Parteneri

Un „optzecist” polonez – Paweł Huelle

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Un „optzecist” polonez – Paweł Huelle

imaginea utilizatorului Vasile Gârneţ

Un prozator remarcabil este Paweł Huelle în cele două cărți, Eram singur și fericit și Mercedes-Benz, traduse de Radosława Janowska-Lascar și Mihaela Cornelia Fiscutean la Editura Polirom în 2014. Romanul Mercedes-Benz a mai cunoscut o ediție românească în 2004.
Născut în 1957, la Gdańsk, Paweł Huelle e un „optzecist” polonez, coleg de generație cu Olga Tokarczuk și Andrzej Stasiuk, scriitori de prim-plan în literatura polonă și europeană, cunoscuți cititorilor fideli ai revistei noastre din prezentările anterioare. Filolog de formație, cu o mare experiență jurnalistică (a lucrat în serviciul de presă al Sindicatului Solidaritatea și a condus televiziunea din orașul natal între 1994-1999), Paweł Huelle are un scris cuceritor: realist cu reverii fantastice, nuanțat, cu măsură expresiv și irizat de o tonică ironie. Mai ales aceste calități se observă în volumul de povestiri Eram singur și fericit (Byłem samotny i szczęśliwy), în care lumea orașului Gdańsk (trecută și prezentă) e văzută prin ochii un copil, adolescent și tânăr. Opt povestiri ca niște fotografii vechi („dar cel mai mult ne fascina sepia fotografiilor vechi” – mărturisește adolescentul din Zile fericite) puse în niște acizi care să le curețe/să le facă tot mai clare. O întoarcere în timp, în anii copilăriei, pentru a readuce în prim-plan întâmplări și oameni din trecut.
În Mutarea, proza care deschide volumul, cadrul istoric (autorul reușește întotdeauna să-l descrie din câteva detalii) e cel din al doilea deceniu de după război, cu tensiunile unei perioade încă nevindecate de ură și neîncredere. Case naționalizate, foștii stăpâni sunt înghesuiți într-o cameră, făcând loc noilor chiriași. Copilul, profitând de faptul că părinții sunt prinși de grijile mutării, vrea să afle secretul din „Marea Cameră”, acolo unde doamna Greta Hoffman cântă la pian. Intră pe furiș și descoperă un spațiu fabulos: rafturi de bibliotecă, cărți cu cotoare aurite, tablouri vechi pe pereți, păsări împăiate, vase de porțelan... Și pianul cu o inscripție în lemnul lui de nuc: Gerhard Richter und Sohnen. Danzig 1932. Doamna Hoffman se așază la pian și cântă, îi explică băiatului partiturile pe care le interpretează, îi cere să aleagă fragmentul lui preferat. Intră și tatăl copilului, care e vrăjit și el de muzica pe care o aude… Reveniți în camera lor, sunt certați cumplit de mama copilului:
„Tata a încercat să-mi ia apărarea: 
- I-a cântat din Wagner. Atâta tot.
Dar cu mama nu se mai putea discuta.
- Nemții! Nemții! Nemții! țipa din ce în ce mai tare. Mereu nemții ăștia. Construiesc autostrăzi, fabrică mașini, au cele mai bune avioane și cuptoare de ars oamenii din lume. Nemții cântă Wagner și mereu se simt perfect, mereu sunt sănătoși, cu poftă de mâncare” (p. 15). 
O întâmplare cât o traumă pentru copil. Băiatul va păstra totuși în memorie vraja muzicii lui Wagner care a răsunat în acea cameră prietenoasă, regretând că n-a putut să identifice fragmentul care-i plăcea atât de mult.
Povestirea Masa are în fundal același domestic conflict polono-german, relativizat, îmblânzit printr-un comic al situațiilor. O adevărată luptă geopolitică se dă între părinți (mama îi urăște pe nemți, tata îi disprețuiește pe ruși, iar copilul, martor, este la mijloc între cele două fronturi: „Știam că îndată va începe cearta. Mama se temea groaznic de nemți și nimic nu era în stare să-i potolească frica, pe când tata nutrea cea mai mare ură față de conaționalii lui Fiodor Dostoievski. O frontieră invizibilă străbătea acum masa domnului Polaske din Zaspa și părinții mei erau separați de ea, ca atunci, în ’39, când țara copilăriei lor, cu miros de mere, de halva și de penar de lemn, în care zornăiau creioane colorate, fusese ruptă ca o bucată de postav în două părți, printre care strălucea firul argintiu al râului Bug” (p. 19). O masă nouă de bucătărie în locul celei vechi, tot rotundă, pentru că magazinele socialiste oferă doar modele în formă de triunghi, va fi comandată unui meșter particular. E un bun prilej pentru o călătorie la țară, unde lumea se descurcă cum poate, din câștiguri ilicite și secrete bine-tăinuite, cum e tăierea unui porc, pe ascuns, să nu vadă autoritățile, noaptea, cu tot ritualul său excesiv văzut cu ochi de copil.
