articol: 

De ceva vreme încoace prozatorul japonez Haruki Murakami şi-a impus un soi de regulă a scrisului, mai exact a succesiunii textelor: după fiecare carte de mai mică amploare, mai scurtă, în care mizele nu sunt mari, urmează un volum amplu, în stare să aţâţe minţile şi apetitul de lectură al cititorilor de pretutindeni şi să-i facă pe criticii literari să afirme că avem de-a face cu un magnum opus. Aşa s-a întâmplat cu În căutarea oii fantastice, Cronica păsării-arc sau Kafka pe malul mării. Acum, după un roman scurt şi relativ modest, În noapte (Polirom, 2007), şi o aşteptare de cinci ani, Murakami scrie un roman în trei volume, 1Q84, lansându-le concomitent pe primele două şi, la un an distanţă, pe cel de-al treilea. Aşa au stat lucrurile şi pe piaţa editorială autohtonă, Editura Polirom publicând simultan doar două cărţi, cea de-a treia urmând să apară probabil la sfârşitul acestui an.
Acţiunea se desfăşoară pe două planuri care, până la un punct, par complet distincte. Într-unul dintre ele un profesor de matematică înzestrat cu oarece talent literar, Tengo, etern candidat la premiile breslei, primeşte din partea unui editor fără scrupule însărcinarea de a rescrie un manuscris. Este vorba de cartea unei tinere dislexice, o istorie ciudată intitulată Crisalida de aer. Volumul, deşi aproape că are nevoie să fie rescris, surprinde prin idei, personaje, construcţia epică desăvârşită şi are parcă o putere magică, o înrâurire aparte asupra celor care-l citesc. Tengo acceptă şi începe lucrul la carte, fără să ştie că decizia asta îi va distruge traiul liniştit şi-l va aduce aproape de o dragoste din copilărie la care nu mai îndrăznea să spere. În cel de-al doilea palier narativ o regăsim pe Aomame, instructoare de fitness în viaţa de zi cu zi şi asasin plătit în timpul liber. Aflându-se în slujba unei doamne misterioase, în vârstă, Aomame duce din când în când la îndeplinire felurite misiuni, în general pentru a pedepsi bărbaţi care au maltratat sau abuzat diferite femei. Cu timpul, Aomame începe să observe tot felul de mici breşe în realitatea obişnuită, ajungând la concluzia că lumea în care trăieşte s-a schimbat, iar anul 1984 a lăsat locul altuia, mult mai ciudat, pe care protagonista îl intitulează 1Q84. Q de la question mark, un mare semn de întrebare.
Capitolele se succed într-un ritm rapid, acţiunea alternând, de la întâmplările prin care trece Tengo, la cele care o au în centru pe Aomame. Încetul cu încetul premisele iniţiale se schimbă şi vieţile personajelor se complică în mod iremediabil. În scenă intră personaje misterioase (tutorele fetei dislexice, numit în mod simbolic Profesorul, un bodyguard homosexual şi filozofard, un fals Mecena care-i oferă lui Tengo o sumă uriaşă de bani ca bursă literară), iar cei doi eroi, acompaniaţi în surdină de acordurile Sinfoniettei lui Janáček, încep să se caute unul pe altul. Aproape fără să ne dăm seama (şi aici stă poate meritul cel mai mare al lui Murakami, în lejeritatea cu care jonglează cu registrele şi emoţiile), ceea ce începuse ca poveste misterioasă, plină de acţiune, suspans, necunoscute şi tenebre, se transformă într-una de dragoste. Dacă primul volum din 1Q84 se citeşte ca o carte fantastică în care enigmele prezente la tot pasul cer a fi dezlegate, cel de-al doilea are un tempo mult mai lent şi, în ciuda faptului că este mai scurt, abundă în pasaje lirice şi descriptiv-emoţionale. E ca şi cum Murakami ar fi scris în primul volum în stilul alert şi ingenios din Cronica Păsării-Arc (fapt la care se pricepe de minune), în vreme ce în cel de-al doilea s-ar fi apucat să cutreiere din nou Pădurea norvegiană.
Diferenţele dintre părţi sunt şi mai clare dacă privim cu atenţie structura epică. În fiecare capitol al celui dintâi volum personajele începeau o nouă aventură şi sfârşeau pe muchie de cuţit. Aveau de spus o poveste. În schimb, numeroase capitole din cel de-al doilea volum nu istorisesc absolut nimic, făcând figuraţie din punct de vedere narativ şi neavând alt rol decât acela de a asigura succesiunea planurilor între istoria lui Tengo şi cea a lui Aomame. Dar chiar şi în astfel de momente, textul are o limpezime desăvârşită şi reuşeşte să consemneze fidel o remarcabilă radiografie a sentimentelor: „Nu a mai trăit niciodată o experienţă atât de intensă ca momentul în care fetiţa îl luase de mână, în clasa goală. Niciuna dintre femeile cu care se întâmplase să fie împreună din timpul studenţiei şi până acum nu îi lăsase o impresie la fel de proaspătă şi de puternică. Nu izbutea să găsească în ele ceea ce căuta el cu adevărat. Avusese şi femei frumoase, şi femei cu sufletul cald, şi femei care îl trataseră cu multă afecţiune. Până la urmă, însă, ele veneau şi plecau, ca nişte păsări viu colorate care se aşază pe o creangă doar ca să îşi ia zborul câteva momente mai târziu.” (vol. II, p. 64)
Romancierul Murakami, mereu gata să depene o poveste surprinzătoare şi enervant de verosimilă în bizareria ei, este şi în romanul de faţă dublat de un acut polemist şi eseist, preocupat de problemele lumii contemporane şi mereu în alertă în faţa derapajelor de tot felul. Astfel stau lucrurile şi în 1Q84, unde este dezbătută pe spaţii largi problema religiilor care se transformă în secte şi a fanatismului care, pe nebănuite, ajunge să ia locul credinţei autentice. Mesajul lui Murakami, susţinut şi de o critică acidă la adresa violenţei care se naşte aproape spontan în regimuri şi societăţi închise, este cu atât mai puternic cu cât intră în dialog intertextual cu acela al unor alţi mari prozatori ai secolului XX, exemplele cele mai evidente fiind Kafka şi George Orwell. Ar fi de menţionat că în cartea de faţă Fratele cel Mare din 1984 îşi află o oglindire în Oamenii cei Mici, nişte făpturi misterioase care par să ţină în mâini destine şi vieţi.
Fără a citi şi cel de-al treilea volum al romanului 1Q84 orice verdict ar suna hazardat, de aceea mă voi mărgini la a spune că primele două cărţi sunt complet diferite, dar cumva complementare. Primul volum rămâne dinamic, bizar, scris cu vână de romancier veritabil, în vreme ce al doilea este marcat de mult mai multă poezie, introspecţie şi delicateţe. Nu ştiu dacă Haruki Murakami a scris astfel din dorinţa de a veni în întâmpinarea unor cititori cu gusturi complet diferite sau pur şi simplu s-a lăsat dus de valul poveştii pe care a imaginat-o. „Când scriu, nu mă gândesc niciodată cum va arăta următoarea pagină a romanului”, declara el la un moment dat. Cititorul însă abia aşteaptă să afle.
___________
 
Haruki Murakami, 1Q84, traducere din limba japoneză de Iuliana şi Florin Oprina, vol. I şi II, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 400 p.+352 p.