Categorii

Parteneri

Trei zile la Londra

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Trei zile la Londra

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

După Paris, Madrid, Berlin, Viena și Roma, Londra este a șasea mare capitală a Europei Occidentale pe care un intelectual nu are voie să o rateze. Ordinea acestor orașe este aleatorie, căci nimerești acolo, după cum ți-e norocul. Dacă nu ești diplomat de carieră, pentru care aceste destinații sunt niște locuri de activitate, dacă nu ești bursier (sigur, nu la agenții de bursă mă refer...) sau, mai nou, dacă nu ești un prosper om de afaceri din sălbatica Rusie, de felul lui Abramovici, care a cumpărat cu banii jos jumătate din cartierul Chelsea, simandicoasa metropolă de pe Tamisa este o destinație nu tocmai ușor de abordat și, de aceea, cumva descurajantă. Orgolioasă și insulară, Londra reprezintă în același timp strălucirea unei mari puteri coloniale și o vastă scenă culturală – poate cea mai exigentă din Europa. În cazul meu, întâlnirea cu acest mare oraș s-a datorat unei întâmplări sau, cine știe, poate a intervenit o cauzalitate abstrusă. Spun asta, pentru că nu îmi planificam să ating, în viitorul apropiat, țărmurile cețosului Albion. S-a întâmplat invers: cețosul Albion s-a gândit la mine. Mai exact, s-a gândit un vechi prieten: Roland Chojnacki, directorul Institutului Polonez de la Londra, pe care nu-l mai revăzusem de pe timpurile când conducea filiala de la București a IP-ului. Roland a avut ideea să mă invite la un seminar intitulat „Diplomație culturală în secolul 21” – evenimentul, prilejuit de preluarea de către Polonia a președinției Uniunii Europene de la 1 iulie 2011 –, iar Institutul Cultural Român de la Londra mi-a asigurat acoperirea financiară a deplasării.
 
***
Nu am să uit niciodată vederea Londrei de la înălțimea unui zbor de pasăre: avionul – aveam un loc lângă hu­blou, ţineam degetele înfipte în brațele fotoliului – străpunse plafonul de nori groși și făcu o mișcare de rotație, spectaculoasă. Priveliștea ce mi s-a dezvăluit în acel moment a fost cea mai fascinantă panoramă urbană pe care am contemplat-o în viața mea. Tamisa șerpuind liniștită, lucind mat în bătaia soarelui, uriașul London Eye – roata belvedere cu cele 32 de cabine ale sale –, blocurile turn, ultraelegante, din City-ul financiar, îngrămădite pe un fel de peninsulă, Tower Bridge, Aquarium-ul, Big-Benul și clădirea Parlamentului Englez, surprinzător de mică, privită de la o altitudine mai presus de orice politică, Palatul Buckingham și memorialul Reginei Victoria, British Museum, Catedrala Westminster, cupola de sticlă The Palm House din grădina botanică, Arcul Amiralității, Catedrala St. Paul... Avusesem, uitându-mă fermecat de imaginea revelată în lumina palidă a după-amiezii, conștiința unui întreg univers pe care acea hartă vie a orașului-miriapod o întrupa nu numai pe orizontala fizică a dimensiunilor sale, ci și în adâncime, aglutinând palimpsestul istoriei și straturile memoriei culturale, cu lungul lor șir de evenimente, opere, chipuri, drame, transformări...
 
