articol: 

Am mai avut prilejul să scriu, în acest colţ de pagină, despre cărţile lui Tony Judt (ultima dată, acest lucru s-a întîmplat în septembrie 2008). Invariabil, observaţia preliminară a fiecărei cronici (în total, au fost două) a consemnat caracterul provocator al cărţii. Nici aceea pe care mă pregătesc să o comentez astăzi nu face excepţie de la această „regulă”. Dar, faptul că publicarea ei, în vara acestui an, a coincis cu stingerea prematură din viaţă a autorului pare a conferi acestei trăsături o semnificaţie şi mai adîncă: aceea a unui veritabil legat testamentar. Este ca şi cum Tony Judt ar fi dorit să-şi manifeste, pentru ultima dată, vocaţia de a fi mereu „contra curentului”, sugerînd că menirea oricărui intelectual care îşi merită numele nu poate fi alta decît aceea de a privi critic realitatea şi a spune, oricare ar fi circumstanţele şi riscurile, adevărul despre ea.
A aşterne pe hîrtie aceste cuvinte sau a le repeta este foarte uşor. Oricine o poate face. Mai greu este să trăieşti pînă la capăt potrivit imperativului lor. Pentru cine are, cumva, impresia că situarea constantă a lui Tony Judt împotriva convenţiilor intelectuale ale timpului nostru a fost simplă, fiind, pasămite, asumată ca o modă, nu ca o convingere profundă, trebuie să spun că autorul a plătit-o din greu. El şi-a încheiat existenţa aproape ca un paria al main­stream-ului intelectual american, fiind repudiat inclusiv de cunoscuta Antidefamation League, pentru a fi criticat politica Israelului, afirmînd necesitatea reevaluării atitudinii statului evreu faţă de arabi în sensul unei reconstrucţii democratice integrale, care să-i includă şi pe locuitorii din Cisiordania şi Gaza într-o nouă arhitectură politică. Sensurile profunde ale acestui amănunt apar cu toată claritatea dacă nu uităm că Tony Judt a fost el însuşi evreu, a luptat ca voluntar în Războiul De Şase Zile (1967) şi a trăit, o vreme, în a doua sa patrie. Poţi sau nu poţi fi de acord cu judecăţile critice ale lui Judt (şi, uneori, ca în cazul de mai sus, cu realismul soluţiilor deduse din ele). Dar nu poţi să nu recunoşti buna credinţă din care izvorăsc şi logica impecabilă a demonstraţiei în care sînt prinse, ceea ce le face nu numai absolut plauzibile, ci, ocazional, şi profetice.
În legătură cu aspectul din urmă (cel profetic), nu pot să nu amintesc, din nou (am făcut-o şi în cronica de acum doi ani) de celebrul eseu, din 2001, al istoricului american, „Romania: Bottom of the Heap” (România: la fundul grămezii). Printre altele, Tony Judt făcea, acolo, o predicţie, intens criticată de toţi cei care au comentat textul, la timpul respectiv: anume, că România, ca ţara cea mai puţin pregătită pentru a intra în Uniunea Europeană, avea să se dovedească „o pilulă greu de înghiţit pentru Bruxelles”, apartenenţa ei la această organizaţie generînd probleme de asimilare incomparabil mai mari decît costurile absorbţiei fostei RDG de către Germania federală. Îi las pe cititori să judece dacă şi cît din această judecată se adevereşte astăzi, la nouă ani de la formularea ei şi la mai bine de trei ani de la aderare.
Predispoziţia lui Tony Judt de a arunca în aer toate convenţiile de gîndire este evidentă şi în cartea pe care o comentez astăzi. Teza ei este pe cît de simplă, pe atît de şocantă. Iat-o, în cîteva cuvinte.
