A început să-l construiască – încet și migălos – încă din copilărie. De atunci, din serile lungi de iarnă, când se depărta de frații și surorile lui și sta cu năsucul lipit de fereastră, privind zbenguiala fulgilor de nea și umbrele enigmatice pe care le țesea luna pe fața înzăpezită a pământului, sensibilitatea lui lucra deja la el. Când îl lua maică-sa în brațe, abia adormit, ca să-l culce pe lejanca caldă, Turnul începea, ușor, să prindă, în visul său, contur. Înălțat pe o stâncă deasupra apei, suplu și solitar, era fata morgana care-l obseda și la care tindea să ajungă.
Cu timpul, se vedea locatarul lui. Unicul. Nu se plictisea, căci, la lumina molcomă a focului care-i ardea în imaginație, se conturau fantasme și iluzii ce-l fascinau. Se aflau acolo, ascunse discret prin unghere, și personajele din poveștile pe care i le spunea tatăl său, și cele pe care, de la o vreme, le căuta să le citească singur. Uneori, le și desena. Mai ales îl captiva povestea despre Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Recitită fără număr, ajunsese să o cunoască pe de rost. Dar revenind, găsea câte un detaliu ce-i scăpase anterior și care, la o nouă lectură, i se părea relevant. De atunci probabil, din timpurile celea îndepărtate, detaliile, în aparență nesemnificative, aveau să devină o obsesie a sa.
De regulă, se izola în Turnul său imaginar cu o carte de poezie, cu creioane colorate și cu suluri de hârtie pe care desena umbra viselor sale.
De la o vreme însă, i se păru că s-ar mai fi putut găsi acolo loc pentru încă o persoană – Vecinica lui. Era ea oare dispusă să-l urmeze în această aventură? Îi era dragă de când se ținea minte. Cu bucle crețe și blonde, pusă mereu pe șotii, era tocmai opusul lui. O aștepta să intre pe poarta lor, dezinvoltă și plină de voie bună, fiind gata să o urmeze, ca o umbră, oriunde și-ar fi propus ea să ajungă. O privea cu frică și admirație cum se urca sprinten și se dădea în scrânciob, sărind peste grindiș, când pe el îl apuca amețeala doar privind-o. Atunci, intuindu-i frustrarea, ea îl consola:
– Lasă, stai acolo liniștit. Tu ești mai mic cu un an decât mine și ai putea să cazi. Te urci când mai crești. Atunci ai să poți, o să vezi.
Dar la un an după, tot în perioada sărbătorilor de Paști, când scrânciobul devenea din nou atracția copiilor din sat, el rămânea tot jos, iar ea avea să-i îndruge același refren jenant pentru el.
Trăia însă clipe de satisfacție, când orgoliul îi era măgulit. Se simțea tare mândru când ea venea să-l ceară de la maică-sa ca să o însoțească la pârăul lui Ciocan, să se scalde împreună. Chiar dacă acolo ea se hârjonea cu alți copii și uita cu desăvârșire de dânsul, el, așezat pe-o piatră din preajmă, privea cum se zbenguiau norii pe cerul albastru, așteptând cuminte să se lase amurgul, știind că atunci aveau să se întoarcă acasă în doi. Nu era el cavalerul ei?
Crescând, începu a se simți cam stingherit de prietenia lor. Prinse de seamă că ea trăia într-o casă mai mare și mult mai frumoasă decât a lor, că avea o cameră doar a ei. Odată intrase și el acolo. Ce-i drept, nu pentru mult timp. Îi adusese, ea fiind răcită, o ulcică de lapte, proaspăt muls de la vaca lor, căci părinții Evelinei nu țineau animale pe lângă casă, ci doar păsări.
Ea stătea întinsă în pat. Mobila elegantă, draperiile bleu-marin plușate, covoarele de pe jos, cearșafurile de un alb imaculat, întreg anturajul îl blocaseră. La ei acasă nu se purta așa ceva.
Nu îndrăzni să se apropie și rămase la prag, în picioare. Acolo îl găsi mama ei când veni cu o fructieră din sticlă, plină cu mere rumene, îndemnându-l să ia din ele.
