Într-un „Argument” la volumul „Constantin Stere şi timpul său. Schiţă de portret psihologic”, Chişinău, Editura „Cartea Moldovei”, 2005 (384 p.) de Haralambie Corbu, înclinam să cred că descopăr, în sfârşit, ceva absolut nou. Onoratul academician, mă gândeam, şi-a înnoit instrumentele (domnia sa pledase prin anii ’90, dar, e adevărat, după ce evenimentele se precipitaseră, pentru limbă, alfabet, însă ulterior s-a dezis de semnătură sub pretext că ar fi făcut-o la anumite presiuni), vine cu o deschidere, cu o orientare nouă (o dictează obiectul investigaţiei), cu un program de reinterpretare, pe potriva timpului, a patrimoniului literar, fără desfigurările de odinioară la care a contribuit fundamental în virtutea înaltelor funcţii pe care le-a deţinut timp de aproape cincizeci de ani.
Unii savanţi umanişti, ajunşi la o vârstă venerabilă (ne amintim de academicianul Nicolae Corlăteanu, care în ultimii ani ai vieţii ne-a surprins plăcut cu spovedaniile sale), încearcă să-şi reconsidere activitatea pe timpul regimului totalitar. Nu oricine are curajul să o facă. Mă aşteptam, dacă nu la perspective radical noi, apoi, cel puţin, la unele destăinuiri despre munca titanică de expurgare a operei clasicilor (fie chiar a celor născuţi pe teritoriul vechii Moldove) sau să aflăm (era cazul!) ce s-a întâmplat cu Ion Vasilenco care a întreprins o tentativă prin anii şaizeci să-l readucă acasă pe C. Stere, sau cum Sava Pânzaru îl populariza pe Stere la Tula, sau despre politica de editare a patrimoniului literar etc. Dar nimic din toate acestea. Doar o înţelegere dogmatică şi puţin stranie a actualităţii lui C. Stere.
O fundamentare academică a necesităţii valorificării întregii moşteniri literare nu o poate face oricine, cu atât mai mult un fruntaş al realismului socialist, dar în lumea noastră de pretinşi intelectuali, căliţi în regimul totalitar, te poţi aştepta la tot felul de surprize. (De altfel, în acest volum m-am trezit citat şi mare mi-a fost mirarea că nu sunt criticat, aşa… un pic „gâdilat”, un pic „pişcat” tocmai pentru (în viziunea lui H. Corbu) o inadvertenţă de stil. Reproduc fragmentul cu „subit”: „Resurecţia sămănătorismului şi a naturalismului sau drama intelectualului în proza basarabeană, preponderent rurală, îşi află uneori replici şi expresii subit (??) inedite”, p. 51). Iată de ce lectura acestui „argument” a suscitat şi stimulat câteva „note şi contra-note” despre mizeria criticii noastre literare.
Ceea ce m-a intrigat în acest „argument”  e strategia discursului critic, discurs vehement în apărarea, imaginaţi-vă, lui Constantin Stere. Dar din start H. Corbu e pornit la harţă contra unor, într-un fel, „răuvoitori” (cât pe ce să spun, ai limbii, literaturii şi culturii moldoveneşti), un cuvânt mai delicat într-un limbaj al academicienilor atât de bine adaptaţi la noile realităţi sociale şi politice. Răuvoitorii, desigur, nişte enigmatice mediocrităţi, ar putea fi, de fapt, adversarii lui Stere. Iată şi o declaraţie belicoasă: „Adversarii (aici şi în continuare sublinierile ne aparţin – A. B.) lui C. Stere s-au „selectat” din diverse categorii de intelectuali, oameni de ştiinţă şi de cultură şi, nu în ultimul rând, din cel (sic!) al diletanţilor şi mediocrităţilor” (p. 5). Este un gând reluat din primul alineat, în care aflăm că pe Constantin Stere „l-au elogiat personalităţi ilustre, de primă mărime, dar a avut şi mai are parte de critici şi defăimări neîngrădite ce veneau şi continuă să mai vină din cele mai diverse zone şi straturi ale intelectualităţii şi pretinselor elite de tot felul” (p. 5).