***
Data: 1 iulie 2011. Locație: Europe House, 32 Smith Square. Ședința, la care aveam să prezint o comunicare despre europenizare prin cultură (cazul Republicii Moldova), a avut genericul: „Parteneriatul Estic în contextul societății civile și al cooperării culturale”. I-am avut colegi de „panel” pe Marcin Łapczyński, Senior Expert la programele Parteneriatului Estic, Departamentul Relații Internaționale al Ministerului Culturii și al Patrimoniului Național de la Varșovia; Kęstutis Kuizinas, director al Centrului de Artă Contemporană din Vilnius, curator al expoziției Uși deschise? Arta din Belarus, azi, organizate la Vilnius și Varșovia, și Łukasz Strusiński, coordonator al unei inedite orchestre simfonice, de la Institutul Adam Mickiewicz din Varșovia – un colectiv de muzicieni proveniți din țările Parteneriatului Estic. Moderatoarea ședinței este Kasia Madera, jurnalistă BBC.
Polonia își ia foarte în serios rolul de lider, prin rotație, al Uniunii Europene și încearcă, inclusiv prin organizarea reuniunii la care particip, să atragă atenția marilor cancelarii și mass-media din Vest asupra zonei post-sovietice de la Est de ea. A fi principalul promotor al extinderii valorilor democratice înspre spațiul încă patronat de Rusia înseamnă o povară și o demnitate pe care doar Polonia și le poate asuma și cred că ar trebui să o facă și România – țări apropiate ca destin istoric, legate printr-o veche și strânsă alianță încă din epoca interbelică. Ce bine ar fi dacă am putea răspunde cum se cuvine așteptărilor, dacă am ști să ne asumăm vocația geopolitică pe care alții ne-o atribuie în mod firesc. Asocierea Institutului Cultural Român de la Londra la asemenea evenimente comune, în care „Noua Europă” își poate face auzită mai limpede vocea, îmi pare o dovadă a înțelegerii acestei misiuni.
Republica Moldova este privită cu multă simpatie, colegii polonezi au tot citat-o ca pe un remarcabil model de schimbare democratică, încât chiar mi-a părut rău să le temperez entuziasmul. Uneori, e bine să lași „imaginea” să tragă realitatea după ea...
În discuțiile non-formale de după ședință, i-am desprins cu deosebire pe doi interlocutori: Carla Figueira – lector universitar la Londra, care a fost foarte intrigată de problema identitară din Basarabia, de bizareria limbii moldovenești”, propunându-mi să colaborăm în cadrul unui program intercultural. Pe scriitorul Jonathan
Fryer l-am revăzut exact după 10 ani scurși de la conferința PEN Cluburilor europene din iulie 2001, de la Sinaia. Jovial, ironic, plin de umor. „Sper să vă reîntâlnesc la Congresul PEN Centrului Internațional din septembrie de la Belgrad”, i-am spus. „Mi-ar plăcea să vin, dar voi fi în aceeași perioadă într-o expediție de documentare în Turcia. Când ești și jurnalist cu normă întreagă, mai trebuie să și muncești!”, a râs el. Oricât de ambiguă mi s-a părut replica sa, nu l-am putut contrazice.
 
***
Please, mind the gap between the train and the platform”, vocea feminină plăcută, cu intonație tipic englezească, a crainicului din vagonul de tren din Piccadilly Line, avertizându-te să fii precaut la coborâre. De parcă ar fi o profesoară de engleză, de școală veche, nobilă, care se încăpățânează să-ți împrospăteze memoria, înainte de fiecare stație. Metroul londonez, cel mai vechi din lume, a fost inaugurat în 1863 și s-a extins treptat până la cele 270 de stații câte numără în prezent, pentru ca la anul să i se mai adauge altele, ultramoderne, cu prilejul Jocurilor Olimpice de vară. Într-un oraș cu circa 7 milioane de locuitori, vei petrece un timp considerabil în the Tube, cum îi spun localnicii cu familiaritate, adică în „underground”. În scurtul meu sejur de 3 zile îmi propusesem să bifez măcar câteva splendori ale Londrei, dar s-a întâmplat ca sâmbăta, 2 iulie – singura zi plină pe care o aveam la dispoziție, înainte de plecare –, să mi-o încep nu printr-o vizită la National Gallery sau în Trafalgar Square, ci plonjând într-o ficțiune literară, la fel de celebră ca și amintitele vestigii istorice.
După ce rătăcisem vreo 20 de minute prin labirintul vechiului și întortocheatului metrou londonez, încercând să deslușesc în mulțimea de indicatoare un pasaj de trecere înspre linia Jubilee, hazardul mi-a scos în față stația Baker Street. Eram, evident, obiectul unei conspirații polițiste. Cine nu a auzit de această adresă? Doar cineva care nu a citit sau nu a vizionat niciodată un film după povestirile lui Arthur Conan Doyle... Chiar la ieșirea din gura de metrou, te întâmpină impunătoarea statuie a faimosului detectiv, cu șapca-i „deerstalker”, cum apare în majoritatea portretizărilor, în pelerină și cu nelipsita-i lulea în mână. O inscripție la temelia soclului îți arată direcția spre muzeul „Sherlock Holmes” – ținta tuturor rătăciților, ca mine, ajunși prin zonă. O clădire în stil victorian, pe dreapta după colț, în capătul străzii, la nr. 221 b, găzduiește muzeul și magazinul cu accesorii situat la parter, iar mulți vizitatori care îi trec pragul, îmi spune Mrs. Hudson – o tânără îmbujorată, îmbrăcată într-un șorț după moda epocii –, sunt convinși că Sherlock Holmes a existat în realitate, că nu e un personaj literar, și că a locuit în acest apartament de patru nivele, după cum stă scris, între 1881-1904,  alt­fel de unde toate aceste exponate atât de minuțios reconstituite, obiecte care au aparținut vestitului inventator al metodei deductive; ilustrațiile de pe pereți, reprezentând scene cu aventurile lui Sherlock Holmes și ale asociatului său, Doctorul Watson, nu par deloc să le zdruncine această convingere. Un bătrânel albicios, cu lornion, apare la spatele meu ca o stafie, făcându-mă să tresar – nu are nimic amenințător în înfățișarea sa, dimpotrivă: îmi zâmbește și mă invită să iau loc în fotoliul marelui detectiv, lângă șemineu, ca să-mi facă o poză...
 