Vasul cu mere i se păru atât de frumos, că nu putu să întindă mâna, chiar dacă îi lăsa gura apă. Era gata să jure că nu văzuse și nu mâncase niciodată asemenea fructe. Cele pe care le rupea el direct din copac sau le lua de-acasă dintr-o strachină mare, de cele mai multe ori cu smalțul sărit, erau, bineînțeles, gustoase. Merele din fructiera din casa Evelinei erau însă atât de frumoase, că era păcat să le ronţăi. Pur și simplu nu ar fi cutezat. Ar fi vrut să le deseneze. Dar nu avea la îndemână creioane și nici hârtie. Așa că schiță un refuz printr-o înclinare de cap și ieși din casă, păstrând în memorie imaginea merelor ce-l copleșise, dar și regretul că nu a îndrăznit să le atingă măcar.
După această întâmplare, începu s-o evite. Fata nu păru nici mirată, nici afectată. Își găsi repede alte preocupări, iar drumul spre casa lui era ca și uitat. El suferea în taină, izolându-se mai des în Turnul lui. Mai târziu, când a trebuit să meargă la studii, a ales orașul în care învăța și ea. Fără un scop precis. Îi plăcea să se știe în vecinătatea ei, chiar dacă drumurile lor nu se întretăiau decât foarte rar și nu-și prea spuneau nimic important nici atunci. O fată blondă însă devenise centrul universului său și popula insistent pânzele pe care le picta. O furase, așadar, fără să-i ceară permisiunea, în Turnul lui de Fildeș, căci acolo, mai mult decât printre oameni, el se simțea în apele sale, reușind să picteze și să fie împăcat cu sine.
Ajungea, uneori, și la el zgomotul străzii. Câteodată, acesta devenea chiar asurzitor. Căci, în societate se derulau pe parcursul anilor evenimente importante: cădeau ideologii vechi și se instaurau altele noi, se modificau hotarele unor țări, altele dispăreau cu totul din istorie, câte una se năștea, alta trăgea să moară. Se schimbau și valorile. Unor monștri sacri li se demolau statuile, alții așteptau nerăbdători să urce pe socluri. Semenii lui se încăpățânau să revendice denumirea corectă pentru limba lor maternă, care de decenii bune fusese înghemuită într-un alt veșmânt decât cel care-i era firesc. Le înțelegea demersul, dar nu voia să se implice. La ce bun? Era sigur că aveau să se descurce și fără el, nu?
Când însă, de la un timp, începu să-i țiuie în urechi, s-a alarmat. Era bolnav? Își aruncă atunci câteva haine în rucsac, își luă șevaletul și plecă acasă, la țară. Spera să se întărească, să-și încarce bateriile. Satul își căuta molcom de grijile sale. I se păru însă mai trist, mai îmbătrânit. Se bucură auzind într-o zi voci de copii la poarta lor.
– Sunt copiii Evelinei. Stau vara aici, că le priește mai bine decât la oraș, îl dumeri maică-sa.
El își plecă privirea și-şi căută refugiu din nou în Turn ca într-un uter matern, continuând să trăiască sub vraja culorilor. Ca să nu fie deranjat, închidea geamurile, trăgea storurile și asculta Chopin. Atmosfera aceasta i se părea benefică pentru a se detașa de cotidian și a picta, lăsându-se purtat de imaginație într-o lume paralelă.
Efortul, în cele din urmă, îi fu răsplătit, căci deveni un pictor cu renume. La rarele expoziții pe care accepta să le organizeze, mai ales la insistența puținilor prieteni pe care-i avea, era adulat. Pentru el, acesta era semnul, în primul rând, că nu-și greșise vocația. Dar în anii din urmă constata că, odată evenimentul consumat, o angoasă inexplicabilă venea să-i soarbă, ca o gaură neagră, inima. Era oare incertitudinea că ceea ce picta era cu adevărat valoros ori își juca cartea un acut sentiment al deșertăciunii acestei lumi, care-și concentra esența amară în ființa lui? Parcă nu s-ar fi cuvenit – își zicea. Căci, la Judecata de Apoi, eventual dacă aceasta ar exista, avea cu ce se apăra. Chiar dacă alții își măsurau și justificau anii prin copiii pe care-i creșteau, el și-i socotea după ciclurile tematice ale tablourilor pe care le pictase: Cosmogonie, Spații glaciale, Tristețe, Imperiul Umbrelor… Nu era suficient?