Căutăm la „Indicele de nume” câteva „persona(nu)lităţi”, „cozi de topor” (mai întâi la litera „S”, dar nu găsim decât la „V”, pe fostul academician Iosif Varticean, trecut în altă lume). Îmi aduc aminte că am mai citit ceva asemănător într-un alt articol al aceluiaşi redutabil savant consacrat lui  Andrei Lupan. Găsesc şi citez: „Personalitate neordinară, A. Lupan a avut numeroşi admiratori, dar a avut parte şi de detractori”. Recunosc stilul, dar continuu să citesc: „Admiratorii, cum se întâmplă adesea, pare să-l fi dat uitării; în timp ce detractorii îl ţin minte şi nu-i iartă nimic din cele săvârşite, chiar nici după moarte”. Şi mai departe: „Ar fi mai rezonabil, poate, din moment ce viii nu se pot încadra întotdeauna în perimetrii (probabil, e vorba de perimetrele) unor norme de comportament civilizat, să fim mai toleranţi şi mai drepţi cu cei care nu mai pot depune mărturii şi nu se mai pot apăra”. O echilibristică superbă.
Cu un pic de dezinvoltură, dacă „stăm strâmb şi gândim drept”, apoi nici Stere nu se mai poate apăra. Dar să vedem în continuare: „De fapt, oamenii de talia lui A. Lupan (putem crede că şi C. Stere, subl. n. – A.B.), de regulă, susţine H. Corbu, nu depun mărturii, nu se justifică, nu-şi etalează meritele, nu acuză pe nimeni. Chiar şi atunci când ar putea sau ar trebui s-o facă. Ei nu mizează şi nu pozează narcisiac nici în faţa oglinzii, nici în faţa istoriei. Ei îşi lasă hulitorii să se sucombe (sic!) în propriul venin, privindu-i cu îngăduinţă şi dispreţ suveran din turnul singurătăţii şi demnităţii lor neîntinate”. Toate acestea se referă, probabil, şi la Stere, dar poate şi la Ion Vasilenco, care, sinceri să fim, acum (repetăm, acum!) mult mai puţin are nevoie de apărarea lui Corbu. Dar să nu intrăm în detalii. Probabil, este vorba de slăviţii academicieni Iosif Varticean şi Artiom Lazarev. Despre cel de al doilea se notează scurt pe doi: Artiom Lazarev (un falsificator de marcă al istoriei Moldovei) „...după cum se ştie, nu-şi schimba opiniile atât de simplu şi atât de uşor. El dezaproba participarea lui C. Stere la actul care s-a produs la Chişinău pe 27 martie 1918 (actul acesta, care îi scapă domnului academician, se numeşte Unirea Basarabiei), şi a condus (aici domnul academician, ca un patriot adevărat, are bună ţinere de minte) la lichidarea Republicii Populare Moldoveneşti, creată la începutul lunii decembrie 1917. Indiferent cum va fi apreciată opera literară, zice A. Lazarev, „vom fi datori să vorbim şi despre concepţiile social-politice ale scriitorului, care concepţii, după opinia mea, sunt dubioase”(p. 38). Nu comentăm!
