Ca niște fantome s-au apropiat și au bătut la ușă după miezul nopții, când totul amorțește. În acea seară ai casei se culcaseră mai devreme, însă au adormit mai greu, iar auzind bătăile puternice, s-au trezit. După ce își făcu semnul crucii, tânăra nevastă se sculă în cămașă (de atunci nu s-a mai culcat dezbrăcată noaptea niciodată cât a mai trăit) și le deschise. Au înspăimântat-o nu vorbele de neînțeles, ci ura simțită din partea celor care i-au trecut pragul. Între timp, un camion fu dat înapoi până lângă scara căsuței. Milițienii prinseră a-i îmbrânci câte pe unul în caroserie. Tânăra femeie apucă să-și ia doar un cufăraș cu-n război, un covor și niște prosoape în el – amintire de la maică-sa. În curtea casei erau de față și „nacealnicii locului”, adică vânzătorii – Nicolai Konik, secretarul sovietului sătesc, și Vanea Rusu, președintele. Din cele cinci persoane urcate în caroseria camionului, trei erau copii, al căror plânset răsună prin beznă.
În acea dimineață a anului 1949, țăranii din cătunul Fundul-Galbenei, raionul Kotovski (actualmente Hâncești), prășeau pe ogoarele din marginea satului, mulți lucrau la vii, alții pe lângă case sau prin ogrăzi, când au tresărit... Doamne, cât de tare plângeau cele trei fete ale Vetei și ale lui Andrei Erhan! Mulți dintre martorii acelui „spectacol de osândă” au început să plângă și ei, iar fetele mari de prin mahală, care veniseră la fântâna lui moș Harton să vadă întâmplarea, au început a boci în urma lor. Câinii urlau încă din ajunul primejdiei, iar boii și oile răgeau și zbierau în zorii zilei, ei simțiseră mai înainte nenorocirea care venea asupra gălbinenilor. În ziua aceea aproape nimeni dintre cei care văzuseră toate acestea n-a mai lucrat. Copiii au alergat din urma afurisitei mașini până la marginea de răsărit a satului, la locul numit Bordei, aproape de Podul Mârzei. Acolo mașina a fost oprită de un mare grup de bărbați, era deportată de acum a cincea familie din localitate. Înainte mai fuseseră luate în Siberia familiile Lupu, Căpiță, Dolină – peste 12 persoane. S-au grămădit mai mulți oameni. Erau și neamuri de-ale Vetei. David, un bărbat tinerel, care nu demult se însurase cu fiica mai mare a celor deportați, Anica, ceru învoirea cătanelor să le dea părinților câte un păhăruț de vin. I-au dat voie numai după ce-l puse să guste el primul din vinul adus. În această vreme nevasta scoase din cufăraș covorul și-i zise printre lacrimi ginerelui:
– Davizele, măiculiții, ia covorul ista și-l du în păpușoi la Breahnă, iar când vei auzi c-am murit să-l așterni la pământ, să pui un colăcel pe el și să-l dai de pomană!
Apoi cel mai mare din escortă dădu ordin de plecare și când camionul porni îi dădură și lui Andrei lacrimile. Rămăsese în urmă cotitura șoselei cu părul bătrân. Femeia privi cu jale la copilițele plânse și zgribulite de lângă ea, își scutură straiele pe care cineva dintre mahalagii i le aruncase noaptea în mașină.
Ajuns în drept cu cantonul de lângă pădurea Zânii (până la 1970 aproape toate cantoanele de pe marginile de drum fusese făcute una cu pământul), șoferul oprise nu se știe de ce. Veta înghiți în sec icnitul de plâns și începu să-și mângâie odraslele. Și dacă au trecut de acele locuri scumpe lor, tânăra nevăstuică dădu voce prin noapte unui tânguitor cântec, nici cu gândul că cerurile îl vor auzi. Era un cântec-bocet.