Lirismul copleșitor din Melcii, bălțile, ploaia, poate cea mai frumoasă povestire din volum – natura e prinsă în jocurile imaginației copilului, care descoperă lumea: „Călcam prin bălți ca Dumnezeu aplecat deasupra lumii”
… –, face loc și secvențelor de viață pline de dramatism și angoasă. Tatăl, inginer la un șantier naval, nefiind de acord cu Partidul (n-a vrut să certifice cu propria semnătură o piesă făcută în grabă și prost – arborele cotit), își pierde locul de lucru și ajunge măturător în gară și culegător de melci pentru a-și întreține familia. Copilul a mai crescut, merge cu tatăl la cules de melci – aceștia vor ajunge pe masa francezilor ca o delicatesă, la Paris –, discută cu el diverse lucruri, vorbesc despre Dumnezeu și moarte. Nu înțelege tot, uneori e contrariat, chiar speriat de gesturile, de comportamentul oamenilor, dar observă detaliile și simte mai bine ca un om mare. Iată un fragment convingător pentru frumusețea scriiturii lui Paweł Huelle (și măiestria traducătorilor, desigur): „Eram singur şi fericit. Şi tatăl meu era singur, deşi cu siguranţă în acele vremuri nu era fericit. Făcea haz de necaz, fredona în timpul bărbieritului, ţinea pasul iute, îi saluta zâmbitor pe vecini, cu toate că în fiecare dimineaţă când pornea cu traista de pânză în care-şi ţinea pacheţelul şi vesta portocalie, de fiecare dată când pornea la lucru spre gară, unde avea de curăţat cu măturoiul peroanele şi scările, vedeam în ochii lui un fel de umbră de melancolie, sau nedumerire amestecată cu tristeţe, întrucât de câteva săptămâni nu mai stătea deasupra planşetei imense cu planuri ale navelor, nu mai trasa pe calc linii complicate, nu-şi mai nota observaţiile, cifrele, radicalii şi parantezele pătrate, ci doar dădea din măturoiul negru, adunând pe făraşul din tablă mucuri şi cotoare, iar vântul îi umfla vesta portocalie, ca velele unei ambarcaţiuni.
– Ai fi putut s-o semnezi, îi spunea mama în fiecare dimineaţă.
Iar atunci tata dădea din mâini, crema de bărbierit îi sărea în oala cu lapte, dar cuvintele lui cum că cifrele şi calculele nu cunosc multe limbi, căci limba matematicii este una singură, simplă şi clară, ca ideile lui Descartes, cuvintele lui mânioase despre oamenii care nu ştiu decât termenele lansării la apă, necunoscând legile fizicii, acele cuvinte ale tatălui meu n-o convingeau pe mama, curgeau pe lângă ea fără să o atingă, ricoşau ca nişte mingiuţe, făcându-l şi mai singur, şi mai părăsit” (p. 68).
În povestirea Gute Luiza copilul-narator află despre violența istoriei. Oameni dragi, extrem de capabili, precum vărul Lucian și mătușa Ida, sunt ostracizați din cauze politice – bărbatul a tăiat lemne într-un lagăr sovietic, iar femeia a spart pietre într-o carieră de dincolo de Ural. Play: „Iar apoi, în noua Polonie, au vrut să se înscrie la facultate – el, cunoscând patru limbi orientale, ea, toate metodele de prelucrare a pietrei – n-au fost acceptați nicăieri, deoarece le trecuse timpul, spulberat de vântul istoriei, erau relicve ale unei caste inexistente; el a devenit contabil într-un depozit de cărbune din capitală, iar ea, vânzătoare de bilete într-un cinematograf de provincie. Însă nu le stătea în fire să fie nefericiți, niciodată nu-și expuneau la vedere trecutul; el avea speculațiile sale teologice, dicționare, anticariate și douăzeci și una de limbi cunoscute ca pe Tatăl Nostru, ea adora viața, cinematograful și amanții, pe care îi schimba cam o dată pe an” (pag. 57).
Și în nuvela Minunea, în care bunicul Antoni scapă ca prin minune dintr-un accident de avion, aflăm despre partizani anticomuniști împușcați, închiși sau deportați în Siberia. 
