Primul roman al lui Jeffrey Eugenides (n. 1960), Sinuciderea fecioarelor, publicat în 1993 (Polirom, 2005), s-a bucurat de un succes răsunător, fiind şi ecranizat la Hollywood, în regia Sofiei Coppola. Romanul Middlesex (Polirom, 2005) i-a adus elogiile criticii, care l-a comparat cu monştrii sacri ai literaturii americane, Saul Bellow şi Philip Roth, şi a fost distins, în anul 2003, cu Premiul Pulitzer.
Intriga matrimonială (2011) ne plasează în America la începutul anilor ’80. Ţara este în recesiune, ca şi viaţa de colegiu. Însă cafenelele sînt pline de copii învăţaţi care citesc Barthes şi ascultă Talking Heads. Printre ei se află Madeleine Hanna, proaspătă absolventă la engleză, şi admiratorul ei, Mitchell Grammaticus, care alege să renunţe la studiile teologice şi vrea să cutreiere lumea. Interesele lui Madeleine se îndreaptă în aceeaşi măsură spre postmoderniştii în vogă – tulburîndu-i dragostea faţă de autori precum James, Austen şi Salinger – şi spre extraordinarul Leonard Bankhead, pe care îl întîlneşte la un curs de semiotică şi ale cărui crize depresive îi pun în pericol şansele de a fi ales vreodată ca soţ. Vechiul triunghi amoros revine în limbajul noii generaţii.
Romanul lui Eugenides nu este doar o poveste de dragoste, ci şi una despre întortocheatele trasee ale minţii şi sufletului unor tineri ce se confruntă cu realităţile vieţii, o carte scrisă cu aceeaşi mînă sigură şi cu acelaşi stil cuceritor care l-au consacrat pe autorul american.
Vă propunem un fragment din acest roman în curs de apariţie la Editura Polirom.
 
Pentru început uitaţi-vă la cărţi! Romanele lui Edith Wharton, aranjate nu după titlu, ci după data apariţiei, setul complet Henry James în colecţia Modern Library, primit în dar de la tatăl ei la împlinirea vîrstei de douăzeci şi unu de ani, ediţiile de buzunar cu colţuri îndoite ale lecturilor obligatorii din timpul facultăţii, mult Dickens, un strop de Trollope, alături de porţii sănătoase de Austen, George Eliot şi redutabilele surori Brontë. O mulţime de volume în alb-negru de la New Directions, în majoritate poezie de autori ca H.D. sau Denise Levertov. Romanele lui Colette, pe care le citea pe furiş. Prima ediţie din Cupluri, aparţinîndu-i mamei ei, pe care Madeleine o degustase pe ascuns în clasa a şasea şi pe care o folosea acum ca argument textual în lucrarea de diplomă ce o scria pe tema intrigii matrimoniale. Era, pe scurt, o bibliotecă de dimensiuni mijlocii, dar încă portabilă, reprezentînd cam tot ce citise Madeleine în facultate, o galerie de texte alese aparent la întîmplare, al căror punct comun se contura însă încetul cu încetul, ca într-un test de personalitate, unul rafinat, unde nu puteai trişa anticipînd implicaţiile întrebărilor şi unde pînă la urmă te pierdeai într-un asemenea hal, încît nu-ţi mai rămînea decît să spui pur şi simplu adevărul. Iar apoi aşteptai rezultatul, sperînd că va fi „Artistic”, sau „Pasionat”, gîndindu-te că te-ai mulţumi şi cu „Sensibil”, temîndu-te în secret de „Narcisist” şi „Casnic”, dar căpătînd în cele din urmă un răspuns cu două tăişuri, care te făcea să te simţi diferit în funcţie de zi, oră sau individul cu care erai combinată: „Romantic Incurabil”.