 
* * *
Într-o seară de august, întârziase mai mult ca de obicei la atelier. Când ajunse la ușa blocului său și încercă să o deschidă, avu neplăcuta surpriză să constate că bipul se demagnetizase. Privi în jur. Nu văzu țipenie de om. Era foarte obosit și ar fi vrut să se odihnească. S-a așezat pe o bancă din preajmă, în speranța că ar putea veni totuși cineva și ar fi intrat împreună. Așteptă vreun sfert de ceas. În zadar.
Altă soluție nu era? Desigur că ar fi putut forma numărul unui apartament, oarecare, rugând să i se deschidă. Dar nu era genul lui. Nu-i plăcea să deranjeze pe nimeni. Și nici nu accepta să rămână cuiva dator. Nici cu o centimă, nici cu-n bănuț. Dependența de cineva l-ar fi obligat la o relație. El nu era dispus să cultive niciuna. De nici un fel. Asta îl făcea să treacă pe altă parte a străzii când vedea pe cineva cunoscut și s-ar fi simțit obligat să-l salute și să-i strângă mâna. Era mai simplu, în opinia lui, să-l evite. Astfel, își dădu seama că nici nu prea comunicase cu cineva de la scara blocului.
De fapt, dacă sta să-și amintească bine, acum un an, atunci când mersese la editura care-i pregătea Albumul său de pictură pentru tipar, o doamnă, fața căreia i se păru cunoscută, i-a fost prezentată drept redactorul cărții. Zâmbindu-i, aceasta îi spuse:
– Sunt vecina dumneavoastră de scară. Locuiesc la etajul 7. Onorată să vă cunosc. Vă admir mult pictura.
Atunci își plecă privirea și rosti un mulțumesc grăbit, căci îl derutau complimentele. Mai ales când acestea veneau din partea unei femei. Și, ca în cazul de față, când aceasta mai era și una drăguță. Acum, că se făcuse târziu și șansele de a intra în casă erau tot mai mici, socoti în minte care ar fi fost numărul apartamentului pe care l-ar fi putut forma la interfon, ca s-o roage pe doamna redactor să-i deschidă. Nu-i știa, bineînțeles numele. Oare de ce nu l-a memorat? De fapt, nu-i plăcea să-și umple mintea cu lucruri inutile. Își amintea de multe poeme, putea reproduce scene intacte, conservate în mintea lui încă din anii copilăriei, ar fi recompus exact imaginea cromatică a vreunui asfințit de soare de mult apus, dar la cifre și la nume nu avea memorie.
Până la urmă, socotind, găsi: 72 părea a fi numărul pe care se hotărî, în sfârșit, să îl formeze.
– Și dacă doamna redactor nu locuia singură? – îi trecu prin minte. Nimic grav – se consolă. Doar nu-i cerea să-l primească să doarmă la ea. Se va prezenta, îi va cere politicos scuze și va ruga să i se deschidă.
După ceva timp, o voce de femeie îi răspunse. Un sentiment puternic de jenă îl făcu să transpire brusc, când își spunea automat păsul. Apoi, văzându-se ajuns, în sfârșit, acasă, trase ușa după el și respiră ușurat.
A doua zi dimineață, ca să se revanșeze în fața celei pe care o deranjase și ca să scape de sentimentul de a fi dator, înarmat cu un tort de ciocolată în mână, sună la ușa doamnei.
Când i se deschise, i-l înmână rapid, scuzându-se din nou pentru disconfortul din ajun și, fără a ține cont de privirea ei mirată, în care se zbenguiau luminițe vesele, plecă precipitat.
Răsuflă ușurat; răsplătise gestul de bunăvoință. Acum, nu mai datora nimănui nimic. Se putea întoarce, liniștit, la viața lui de odinioară.
Doar că seara fu surprins auzind sunându-se la ușa sa. Când deschise, o descoperi pe doamna de la 7 zâmbind larg și ținând în mâini un bol de sticlă plin cu mere rumene și frumoase.
Ochii ei emanau irezistibile fascicule verzi-albăstrii:
– Le-am cules azi de la vila din Dumbrava. Priviți, au mai păstrat încă o brumă ușoară de prospețime. Mi-ar face plăcere să le gustați. Ori poate să le și pictați. Rămâne la discreția dumneavoastră.
O privi câteva clipe descumpănit.
Iar când se hotărî să ia bolul cu mere şi mâinile lor s-au atins din întâmplare, un curent puternic ca un fulger luminos îi pătrunse ființa și auzi un vuiet surd și eliberator în el – Turnul de Fildeș începu să se fisureze.