Un subiect mai fantasmagoric are nuvela Unchiul Henryk. Băiatul, devenit acum un adolescent indolent, problematic pentru părinți, merge cu unchiul său, ca o evadare din pedagogia sâcâitoare a casei, în munți la schi. Cei doi sunt prinși de furtună, se rătăcesc și nimeresc într-o localitate ciudată, desprinsă parcă dintr-o ilustrată veche, în care oamenii își rezolvă certurile/conflictele recurgând la luptele de cocoși. Are dreptate cel al cărui cocoș învinge, iar arbitri sunt primii străini care intră în sat. Aventura e palpitantă, plină de riscuri pentru schiorii rătăcitori, care nu știu cui să atribuie victoria după ce ambii cocoși mor în luptă… Doar că după câteva luni, când unchiul și nepotul vor să viziteze din nou acea localitate, n-o mai găsesc. Pe locul acelei așezări e doar un măr sălbătăcit. „Poate că oraşul nostru s-a îmbogăţit cu doi nebuni: tu şi cu mine”, spune la final unchiul Henryk, care ţinea însă în mână cronometrul de argint primit în noaptea aceea de pomină de la sătenii din acel sat straniu.
Prima iubire, așa cum sugerează și titlul, este povestea tragică a unei iubiri neîmpărtășite, într-o țesătură narativă antrenantă, cu reprize muzicale și cascadorii pline de risc.
Poate cea mai puțin împlinită nuvelă a cărții mi s-a părut Zile fericite – sofisticată, discursivă, antrenată într-un joc postmodern. Dar această percepție, subiectivă, nu schimbă impresia foarte bună pe care ți-o lasă lectura întregii cărți.
Rezumând, cu regretul că n-am destul spațiu pentru a cita mai mult, îi asigur pe cititori că Eram singur și fericit este o carte splendidă. Un univers unde, cu certitudine, nu vă veți simți singuri, dar veți fi fericiți.  
***
Romanul Mercedes-Benz, tradus în limba română în 2004, e mai cunoscut cititorului de la noi. De aceea recomandarea mea va fi scurtă, dar, sper, la fel de convingătoare. Un roman conceput ca o scrisoare către Bohumil Hrabal – unul dintre scriitorii fetiș ai lui Paweł Huelle –, scris cu virtuozitate și imaginație, în fraze
lungi-lungi, arborescente, cu ritm susținut, ca într-o cursă de automobil de anduranță. Și naratorul chiar ia lecții de conducere la firma Corrado, la volanul unui „Fiat” („fiețel”), alături de instructoarea Ciwle. Motivul automobilistic e un bun pretext pentru călătoria în trecut, dar și pentru o deambulare în imediat, într-un prezent pe care îl descoperi, surprins, la o „curbă de destin”. Istoria mașinilor din familia naratorului, pe care „elevul” i-o povestește instructoarei în „orele de șofat”, începe cu Citroënul bunicii, lovit de un tren chiar în timpul unei lecții de conducere. Salvată ca prin miracol, bunica primește o mașină nouă, iar mecanicul acceleratului este premiat cu un ceas de aur – adevărate obiceiuri burgheze! Apoi începe epoca glorioasă, tenace a Mercedesurilor: mai întâi bunicul Carol, automobilist și artilerist în armata austro-ungară, cu peripețiile memorabile ale acelor timpuri, pe urmă tatăl, obsedat de Mercedesul său, pe care îl repară cu răbdare și devoțiune, ca într-un adevărat ritual. Narațiunea are destule „bucle” comice, ca în acest mic fragment, în care cei doi, furați de dialog, rămân fără benzină: „vă rog să virați spre stația de benzină – a țipat domnișoara Ciwle – nu mai avem carburant – în loc să mă uit la indicator, vă ascult și vă tot ascult, ca și cum v-ați fi întors din America, și acum luați-o la stânga, ca să alimentăm, ca de obicei, ați uitat să semnalizați!! – Dragă domnule Bohumil, asta era ciondăneala noastră constantă, un soi de refren al fiecărei ore…” (pag. 91). Dar și pasaje triste, tulburătoare, ca secvența în care e descris fratele domnișoarei Ciwle, grav bolnav, hrănit de aceasta cu lingurița, locuind într-o coșmelie, pentru că apartamentul a fost pierdut pentru plata medicilor: „nu reușeam să-mi vin în fire, nu puteam să mă liniștesc… din cauza scenei pe care o văzusem din grădina domnișoarei Ciwle, prin geamul șopronului: a apropiat căruciorul fratelui de geam și, pe un suport ca al muzicienilor pentru note, a deschis cartea și a potrivit-o exact la înălțimea ochilor lui, după care a agățat în jurul gâtului lui Jarek ceva ca o zgardă cu o labă atârnată de un arc și m-am înfiorat când am văzut cum fratele ei geamăn invalid a săltat puțin capul, prindea cu gura laba de metal și cu această unealtă întorcea filele cărții într-o parte și alta, căutând pagina la care își întrerupsese ultima lectură…” (pag. 54).
Mereu e invocat Hrabal, cel căruia naratorul i se confesează. Romanul se încheie cu un elogiu adus Maestrului, cu regretul că n-a luat, cum ar fi meritat, Premiul Nobel. 
Lectură plăcută!
 