Acestea erau cărţile din camera în care zăcea Madeleine, cu perna pe cap, în dimineaţa ceremoniei de absolvire a facultăţii. Le citise pe toate – pe unele de mai multe ori, deseori subliniind pasaje –, dar acum nu-i erau de nici un folos. Madeleine încerca să-şi ignore camera şi tot ce se găsea în ea. Spera să se cufunde înapoi în uitarea în care se adăpostise în ultimele trei ore. Un grad mai mare de trezie ar fi forţat-o să se confrunte cu anumite chestiuni neplăcute: de exemplu, cantitatea şi diversitatea alcoolului ingurgitat în noaptea precedentă, precum şi faptul că se culcase cu lentilele de contact în ochi. Astfel de detalii, la rîndul lor, i-ar fi reamintit motivul pentru care băuse atît de mult, ceea ce în nici un caz nu voia să facă. Aşa că Madeleine îşi potrivi perna, blocînd lumina zorilor, şi încercă să adoarmă la loc.
Era însă inutil. Căci exact în acel moment la capătul celălalt al apartamentului începu să sune soneria.
E început de iunie în Providence, Rhode Island, şi soarele e deja sus pe cer de aproape două ore, luminînd golful alburiu şi coşurile centralei electrice Narragansett, răsărind la fel ca soarele de pe blazonul Universităţii Brown, care decorează toate fanioanele şi drapelele întinse peste campus, un soare cu chip înţelept, simbolizînd cunoaşterea. Dar soarele acesta – cel de deasupra Providence-ului – îl depăşea pe cel metaforic şi asta fiindcă, în pesimismul lor baptist, fondatorii universităţii hotărîseră să reprezinte lumina cunoaşterii învăluită de nori, pentru a arăta astfel că ignoranţa nu fusese alungată de pe tărîmul oamenilor, în timp ce soarele real se lupta acum să răzbată prin stratul de nori, trimiţînd raze frînte de lumină şi dîndu-le regimentelor de părinţi, care fuseseră plouaţi şi îngheţaseră tot weekendul, speranţe că vremea potrivnică nu va strica totuşi festivităţile zilei. Pe College Hill, în grădinile geometrice ale reşedinţelor georgiene, în curţile înmiresmate de magnolii ale caselor victoriene, de-a lungul trotuarelor mărginite de garduri negre de fier precum cele din benzile desenate ale lui Charles Addams sau din povestirile lui Lovecraft, în faţa atelierelor Şcolii de Design Rhode Island, unde un student de la pictură care nu se culcase toată noaptea asculta Patti Smith la maximum, reflectat de instrumentele (tubă şi trompetă) celor doi membri ai fanfarei universităţii, care ajunseseră prea devreme la locul de întîlnire şi se uitau îngrijoraţi în jur, întrebîndu-se unde sînt ceilalţi, luminînd străduţele pietruite, care duceau la vale, către rîul poluat, soarele strălucea pe fiecare clanţă de alamă, aripă de insectă şi fir de iarbă. Şi, la unison cu lumina ce se revărsa brusc, ca un semnal pentru începerea tuturor activităţilor, soneria apartamentului de la etajul al treilea al lui Madeleine începu să sune zgomotos şi insistent.
Madeleine percepu vibraţia ca pe o senzaţie mai degrabă decît un sunet, ca pe un şoc electric aplicat pe şira spinării. Îşi smulse dintr-o singură mişcare perna de pe cap şi se ridică din pat. Ştia cine sună. Erau părinţii ei. Consimţise să ia micul dejun cu Alton şi Phyllida la 7.30. Plănuiseră asta cu două luni în urmă, în aprilie, şi iată-i acolo, la ora stabilită, de încredere şi entuziaşti ca de obicei. Nu era nimic nelalocul lui sau neaşteptat în faptul că Alton şi Phyllida veniseră cu maşina din New Jersey s-o vadă absolvind, că voiau să sărbătorească azi nu numai succesul ei, ci şi al lor, ca părinţi. Problema era că, pentru prima dată în viaţa ei, Madeleine nu dorea să participe. Nu se simţea mîndră de ea însăşi. N-avea nici un chef să sărbătorească. Îşi pierduse încrederea în semnificaţia zilei şi în ceea ce reprezenta ea.
Se gîndi să nu răspundă. Dar ştia că dacă nu răspunde ea, o va face una din colegele ei de apartament şi atunci va trebui să explice unde dispăruse în noaptea dinainte şi cu cine. Ca urmare, Madeleine alunecă jos din pat şi se ridică reticentă în picioare.