Despre un alt academician, după moartea acestuia (şi nicidecum în timpul vieţii), şi aici nu facem nicio paralelă cu Lupan, Corbu scrie literalmente următoarele: „Lingvist de profesie, I. Varticean s-a antrenat apoi în unele probleme de istorie literară, semnând mai multe articole şi prefeţe la operele unor scriitori clasici, fără a reuşi să-şi închege cel puţin o carte proprie cu privire la subiectele pe care le aborda din când în când. În schimb, titlul academic de care se învrednicise şi o serie de înalte funcţii administrative, pe care le deţinea şi pe care, trebuie s-o recunoaştem (câtă vigilenţă!), le onora (cât de absurd!) cu destul succes (comuniştii nu dădeau ordine şi medalii oricui), îi permite (eufemistic spus) să-şi asume nişte responsabilităţi ştiinţifice (Nota Bene!), care-l depăşeau, cum erau acele legate de activitatea şi opera lui C. Stere, şi care, evident, nu ţineau nici într-un fel (aşa scrie domnul academician) de activităţile sale cotidiene”. Şi aici comentariile sunt de prisos. Deci care sunt detractorii lui Stere? Pentru ce atâta grijă părintească şi atâta tremur patriotic?
Revenim la prima pagină şi cităm din al treilea alineat (calculatorul meu dă alienat) al „argumentului”: „Semnul distinct al mediocrităţii dintotdeauna a fost invidia şi sentimentul primar al răzbunării, împotriva tuturor celor care o depăşeau, măcar cu o fărâmă de milimetru, din punct de vedere intelectual sau spiritual. Parcurgeţi încă „odată” (calculatorul indică o altă greşeală) „Biblia” (pe vremuri s-ar fi citat „manifestul partidului comunist”) – cartea cărţilor, sau traversaţi, oricât de sumar, istoria civilizaţiilor umane de la începuturi şi până în prezent, şi o să vă convingeţi că nu a existat pe frumoasa noastră Terra vreo personalitate de vază şi cu pondere în cele mai diverse domenii de activitate, care  să nu se fi confruntat şi să nu fi fost grav rănită, iar de multe ori şi doborâtă de aceste vicii şi maladii potrivnice firii şi spiritului de creativitate şi înălţare”(p. 5-6). Iată încă un blam dat mediocrităţilor: „Infimi, surzi în ce priveşte muzica vieţii, capabili a vieţui fără oxigen, trupuri neînsufleţite, capetele cărora servesc doar ca simple secvenţe ale unor cioturi cu chip de om – aceasta e imaginea fără imagine a mediocrităţii cu două picioare”(p. 6). Cu acest sentiment, nestăpânit, de duşmănie faţă de „răuvoitorii lui Stere”, un bun şi iubit patriot ar scrie  pamflete şi nu „argumente”, ca să nu fiu veninos, la o lungă inepţie  despre C. Stere unde, cu excepţia a două-trei citate, nici pomină de sintagma „literatura română”. (Îi respect ideile în care crede Haralambie Corbu, dar C. Stere are un extraordinar dosar al receptării, nicidecum ostile, şi în critica din ţara vecină. Vigilentul cititor trebuie să reţină şi hipervigilenţa noastră).
Să citim în al patrulea alineat (trebuie să schimb pocitania asta de calculator): „Dat fiind faptul că inadaptabilul Constantin Stere a fost o personalitate ieşită din comun, chiar dacă nu în totul şi în toate poate fi pus pe cântarul valorilor naţionale şi universale de prim rang, s-a învrednicit din plin de atenţia şi blamul neîndurător al adversarilor de diferite sorginţi, dar mai ales a acelor proveniţi din tagma mediocrităţilor, fie ele cultural artistice (astfel ortografiat!), fie social-politice şi pretins intelectualiste. Asta a avut loc, şi mai are uneori şi astăzi, în ciuda faptului că minţi dintre cele mai lucide şi prestigioase din stânga şi din dreapta Prutului, precum şi numeroşi cercetători, au sesizat şi au avertizat, cu convingere şi temei asupra rolului neordinar, uneori poate şi contradictoriu, pe care l-a jucat C. Stere în viaţa spiritual-politică a Basarabiei şi a României în genere în ultimii ani ai secolului al XIX-lea – primele trei decenii ale celui de al XX-lea. Care e cauza acestor controverse, a rupturii strigătoare la cer, dintre aprecierile unora şi ale altora, unde se situează adevărul – la o extremă, la alta sau poate la mijloc? Cine, în cele din urmă, se află dacă nu în posesia adevărului total cel puţin mai aproape de esenţa acestuia?”