La cenaclul organizat de grupul HumanZone (pe care îl cunoaşteţi deja din paginile Contrafort-ului) începând cu 26 septembrie 2009 în (aproape) fiecare sâmbătă, la Facultatea de Litere a USM, vine un grup de oameni cu un scop comun – să construiască un mediu de comunicare şi să participe la el. Majoritatea persoanelor prezente la cenaclu scriu poezie (deşi unii scriu şi proză sau dramaturgie, adică sunt reprezentate mai toate genurile literare), iar autorii invitaţi primesc un răspuns şi o evaluare la textele pe care le prezintă.
 
Cenaclul nu are neapărat o intenţie globală – e mai curând o structură, şi cei prezenţi o utilizează, fiecare, pentru a-şi defini mai exact aşteptările proprii şi a le negocia cu ceilalţi. Conform practicii deja consolidate, la fiecare şedinţă, un autor citeşte maximum 10 pagini de text. După aceea, celelalte persoane prezente (de regulă, 10-20 de oameni) încep să vorbească despre textele pe care le au în faţă (organizatorii cenaclului le multiplică pe cont propriu). Până aici pare a nu fi prea mult nou – există cenacluri şi grupări literare cu o structură similară. Dacă numărul lor în Moldova este destul de mic (şi unele au dispărut deja) în SUA sau Marea Britanie există sute de ateliere informale sau oficiale de creative writing. Dar cenaclul organizat de HZ are o serie de particularităţi care îl diferenţiază de aproape orice cenaclu la care am participat, despre care am auzit sau despre care am citit.
 
Participanţii la cenaclu vorbesc în mai multe moduri – dar toţi pornesc de la ideea că, atunci când prezintă un text, autorul aşteaptă un răspuns anume la textul ăla – şi reacţia cititorilor poate face ca textul să devină mai bun. Discursurile de la cenaclu nu sunt în genul criticii literare – care vede opera ca un produs finit – ci percep textul ca fiind mereu în lucru. Credem cu toţii că dintr-un text trebuie să se taie toate sintagmele care pot lipsi din el şi că ceea ce e bun trebuie reformulat, ca să devină şi mai bun. Unii membri ai cenaclului au învăţat tehnici pentru a face asta la atelierul de creative writing de la Râşca – şi transmit disponibilitatea de a lucra cu textele proprii, de a le „upgrada” şi celorlalţi membri care mai vin. E vorba de o anumită deschidere spre a fi schimbat – să nu te blochezi în ceea ce faci, considerând că textele tale sunt perfecte şi nu trebuie să modifici nimic la prima variantă – un fel de smerenie, dacă vreţi – o acceptare a faptului că altcineva poate să-ţi sugereze cum să-ţi îmbunătăţeşti textul.
 
Dacă aş tipologiza comentariile care se fac la cenaclu, le-aş include în trei categorii mari. Prima ar fi comentariile care mizează pe structura textului. Ele încearcă să evidenţieze mecanismele textuale puse în joc şi modul în care ele funcţionează sau eşuează. Un fel de comentariu „la rece”, foarte tehnic – unii participanţi s-au specializat în discursuri de genul ăsta. Apoi, mai sunt persoane care încearcă să construiască un fel de profil interior al personajului din poem – al celui care vorbeşte în poemul acela. Mai sunt şi cei care fac comentarii foarte personale – încearcă să vorbească despre felul în care i-a afectat/impresionat textul, despre momentele care au lăsat în ei ceva important şi despre cele peste care au trecut cu plictiseală. Fiecare încearcă să argumenteze cât mai aplicat, susţinându-şi mereu discursul cu fragmente din textele prezentate.
 
Structura asta – cineva citeşte, apoi toţi ceilalţi îi răspund – e pusă, cumva, în slujba autorului care vine în faţa noastră. Toată atenţia e oferită textelor lui. Încercăm să-l ajutăm prin ceea ce spunem despre texte, fără să ne credem superiori din cauza asta. Unele persoane au comentarii de susţinere, altele – mai critice, dar lumea nu se supără din cauza criticilor şi laudele nu li se urcă la cap, pentru că relaţiile dintre cei prezenţi sunt altfel. „Nucleul dur” al cenaclului se cunoaşte demult şi a organizat diferite acţiuni împreună – şi nu e în niciun fel vorba de a te da în spectacol în faţa celor care te cunosc atât de bine. Mai mult decât atât, nici nu e nevoie de asta, dacă ai deschiderea necesară – dacă admiţi că la orice text se mai poate lucra, şi că perspectiva unui cititor poate să-ţi ofere câteva variante noi în care poţi să ţi-l reorganizezi.
 
Lumea care se adună la şedinţele cenaclului nu se blochează într-un turn de fildeş, într-o concepţie asupra literaturii conform căreia textele bune sunt cele scrise în singurătate, nemodificate niciodată şi analizate în detaliu doar de experţii în domeniu. Pentru cei care vin la şedinţe, scrierea de literatură e un proces viu, iar autorul beneficiază de feedback – pentru că textul îi aparţine, în egală măsură, şi cititorului: la urma urmei, îi e adresat anume lui. Şi pentru comunicare (iar literatura e comunicare) e nevoie de cel puţin două persoane.
 