Pentru o clipă statul în picioare păru să nu fie o problemă. Capul îi era ciudat de uşor, ca şi cînd i s-ar fi golit. Dar apoi sîngele care i se scurgea din craniu ca dintr-o clepsidră dădu de un blocaj, iar ceafa îi explodă de durere.
În mijlocul acestui atac, de parcă ar fi fost miezul furios din care provenea, se auzi din nou soneria.
Ieşi din dormitor în picioarele goale şi se împletici pînă la interfonul din hol, plesnind butonul „VORBIŢI” ca să întrerupă zgomotul.
– Da?
– Ce se-ntîmplă? N-ai auzit soneria?
Era vocea lui Alton, profundă şi impunătoare ca întotdeauna, în ciuda faptului că ieşea dintr-un difuzor minuscul.
– Eram la duş.
– Te şi cred. Ne deschizi, te rog?
Madeleine n-avea chef. Trebuia să se spele mai întîi.
– Cobor eu, zise ea.
De data asta ţinu butonul apăsat prea mult, tăind răspunsul lui Alton. Îl apăsă din nou şi zise „Tati?”, dar probabil că Alton vorbise în acelaşi timp cu ea, deoarece cînd apăsă pe butonul „ASCULTAŢI”, nu se auzi decît zgomotul de fond.
Madeleine profită de această pauză în discuţie ca să-şi sprijine fruntea de tocul uşii. Lemnul îi dădu o senzaţie plăcută, răcoroasă. Îi trecu prin minte că, dacă şi-ar putea ţine faţa lipită de lemnul alinător, poate c-ar reuşi să scape de durerea de cap, iar dacă şi-ar putea ţine fruntea lipită de tocul uşii pentru tot restul zilei, dar, în acelaşi timp, ar putea şi să plece de-acasă, mai c-ar reuşi să supravieţuiască micului dejun cu părinţii ei, să defileze în parada de absolvire, să-şi ia diploma şi să termine facultatea.
Îşi ridică faţa şi apăsă din nou butonul „VORBIŢI”.
– Tati?
Îi răspunse însă vocea Phillidei:
– Maddy, ce se întîmplă? Deschide-ne.
– Colegele mele încă dorm. Vin eu jos. Nu mai sunaţi.
– Vrem să-ţi vedem apartamentul!
– Nu acum. Cobor. Nu sunaţi.
Madeleine îşi luă mîna de pe butoane şi se dădu în spate, uitîndu-se cu duşmănie la interfon, ca şi cînd l-ar fi provocat să scoată vreun sunet. Cum acesta n-o făcu, Madeleine o porni înapoi pe hol. Era la jumătatea drumului spre baie, cînd Abby, una din colegele sale de apartament, ieşi din camera ei, blocîndu-i calea. Căscă, îşi trecu mîna prin coama de păr, iar apoi, observînd-o pe Madeleine, scoase un zîmbet plin de înţeles.
– Deci unde ai dispărut azi-noapte? zise Abby.
– Au venit ai mei, răspunse Madeleine. Trebuie să mă duc la micul dejun cu ei.
– Haide. Spune-mi.
– N-am ce să spun. Sînt în întîrziere.
– Atunci cum se face că porţi aceleaşi haine?
În loc să răspundă, Madeleine îşi examină ţinuta. Cu zece ore în urmă, cînd împrumutase rochia neagră Betsey Johnson de la Olivia, lui Madeleine i se păruse că-i stă bine cu ea. Acum însă era fierbinte şi lipicioasă, cureaua lată de piele arăta ca un accesoriu sado-masochist, iar lîngă tiv se găsea o pată pe care n-avea chef s-o identifice.
Între timp Abby bătuse la uşa Oliviei şi intrase.
– Atît a ţinut-o pe Maddy suferinţa din amor, zise ea. Trezeşte-te! Nu poţi să pierzi o asemenea privelişte.
Drumul spre baie era liber. Simţea o nevoie extremă, aproape medicală, să facă un duş. Dar vocea Oliviei se auzea deja. În curînd va avea două colege care or s-o interogheze. Părinţii ei puteau suna din nou în orice clipă. Tiptil, Madeleine se întoarse iar spre ieşire. Încălţă o pereche de mocasini lăsaţi la intrare, turtindu-le călcîiele în încercarea de a-şi găsi echilibrul, şi evadă pe coridorul exterior.