***
Evenimente organizate și sprijinite de Institutul Polonez din București în luna noiembrie 2016, în România și Republica Moldova:
 
3 noiembrie, Chișinău, Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei: vernisajul expoziției „Războiul în afișul polonez. Colecţia Krzysztof Dydo”. Expoziția va fi deschisă până pe 30 noiembrie.
4-9 noiembrie, Chișinău, Cinema Odeon: Zilele Filmului Polonez CinePOLSKA. Istorii din prezent.
5 noiembrie, București, Centrul Național al Dansului: performance „Mother of Steel” de Agata Siniarska și Mădălina Dan, în cadrul Bienalei de Dans.
7-13 noiembrie, Cluj-Napoca, trei spectacole poloneze la Festivalul Temps
d’ Images.
15 noiembrie-15 decembrie, Iași, Palatul Culturii: expoziția Polska Architecture.
18-27 noiembrie, București, Cinema Elvira Popescu: Zilele Filmului Polonez CinePOLSKA. Istorii din prezent.
19 noiembrie, București, Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, standul Polirom: lansarea celei de a 2-a ediții a cărții Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989). Geniul Carpaților de Adam Burakowski, în prezența autorului.
21 noiembrie, Timișoara, Librăria „Cartea de Nisip”, și 23 noiembrie, Ploiești, Colegiul Național „I.L. Caragiale”: întâlniri ale autorului Adam Burakowski cu cititorii.
22 noiembrie, Timișoara, Universitatea de Vest: prelegerea lui Adam Burakowski pentru studenți.
Noiembrie, București: lansarea cărții Autoportretul unui îndărătnic. Convorbiri cu Aleksander Fiut de Czesław Miłosz, trad. Constantin Geambașu, Editura Ratio et Revelatio, Oradea.
Adresa Institutului Polonez din București - www.culturapoloneza.ro
 
***
Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965–1989). Geniul Carpaților (ediția a II-a, revăzută și adăugită). Traducere de Vasile Moga. Prefață de Stejărel Olaru 
Un volum dedicat integral comunismului românesc din perioada lui Nicolae Ceaușescu, o analiză comparată de tip istoric și politic realizată de un specialist consacrat în istoria comunismului din Europa Centrală și de Est. Pe baza unei bibliografii vaste și a unor izvoare de o mare diversitate, Adam Burakowski ne oferă nu doar o istorie a comunismului românesc, ci și o carte despre puterea absolută, al cărei unic scop este consolidarea perpetuă a puterii. A doua ediție, completată cu informații preluate din documente desecretizate, precum și din bibliografia recentă, acordă o atenție specială politicii externe a lui Nicolae Ceaușescu, contribuind la o înțelegere mai profundă a istoriei românești din epoca respectivă. 
„O carte despre o dictatură și un dictator, dar nu numai. Dictatura lui Nicolae Ceaușescu ne oferă și o perspectivă de istorie politică, alături de explicațiile necesare privind felul în care a funcționat regimul ceaușist, folosindu-se frica, manipularea și falsul naționalism. Fără îndoială, cititorul acestei cărți va fi răsplătit.” (Stejărel Olaru)
 
Volumul lui Adam Burakowski va fi lansat la Târgul de Carte Gaudeamus București pe 19 noiembrie 2016 și la Timișoara pe 21 noiembrie 2016.