(p. 6-7). Iată, în sfârşit, şi Prutul ca principiu diriguitor în studierea „vieţii şi operei lui C. Stere”. Cu câtă modestie şi umilinţă, domnul academician scrie: „... încercăm, în paginile ce urmează, să propunem un nou unghi de vedere privind destinul şi opera lui C. Stere, unghi de vedere, la temelia căruia stă concepţia mentalului(?), mai bine zis a diferenţei de mentalităţi dintre intelectualitatea autohtonă din România şi mentalitatea basarabeană, puternic afectată de cea rusă-slavă, a lui C. Stere”(p. 7). Şi domnul academic/ian, cu siguranţă, trebuie să-şi schimbe calculatorul, pentru că acesta admite/comite prea multe erori. (La o vârstă venerabilă, mentalitatea să ţi‑o schimbi e mult prea dificil). Cu mediocrităţile anilor ’20-’30 Constantin Stere lupta cum s-a luptat şi se luptă în viaţa politică. A dat şi a încasat lovituri fără milă, cu vârf şi îndesat. Din aceasta nu facem politică. Nici nu arătăm cu degetul. Cititorul nu e un cretin.
 Într-un anume sens, actualitatea lucrării se reduce nu la dialogul mentalităţilor, ci la frica de diferenţă. Cităm detaliat pentru a înţelege mai desluşit nu atât dreptul la opinie al academicianului, slăvit în lupta contra răuvoitorilor (limbii, literaturii şi culturii moldoveneşti), cât rostul demersului său critic: „Problema pusă în acest fel conduce nu spre căutarea unui răspuns categoric la întrebarea: cine are dreptate?, ci la găsirea şi formularea unui răspuns echilibrat şi echitabil pentru toţi actorii aflaţi în scenă, şi anume: fiecare are dreptate în perimetrul conceptului de viaţă şi al mentalului intelectual-spiritual în care acţionează”. Şi mai departe academicianul scrie fără să-i tremure mâna: „... C. Stere, pe de o parte, şi oponenţii, pe de alta, reprezentau diferite, în bună parte, zone şi structuri mentale şi psihologice diferite şi incompatibile”. De ce? Pentru că: „Recunoaşterea acestei largi zone emergente din partea ambelor părţi şi elaborarea unui plan strategic de lungă durată privind lichidarea treptată şi fără convulsii a acestei zone de conflict, ar fi fost cea mai rezonabilă cale, în opinia noastră, de a tranşa treptat şi „paşnic” acest mod de confruntare iscat în baza unor evidente diferenţe obiective, în primul rând de ordin mental-psihologic”.
Speculaţiile cu cazul Stere, în interpretarea venerabilului academician, obţin dimensiuni şi rezonanţe cutremurătoare: „Evenimentele au luat însă o altă cale. S-a dorit o integrare şi o subordonare imediată a celui venit de pe meleagurile spirituale şi geografice basarabeano-ruso-slave în mediul naţional-autohton, dar ne-am ales cu un conflict politic, psihologic şi mental fără soluţii în acest context”. Mediocrităţile de azi din ambele părţi ale Prutului ar trebui, în logica lui Haralambie Corbu, să însuşească bine cazul Stere şi punctum!
Nu ştiu bine din care categorie face parte stimabilul academician (atât de mult îndrăgit de Editura Cartea Moldovei), dar, aflat mereu la timona datoriei, grijuliu, circumspect şi prevăzător, se pare că ne avertizează să fim vigilenţi. Păzea! Se arată iar fantomele mediocre şi bine/răuvoitoare. Apropo! Parcă Dante spunea cu dispreţ că lor, mediocrităţilor, nu trebuie să li se acorde vreo atenţie şi vreun cuvânt de încurajare: e suficient numai să arunci asupra lor o privire fugară şi să treci distant pe alături, ocolindu-le. Sper că am citat corect.