Liftul aştepta la capătul preşului înflorat. Aştepta pentru că – îşi dădu seama Madeleine – nu-i închisese uşa culisantă acum cîteva ore, cînd ieşise împleticindu-se din el. Acum o închise cum trebuie şi apăsă butonul pentru hol, iar maşinăria antică se urni cu o smucitură şi începu să coboare prin întunericul din interiorul clădirii.
Clădirea în care locuia Madeleine, un palat în stil neoromanic numit Narragansett, care învăluia colţul în pantă dintre străzile Benefit şi Church, data de la începutul secolului douăzeci. Printre celelalte detalii de epocă ce supravieţuiseră – luminatorul cu vitralii, aplicele de alamă, holul de marmură – se afla şi liftul. Făcut din bare curbate de metal şi arătînd ca o colivie, liftul, în chip miraculos, încă funcţiona, dar se mişca foarte încet, aşa că în timp ce cabina cobora, Madeleine profită şi se aranjă puţin. Îşi trecu mîinile prin păr, pieptănîndu-l cu degetele. Îşi lustrui dinţii din faţă cu degetul arătător. Îşi frecă firele de rimel uscat de sub ochi şi îşi umezi buzele cu limba. În cele din urmă, cînd trecu de balustrada de la etajul întîi, îşi cercetă imaginea reflectată în oglinjoara de pe peretele din spate.
Unul din avantajele vîrstei de douăzeci şi doi de ani – sau unul din avantajele de a fi Madeleine Hanna – era că trei săptămîni de suferinţe amoroase, urmate de o noapte de beţie cruntă, nu făceau ravagii prea vizibile. În afara ochilor puţin umflaţi, Madeleine era aceeaşi frumuseţe brunetă dintotdeauna. Trăsăturile simetrice ale feţei – nasul drept, pomeţii şi linia bărbiei à la Katherine Hepburn – erau de o precizie aproape matematică. Brazda fină de pe fruntea lui Madeleine era singurul semn care trăda persoana oarecum anxioasă ce se credea a fi de fapt.
Îi putea vedea pe ai ei aşteptînd jos. Erau prinşi între uşa de la hol şi cea de la stradă: Alton îmbrăcat într-un sacou de bumbac reiat subţire şi Phyllida într-un costum bleumarin şi poşetă asortată, cu cataramă aurie. Preţ de o secundă lui Madeleine îi veni să oprească liftul şi să-şi lase părinţii blocaţi la intrare, în harababura tipică unui orăşel universitar – posterele unor trupe New Wave cu nume de genul Wretched Misery sau Clits1, desenele pornografice în stil Egon Schiele făcute de tipul de la etajul întîi, student la Şcoala de Design Rhode Island, toate xeroxurile scandaloase al căror subtext sugera că valorile sănătoase, patriotice, ale generaţiei părinţilor ei sfîrşiseră acum în cenuşa istoriei, înlocuite de o sensibilitate nihilistă, post-punk, pe care Madeleine însăşi n-o înţelegea, dar cu care se bucura să-i scandalizeze pe ai ei, prefăcîndu-se că înţelegea –, însă apoi liftul ajunse în hol, iar ea deschise uşa şi ieşi să-i întîmpine.
Alton intră primul.
– Iat-o! zise el entuziast. Absolventa!
Se repezi s-o îmbrăţişeze în stilul lui de atac la fileu. Madeleine înţepeni, temîndu-se că duhnea a alcool sau, şi mai rău, a sex.
– Nu-nţeleg de ce nu ne laşi să-ţi vedem apartamentul, zise Phyllida, intrînd şi ea. Abia aşteptam să le cunosc pe Abby şi Olivia. Ne-ar face mare plăcere să le scoatem la cină mai tîrziu.
– Nu stăm pînă la cină, îi aminti Alton.
– Ei bine, nu se ştie. Depinde de programul lui Maddy.
– Nu, nu aşa-i planul. Planul e s-o vedem pe Maddy la micul dejun şi să plecăm după ceremonie.
– Taică-tău şi planurile lui! îi zise Phyllida lui Madeleine. Ai de gînd să te duci la festivităţi în rochia asta?