La atitudinea de deschidere contribuie şi faptul că membrii cenaclului sunt interesaţi pe bune de ceea ce se întâmplă acum în literatură – şi de ceea ce se poate întâmpla. De ceea ce putem face să se întâmple, împreună. De ceea ce putem schimba, împreună, în discursul literar de la noi. A schimba modul în care e concepută literatura e o ambiţie – nu neapărat conştientă – pe care o avem toţi cei care venim la cenaclurile organizate de grupul HumanZone.
 
Şi pentru că vrem ca din fiecare şedinţă să iasă ceva bun, ne implicăm cu toţii, atât cât putem – Hose Pablo e un fel de responsabil de logistică (cred că ar chicoti, dacă i-aş spune asta în faţă) – el şi-a asumat responsabilitatea să ia cheia de la sala unde ţinem cenaclul şi aduce şi ceainicul electric unde fierbem apa pentru cafelele participanţilor, şi după aia face comentarii extrem de personale la textele citite; Constanţa Popa, în momentele în care eu mă stresez că discuţia stagnează sau invitaţii întârzie, reuşeşte cumva să menţină calmul, deşi simt că e la fel de disperată; Ion Grosu desenează tot felul de schemuţe la tablă, pentru a explica textele citite, şi după aia, când vede priviri pierdute, se apucă să-şi explice şi schemele. Publicul îşi aduce la cenaclu gama extrem de variată şi diferită de preocupări şi abordări – de la sociologie la practici mistice – şi autorul invitat beneficiază astfel de experienţa comună a întregului grup.
 
De obicei, între noi se stabileşte un fel de flux continuu – ne completăm unul pe celălalt, construim unul pe discursul celuilalt. Uneori apar polemici – unor cititori le plac exact pasajele care le-au displăcut altora – şi atunci ceilalţi se relaxează şi urmăresc, ca la tv, linia argumentării celor doi. Scopul nu e neapărat atingerea unui consens, ci explorarea diferitor faţete ale textului prezentat. Chiar dacă poate părea idilic ceea despre ce vorbesc acum, nu prea există blocaje de comunicare şi conflicte. Participanţii încearcă să fie cât mai expliciţi, şi să se înţeleagă unul pe celălalt – şi nu e neapărat ca o diferenţă de viziuni să se transforme într-o ceartă, când e aşa de frumos să fie doar conversaţie.
 
În acest sens, discursurile participanţilor se intercalează, au anumite momente în care se suprapun, deşi rămân absolut personale. Atenţia faţă de text, practica unui comentariu aplicat şi ascultarea reciprocă sunt suficiente pentru a construi o reţea comună de semnificaţii şi pentru a ne schimba unul pe celălalt. Textele noastre şi discursurile pe care le rostim la cenaclu sunt influenţate, uneori chiar inconştient, de texte şi discursuri anterioare. Şi modificarea reciprocă e utilă tuturor – aşa, cel puţin, nu stagnăm.
 
Unii ne cunoaştem demult – e vorba de membrii grupului HumanZone, de prieteni şi cunoscuţi ai noştri (un fel de grup extins) cu interese similare şi de invitaţi/susţinători/fani ai autorului. Adică, într-un anumit sens, venirea la cenaclu e un mod de a menţine contactul cu persoane cu care nu te-ai văzut demult (şi a vedea în ce măsură s-au schimbat) şi a stabili contacte noi cu persoane interesante (şi a vedea în ce măsură pot ele să-ţi schimbe unele opinii aparent consolidate).
 
Din acelaşi mediu sunt, de obicei, şi autorii invitaţi – poate de aici derivă şi unele învinuiri de sectarism care ni se aduc. În orice caz, nu prea am primit propuneri de a citi la cenaclu din partea unor persoane din afara publicului nostru obişnuit (cu două excepţii importante, Nicolae Popa şi Maria-Paula Erizanu) – dar aşteptăm cu toată deschiderea propuneri din partea tuturor celor care cred că ar putea beneficia de pe urma şedinţelor.
 
Cenaclul îşi păstrează, în acest sens, deschiderea – invitaţiile sunt publicate pe blogul humanzone.wordpress.com, unde puteţi găsi, post factum, şi cronici de la şedinţe, (semnate, alternativ, de Constanţa Popa şi de Hose Pablo) scrise într-un stil foarte alert, unde sunt rezumate direcţiile esenţiale ale discuţiilor. Pentru curioşi sunt publicate şi poze – şi poate că, treptat-treptat, cenaclul s-ar putea extinde şi în domeniul virtual – dar punctul de pornire rămâne în continuare spaţiul oferit cu generozitate de Facultatea de Litere a USM.