Criza financiară mondială izbucnită în 2007 nu a fost un simplu accident, cu efecte trecătoare. Ea a pus în lumină limitele paradigmei neoliberale de gîndire din ultimii 30 de ani, dominată de trei idei-forţă: libertatea absolută a pieţelor economice şi financiare, diminuarea constantă a ponderii statului ca factor de reglementare a spaţiului public şi – ca un corolar – ridicarea oricărei oprelişti juridice sau morale în faţa iniţiativei private (cf.
cap. 1, The Way We Live Now). Urmările acestei filosofii, devenită, în tot acest interval, pentru milioane de oameni, un adevărat mod de viaţă, nu au constat numai în ceea ce am văzut cu toţii: falimente în cascadă, prăbuşirea speculaţiilor imobiliare, concedieri masive, creşterea accelerată a şomajului – toate fiind manifestările celei mai adînci recesiuni economice din 1929-1933 încoace. Infinit mai grave au fost, pe de o parte, apariţia unui dezechilibru structural între public şi privat în economie şi, în al doilea rînd (şi peste toate), distrugerea aparent iremediabilă a spiritului comunitar al societăţii, nutrit de încrederea dintre oameni şi de solidaritatea lor în jurul unor ţeluri comune. Apetitul nemăsurat pentru bogăţie, polarizarea societăţii între categorii adînc defavorizate şi grupări caracterizate printr-o opulenţă ieşită din comun, multiplicarea inechităţilor de tot felul au compromis grav, afirmă Judt, consensul social, conducînd la atomizarea societăţii şi la deprecierea valorilor umaniste clasice.
Pînă în anii ’80, continuă autorul (cf. cap. 2, The World We Have Lost), lucrurile au stat cu totul altfel. Pentru a nu mai repeta greşelile – nu numai politice, ci şi de construcţie socială – care se aflaseră la originea celui de-al doilea război mondial, elitele liberale postbelice din ţările occidentale au gîndit un nou tip de organizare social-politică, articulat pe două principii fundamentale: etatismul economic şi protecţia socială. Spre deosebire de perioada dintre 1918-1939, cînd precaritatea noilor democraţii central-europene sau slăbiciunile celor mai consolidate, precum aceea franceză sau britanică, contribuiseră la adîncirea inechităţilor economice şi sociale moştenite din secolul al XIX-lea, după 1945, reconstrucţia liberală a statului a mers mînă în mînă cu o politică economică de atenuare a disparităţilor dintre componentele societăţii, reconstruind consensul social. Acesta a fost, în linii generale, procesul care a dat naştere, în anii ’60 ai veacului trecut (al XX-lea), „statului providenţial” sau al „bunăstării”, a cărui exemplară ipostază a fost RFG. Dincolo de Ocean, în Statele Unite, evoluţia a fost, în mare, asemănătoare, cu singura excepţie că implicarea guvernului federal a avut loc nu atît în economie (supravegheată, totuşi, printr-o serie de reglementări destul de stricte), cît – mai ales – în viaţa socială, unde mai multe legi votate de Congres în timpul administraţiilor democrate ale lui John F. Kennedy şi Lyndon B. Johnson au abrogat discriminarea rasială şi au lărgit considerabil accesul la bunurile şi serviciile publice pentru multe categorii ale populaţiei. Echivalentul nord-american al „statului-providenţă” a fost „marea societate”. Durata sa de viaţă s-a încheiat – ca şi pe continentul european – o dată cu valul de contestaţii de la finele anilor ’60 şi începutul anilor ’70, pe fondul crizei determinate de războiul din Vietnam şi – cazul Europei – al succesului înregistrat de propaganda de stînga.
Este, totuşi, neclar cum a ajuns un sistem politic al cărui principiu constitutiv era atenuarea (ba chiar eliminarea) disparităţilor economice şi sociale să fie într-atît de contestat, încît să genereze conflicte de o asemenea amploare ca cele din 1970-1973 din S.U.A. sau din Italia şi R. F. G., unde, exact în acelaşi interstiţiu, începuse seria atentatelor puse la cale de Brigăzile Roşii, respectiv de gruparea Baader-Meinhof. Tony Judt nu explică prea clar această răsturnare. El pare a o pune – dacă am înţeles bine – pe seama spiritului contestatar al tinerelor generaţii din acei ani, alimentat de influenţa modelului comunist (mai exact, maoist), a cărui adevărată natură era încă necunoscută în Occident. Indiferent, însă, de explicaţiile ce i s-ar putea asocia, această criză a dat naştere unei noi filosofii politice, al cărei principiu subiacent – libertatea absolută a indivizilor şi ridicarea oricărei oprelişti din calea iniţiativelor lor – a devenit, după 1980, îndreptarul tuturor guvernelor occidentale, pînă la marea criză din 2007-2008.