– Nu ştiu, zise Madeleine.
– Nu mă pot obişnui cu umerii ăştia cu perniţe pe care-i poartă toate tinerele. Sînt prea bărbăteşti.
– E a Oliviei.
– Arăţi cam varză, Mad, zise Alton. A fost chef mare aseară?
– Nu chiar.
– N-ai nimic de-al tău cu care să te îmbraci? întrebă Phyllida.
– Voi avea roba pe mine, mami, zise Madeleine şi, ca să împiedice continuarea inspecţiei, o porni prin hol pe lîngă ei şi ieşi.
Afară soarele pierduse bătălia cu norii şi dispăruse. Vremea nu arăta cu nimic mai bună decît în weekend. Balul din campus de vineri seara fusese practic anulat de ploaie. Slujba de absolvire de duminică avusese loc sub o burniţă continuă. Acum, luni, ploaia se oprise, dar temperatura amintea mai degrabă de luna martie decît de începutul verii.
În timp ce aştepta ca părinţii ei să i se alăture pe trotuar, lui Madeleine îi trecu prin minte că de fapt nu făcuse sex – sau nu tocmai. Constatarea o consolă într-o oarecare măsură.
– Sora ta îţi transmite că-i pare rău că n-a putut veni, zise Phyllida. Azi trebuie să-l ducă pe Richard Inimă-de-Leu la ecograf.
Richard Inimă-de-Leu era nepotul de nouă săptămîni al lui Madeleine. Restul lumii îi spunea Richard.
– Ce problemă are? întrebă Madeleine.
– Se pare că unul din rinichi e prea micuţ. Doctorii vor să-l ţină sub observaţie. Părerea mea e că ecografiile astea nu fac decît să-ţi descopere motive de îngrijorare.
– Dacă tot veni vorba de ecografii, zise Alton, şi eu trebuie să-mi fac una la genunchi.
Phyllida nu-l băgă în seamă.
– Oricum, Allie e devastată că nu te va vedea absolvind. La fel şi Blake. Dar speră că tu şi noul tău iubit o să-i vizitaţi vara asta, în drum spre Cape.
În preajma Phyllidei trebuia să rămîi tot timpul pe fază. Iat-o cum, vorbind aparent despre rinichiul micuţ al lui Richard Inimă-de-Leu, reuşise deja să aducă discuţia la noul prieten al lui Madeleine, Leonard (pe care Phyllida şi Alton nu-l cunoscuseră), şi la Cape Cod (unde Madeleine îi anunţase că plănuia să se mute împreună cu el). Într-o zi normală, cînd creierul îi funcţiona, Madeleine ar fi reuşit să se menţină cu un pas înaintea Phyllidei, dar în dimineaţa aceasta nu izbuti decît să lase vorbele să treacă pe lîngă ea.
Din fericire, Alton schimbă subiectul.
– Deci ce ne recomanzi la micul dejun?
Madeleine se întoarse şi privi nehotărît în josul străzii Benefit.
– Ştiu un loc în direcţia asta, zise ea.
O porni cu pas tîrşîit pe trotuar. Mersul – mişcarea – părea o idee bună. Îi conduse pe lîngă un şir de case excentrice, bine întreţinute, cu plăcuţe istorice pe ziduri, şi un bloc mare de apartamente, cu acoperiş cu fronton. Providence era un oraş corupt, plin de infractori şi controlat de mafie, dar sus, pe College Hill, nimic din toate astea nu se vedea. Centrul prizărit şi fabricile de textile moarte sau muribunde se întindeau dedesubt, în depărtarea sumbră. Aici străzile înguste, multe dintre ele pietruite, urcau pe lîngă vile sau şerpuiau pe lîngă cimitire puritane pline de pietre de mormînt înguste ca porţile raiului – străzi cu nume ca Prospect, Benevolent, Hope şi Meeting2, toate dînd în campusul stufos de pe culme. Simpla altitudine fizică o sugera pe cea intelectuală.
________
1 „Suferinţă jalnică” şi „Clitorisuri”.
2 Perspectivă, Binevoitor, Speranţă, Întîlnire.
 
Traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun