele „Nu ăsta-i destinul tău!”), fapt pentru care alege să plece clandestin în Spania, unde se angajează cu ajutorul unor rude şi cunoscuţi. Familia rămasă în Maroc îl priveşte cu respect, aşteaptă cu sufletul la gură veşti de la el şi ajutoare financiare. Mimoun, în schimb, îşi înşală în Spania soţia cu nevasta şefului său, este dat afară, cheltuieşte toţi banii (agonisiţi din greu) pe alcool, droguri şi femei, iar odată întors acasă suferă accese de gelozie cumplite, bănuindu-şi soţia (cât se poate de credincioasă, de altfel) de adulter.
Dincolo de biografia acestui personaj, pe cât de odios, pe atât de fascinant, de care toate femeile sunt atrase magnetic, interesant în această primă parte este modul de construcţie al frazelor. Strategia naratoarei este de a simula obiectivarea unui punct de vedere, ea luând o distanţă prudentă faţă de toate lucrurile pe care le descrie şi pe care nu le transmite cititorilor drept certitudini, ci ca ipoteze de lucru. Istorisind diferite episoade din viaţa tatălui ei, naratoarea foloseşte frecvent sintagme precum „poate că”, „pesemne”, „va fi simţit el ceva” etc. Această jucată onestitate narativă nu supără şi nu îngreunează lectura, ci dimpotrivă, o face chiar mai antrenantă, sporind senzaţia de autenticitate, de sinceritate: „Şi dintr-o dată se petrecu unul dintre acele evenimente care aveau să facă din Mimoun un altfel de om decât cel care ar fi trebuit să fie, un lucru pe care până acum nu l-a ştiut nimeni sau, dacă l-a ştiut cineva, l-a ţinut sub tăcere. La trei ani, când deja zburda pe câmpia din preajma casei văruite, cunoscându-i fiecare colţişor, pândind animăluţele şi vârându-se printre arbuşti după ouă de găină, un nou personaj intră, pe neaşteptate, în scenă. Era ceva vreme de când bunicii i se umflase aşa de tare burta, încât ai fi zis că era o minge uriaşă. Într-o zi i se dezumflă brusc, după ce toată noaptea o auzise urlând, ca şi când ar fi fost pe moarte sau ar fi pătimit nişte dureri insuportabile. A doua zi Mimoun se duse la ea în fundul odăii, întinsă încă printre aşternuturi, împresurată de mirosul acela de sânge sau de miel spintecat, amestecat cu o aromă de cuişoare în oţet. […] Vino încoace, copile, îi va fi zis bunica, iar în glasul ei era un strop de blândeţe, un amestec de tristeţe şi de bucurie pe care avea să i-l mai audă după fiecare naştere. De femeie obosită şi mulţumită totodată. Vrei să îl cunoşti pe frăţiorul tău? Ia uite-l, ce frumos e! Şi văzu un guguloi, un ghemotoc de cearşafuri legate în jurul unui omuleţ tare mic, căruia i se zărea doar faţa împresurată de alb. Un prizonier. Era cel mai mic omuleţ pe care îl văzuse el până atunci, mai mic chiar şi decât el însuşi. Şi urât. Cum de zicea maică-sa despre chestia aia vânătă şi congestionată că e drăgălaşă? E urât, strigă Mimoun şi o rupse la fugă, văzând că braţele bunicii erau ocupate cu viermele ală uriaş, aproape complet ascuns în gogoaşa lui.” (p. 21)
Partea a doua a cărţii o are în prim-plan pe naratoare, fiica lui Mimoun. De data aceasta însă, accentul naraţiunii alunecă de la epicul pur, de la poveste, către critică socială, către punerea în discuţie a înfruntărilor dintre civilizaţii, a toleranţei, a progresului obţinut prin violarea brutală a unor vechi tradiţii sau tabuuri. Fiica lui Mimoun este reprezentanta unei noi generaţii, care nu mai pune preţ pe obiceiurile seculare, o generaţie pentru care asemănările contează într-o mai mare măsură decât diferenţele. În pofida idealurilor sale, naratoarea simte pe pielea ei drama de neocolit a celui care este respins de o cultură şi de o societate nouă, dar care nu-şi mai găseşte loc nici în cultura şi societatea din care provine. Permanenta insecuritate psihologică a eroinei se reflectă fidel şi în biografia sa – mariajul ratat fiind exemplul cel mai elocvent în acest sens, după o poveste de dragoste care la început a constituit un soi de colac de salvare într-o viaţă dominată tiranic de figura paternă: „Cu cât creşteam mai mult, cu atât mă ţinea mai din scurt. Nu îşi mai amintea nici de mama, nici de marele rău pe care i-l făcuse ea, iar eu îmi spuneam că, dacă celălalt, nu el, mi-ar fi fost tată, viaţa mea ar fi fost cu totul alta. Dintr-o dată, tata începu să dea târcoale cu maşina prin faţa institutului, aleatoriu, în zile care nu puteau fi ghicite, şi nu era o întâmplare. Până când te trezeai cu el pe urmele tale şi îţi spunea urcă, te duc eu acasă, şi atunci ai înţeles că trebuia să ai grijă la ieşire şi să nu zăboveşti prea mult timp prin preajma băieţilor din clasă. Şi nici pe lângă fete, fiindcă el spunea că toate creştinele sunt aşa şi pe dincolo. Situaţia era cum era. Nu tu prietene de pe-aici, fiindcă sunt aşa cum sunt, nu tu prietene de dincolo, fiindcă sunt încă şi mai rele, şi nu tu amici, de aici sau de aiurea, asta era de la sine înţeles. Când deja credeai că nu mai e altă cale decât sau să te omori, sau să îl omori, atunci a apărut El, cavalerul care ţi-a deschis uşa, când tu te grăbeai, încărcată de sacoşe, şi ai crezut că te va scăpa de tot, chiar şi de tine însăţi.” (p. 278)
Ultimul patriarh este un roman puternic, cu personaje bine conturate şi cu o tensiune dozată atent şi constant, care te ţine de la un cap la altul al poveştii. Prin această carte atât autoarea, Najat El Hachm­i, cât şi traducătorul român, Alexandru M. Călin, reuşesc să radiografieze fidel oameni cu identităţi hibride şi să le depene povestea cu mult farmec, într-o atmosferă de basm oriental.
__________
Najat el Hachmi, Ultimul patriarh, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010, 328p.