Se numea „Trenișor, mașină grea”.
Până a trecut noaptea au ajuns la stația de cale ferată Ghidighici, cale de vreo 30 km de Chișinău. Au venit acolo și camioanele cu oameni (așa-zișii culaci) de prin alte sate. I-au adunat pe bieții „culaci” ca pe niște câini, coborându-i cum ai deșerta undeva niște cărbuni. La Ghidighici au început să-i grămădească la tren. Au fost încărcați într-un tren pentru transportul animalelor. Familia Vetei și a lui Andrei a încăput tot într-un vagon de vite, nu aveau măcar o crăpătură mai largă să răsufle. Ședeau clădiți ca într-o sobă enormă, nici lumină
n-aveau, nici de mâncat nu puteau. Li se aducea un fel
de borș că l-ar fi vărsat chiar și cei înfometați de-a binelea, un fel de leoarcă pentru porci. Oamenii mureau de foame și de sete, căci mai mult de jumătate aveau sănătatea șubredă.
Cei morți erau aruncați din mersul trenului. O mamă tânără din satul Bozieni, de vreo 40 de ani, a murit în brațele Vetei. Avea un băiețel, Ionel îl chema, a rămas acolo, în Siberia, a crescut, s-a însurat și, uitându-și limba, nu s-a mai întors în Basarabia. Așa au mers până la Kiev, unde au fost dați jos să li se mai dezmorțească oasele. Grămădindu-i în gară, le-au făcut „sobranie”, un fel de adunare.
Li se traducea ceea ce trebuiau să audă. În timpul acelei vorbării, un român din cei condamnați, care știa puțin mai bine rusește, n-a mai putut răbda, și-a luat inima în dinți și i-a întrebat:
– De ce ne-ați adus aici, ce vreți să faceți cu noi?
Și nu l-au mai văzut apoi, se auzea că a fost omorât în aceeași zi.
Dar atunci a ieșit înaintea mulțimii un rus mic de statură și a răspuns la întrebare:
– Statul v-a luat, statul știe ce o să facă cu voi!
Erau și oameni învățați printre condamnați, dar ce puteau să zică, căci și așa cine nu și-a putut ascunde inteligența a fost omorât. Atunci, dintre deportați s-a desprins înspre stepa ucraineană un muget parcă. Mulțimea a început să se frământe, dar și-a înăbușit sentimentele, mulți intuiau că sforțările le sunt inutile, că păsurile lor nu mai aveau nicio importanță. Se auzeau doar vaietele femeilor. Același bărbat mititel continuă:
– Nu plângeți, că statul v-a luat la muncă, nu v-a luat să vă ucidă, cum vă gândiți voi, proștilor!
După ce spuse și aceste vorbe, care au fost repede tălmăcite, lumea a prins a vui. Peste vreme, a rămas în memoria multora vocea unei femei frumoase, care a strigat cel mai tare, acoperind alte glasuri:
– De ce ne-ați luat din locurile părinților noștri cu pielea goală, antihriștilor, de ce nu ne-ați omorât acolo? N-ați avut dreptul să ne luați, trebuia să ne lăsați să luăm măcar ceva din ce-am muncit!
Trecuse ziua, iar noaptea au fost urcați din nou în vagoane și peste vreo două-trei zile au ajuns în Siberia, într-un sat, „Otdelenie” se numea. Toate casele aveau obloane puse la ferestre. Când i-au dat jos în cătunul acela, oamenii de acolo erau înspăimântați. Dar văzându-i frumoși la chip pe cei veniți, le trecu groaza. Doar copiii deportaților au început din nou să plângă tare.
I-au adunat pe toți într-un club pentru a-i repartiza pe la locuințele din sat. Familia Vetei Erhan a fost dusă la o casă care fusese golită cu totul, iar în sobă se vedea puțin jăratic nestins, semn că cei ce stătuseră înainte acolo plecaseră de puțin timp. Femeia a început să plângă și să-l roage pe șeful care-i luase în primire să-i dea pace până dimineață, măcar prima noapte să doarmă la clubul satului cu familia. S-a învoit „nacealnicul”, căci oricum nu putea să-i facă stăpâni cu forța în casă străină. A doua zi dimineață, veni și îi spuse nevestei:
– Davai, Erhan Liza, zahodite v dom! Adică, intră în casă nouă, femeie. Andrei, capul necăjitei familii, parcă nu avea putere, atât de multă frică intrase în el.
Începu o nouă viețuire pentru basarabenii deportați. Era un fel de trai în permanență pândit de moarte. Iernile aveau un frig nemaipomenit. Ningea de la începutul lui brumărel până la sfârșitul iernii europene. Se termina iarna în luna mai, dar ferestrele erau încă cu gheață de-un lat de mână pe ele, că nu se vedea afară nimic. Mureau aproape în fiecare zi de frig, mai ales bărbații, fiindcă plecau departe la lucru, iar la întoarcerea din pădure, îi aduceau cu mașina, posmagi înghețați. Atunci iar răsunau plânsetele deasupra pădurii Siberiei. Nu erau îmbrăcați bine, totuși aveau haine, dar cine dintre ei mai văzuse așa geruri? Erau deportați și din alte republici, însă mureau mai mulți cei din Basarabia.
Verile erau scurte, nu ca cele din țara Mioriței, și pentru majoritatea lor – cu chinuri și greutăți. Prin acele păduri erau un fel de țânțari cât degetul de mari și înțepătura lor era ca acul.
Astfel își munceau traiul. S-au spetit acolo precum robii din antichitate. Tânăra nevastă lucra de dimineață până se întuneca la treieratul grâului adus din altă parte. Soțul Vetei, Andrei, lucra ca lemnar. Peste o vreme au fost aduși la ajutor și copiii de prin orfelinate. Muncind acolo șapte ani, într-o bună zi a anului 1957, Veta fu chemată la kantoră (un fel de primărie). Șeful îi zise: Vrei să pleci acasă? După aceste vorbe nevasta a stat puțin în cumpănă, apoi a răspuns:
– Dacă ne eliberați, bine, dar dacă nu, nu plecăm, îi bine și aici!
Crezuse că-i ispitită pentru a i se găsi vreun motiv. Căci de la simple motive multora li s-a luat viața. Acel șef continuă:
– Iată, pregătiți-vă, mâine vă duceți acasă!
Înaintea lor din Siberia se întorseseră deja Ileana lui Vasile Lupu, Alisandra și Sâica lui Iacob Căpiță, Vasile Erhan, Anica lui Ion al Aniței, dar majoritatea celor surghiuniți departe nu s-au întors. Au rămas să îngrașe pământul cel deprins cu înghețul, așa cum a rămas să înduioșeze acele locuri sălbatice și bocetul:
 
Trenișor, mașină grea
 
Trenișor, mașină grea,
Ce mă duci din țara mea?
Să mă lași tu mai aproape,
Mai aproape de casa mea
Și de frați, și de surori,
Și de măiculița mea.
Hai, maică, de mă petrece!
Dar măicuța nu mai merge.
Petrecutu-m-au străinii,
M-au petrecut de la tine,
Dusu-m-au în țări străine,
Unde nu cunosc pe nimeni,
Numai maica* de pe mine
Și baticul de la tine!
Să șterg ochii de lăcrimioare
Și căluțul de sudoare, mamă!
Mamă, mamă, maica mea,
Am umblat țări împrejur,
Peste ea nu am mai dat,
Înapoi de am venit, măi,
Pe nimeni nu am găsit, mamă!
____________________
 
*Maică – astfel numesc maioul unii români basarabeni.
 
Ion Guzunu s-a născut în 1953. Este profesor de limba și literatura română în localitatea Fundul- Galbenei, raionul Hâncești. Membru al Asociației Basarabia și Bucovina. A lucrat în calitate de redactor la Radio Chișinău, programul „Luceafărul”.
A publicat proză de inspirație folclorică în presa literară din Moldova și România.
 
Pagină îngrijită de Vitalie STELEA