Astăzi, la numai trei ani de la dramaticul început al celei mai grave recesiuni din istoria postbelică a lumii, a devenit clar cît de „rău pătimeşte o ţară”, ai cărei locuitori sînt animaţi numai de patima egoistă a îmbogăţirii (aşa s-ar traduce titlul cărţii, care reia un vers din poezia The Deserted Village, a lui Oliver Goldsmith). Ce este de făcut? – se întreabă Tony Judt (cf. cap. 4-6), reluînd, ironic, celebra interogaţie dintr-un opuscul leninist (formulată, mai întîi, de Cernîşevski). Este nevoie – răspunde el – de refacerea sentimentului de solidaritate socială care animase vechile generaţii de după război, iar acest lucru nu se poate întîmpla decît prin renaşterea prestigiului a tot ce înseamnă „domeniu public” în viaţa colectivităţilor umane. A neglija acest imperativ poate constitui, afirmă Judt, o eroare fatală, ce riscă să compromită viitorul celor tineri şi, pînă la urmă, al nostru, al tuturor. „Ce poate oferi tinerei generaţii sensul unui ţel mai înalt decît avantajele [egoiste] pe termen scurt?” – scrie Tony Judt. Şi tot el răspunde, premonitoriu: „Dacă nu respectăm bunurile publice; dacă îngăduim sau încurajăm privatizarea spaţiului public, a resurselor şi a serviciilor; dacă sprijinim entuziaşti propensiunea tinerei generaţii să se îngrijească numai de propriile sale trebuinţe; atunci nu ar trebui să ne surprindă abandonarea [de către tineri a] angajamentului civic în raport cu adoptarea deciziilor de interes public... Pe termen scurt, democraţiile pot supravieţui indiferenţei cetăţenilor lor”, dar, sugerează autorul, numai plătind un cost incalculabil (p. 130-131 şi urm.).
Multe se pot spune în marginea acestui punct de vedere, care, grosso modo, ţinteşte la reabilitarea rolului intervenţionist al statului în viaţa socială, în spiritul valorilor tradiţionale ale social-democraţiei (căci – am uitat să spun – Tony Judt îşi reafirmă în această carte o veche profesiune politică de credinţă). Pentru noi, cei din Răsărit, care am trăit decenii de-a rîndul în chingile unui etatism totalitar castrator, opinii ca cele ale istoricului american sînt mai mult decît suspecte. Autorul nu ignoră acest lucru, dar observă că un stat „clepto-capitalist” (precum cele apărute după 1989) nu este cu nimic mai bun decît unul comunist corupt, din moment ce este la fel de neputincios cînd trebuie să asigure condiţiile unei dezvoltări democratice durabile. „Un lucru şi mai rău decît o guvernare hipertrofiată este una atrofiată”, scrie, pe bună dreptate, Judt (p. 145). Nu este totul să găsim între ele echilibrul ideal (ceea ce – aş adăuga eu – nu este deloc simplu: nu avem decît a privi în jur, pentru a ne convinge). Este necesar să ne eliberăm şi de dogma incompatibilităţii dintre libertatea economică şi intervenţia statului. Avem nevoie, crede istoricul, să reînvăţăm să ne regîndim viaţa în termenii unor opţiuni multiple şi în spiritul solidarităţii şi al consensului, recuperînd valorile comunitare pe care s-a reconstruit civilizaţia europeană după război.
Este profesiunea de credinţă a unui mare intelectual, a cărui pierdere este profund regretabilă.
__________
Tony Judt, Ill Fares the Land, The Penguin Press, New York, 2010