***
 Ce m-a contrariat cel mai tare în Anglia și recunosc, astfel, că mă încadrez în tradiționala galerie a cârtitorilor poposiți pe Insulele Britanice, este volanul pe dreapta și circulația pe stânga a mașinilor. Dl Luigi, tehnicianul de la ICR Londra, mi-a spus însă că te obișnuiești cu asta, chiar dacă, atunci când traversează Canalul Mânecii, pe continent, are nevoie el însuși – automobilist cu experiență – de ceva timp, pentru a se dezvăța de „obiceiurile englezești”. În rest, o capitală ale cărei embleme se cuvine să le descoperi, bătându-i străzile, până la epuizare, însă spectacolul face toți banii: fascinantul Tower Bridge, privit de departe și de sub arcurile-i oțelite, imensul Hyde-Park, unde în fiecare duminică, într-un loc numit Speakers’ Corner, se adună tot felul de ciudați care își strigă opțiunile politice și credințele religioase, schimbul gărzii în fața Palatului Buckingham, Turnul Londrei – fortăreață, palat, tezaur, observator, arsenal și închisoare regală, care te duce cu gândul la Maria Stuart a Scoției sau la anii tulburi ai răzmeriței lui Cromwell. Apoi autobuzele supraetajate și cabinele telefonice, roșii, care încă mai funcționează (și au lumină în interior pe timp de noapte) în ciuda faptului că toată lumea umblă cu iPhonu’ la brâu, dughenele de suveniruri și „agresiunea” comercială a proaspeților însurăței, Prințul William și Catherine Middleton, zâmbind de pe toate artefactele posibile...
Londra e un adevărat Babilon modern, înțesat cu descendenți din fostele colonii – o populație pestriță, la propriu și la figurat, care-și plimbă cu dezinvoltură turbanele și își savurează narghilelele, în Quensway, direct în stradă, tolăniți în fotolii, ca în bazarul de la Istanbul. Siluetele lor deja fac parte din peisaj. Ca și cea a țiganului român care joacă alba-neagra pe podul Westminster: „Ten pounds, haide, just ten pounds!”, striga omul către trecători și se enerva că niște liceene din România, prea exuberante, îl împiedicau să-și atragă clientela. Imaginea lui, proiectată pe fundalul Parlamentului Britanic, părea să scufunde în derizoriu gloria unor epoci de măreție... Impresia aceasta dezagreabilă, din fericire sau nu tocmai, mi s-a obturat repede la întoarcere acasă, când a izbucnit scandalul monstru al telefoanelor ascultate ilegal de către jurnaliștii de la tabloidul The News of the World al magnatului Rupert Murdoch și, mai recent, după ce bande de huligani au incendiat străzile marelui oraș...
  ICR Londra – membru în rețeaua EUNIC a institutelor culturale din țările Uniunii Europene – este una dintre fațetele prezenței românești în lume care te face să te simți mândru de țara ta. Desfășurând ambițioase proiecte de promovare a culturii române, între care și un program de burse de rezidență pentru artiștii români (inclusiv pentru basarabeni), echipa condusă de Dorian Branea – Magda Stroe, Roxana Gibescu, Simona Nastac, Raluca Cimpoiașu, Gina Pătrașcu și ceilalți colegi – are de înfruntat o competiție acerbă în domeniul lor de activitate. Le mulțumesc pentru asistența lor generoasă și pentru sentimentul că sunt acasă, pe care mi l-au dat, într-o după-amiază caldă de iulie, pe terasa frumosului lor edificiu din Belgrave Square.